Ensayo - : - Sacrul ºi profanul (5) por Mircea Eliade

Poemas (0.080s) Poesía, prosa, comentarios, críticas - Literatura y Cultura Espanola

Agonia.Net | Reglas | Publicidad

Contacto | Regístrate

agonia.net
textos
comentarios
miembros

taller

clàsicos
chat
foto
TopSite Literario
enlaces
enlaces

Lectura recomendada, es la lista de los mejores textos , textos que los editores de este sitio te invitan a leer primero.

Textos recomendados

· Esperemos al niño...
· HE CAMINADO SIN VER
· Convocatoria para los poetas cubanos
· Su retorno
· ADN
· Gioconda Belli gana el premio Sor Juana con su novela "El Infinito en la palma de la mano"
· Mensaje Póstumo
· John Reed en el México insurgente
· Día tres
· Caravana

Los màs recientes

Tipo de Texto :

Artículo
Comunidades
Concurso
Ensayo
Personales
Poemas
Presa
Prosa
Guión
Special
Literary Techniques
Traducción

Despre Boierism: manifest si razie

Romanian Spelling Checker

Oglinda Literara

Recrutare si Resurse Umane

poezii si scriitori

proza romaneasca, eseuri, literatura si cultura

TopSite Literario

noutãþi IT, jocuri, internet

Romanian Trends

Boierismul: manifest literar

Mesa redonda
[Agonia foro]

La selección de la semana

Polémica

Creación

VoxPop

Email Agonia.Net

Envía una carta al Editor

Polémica

Sacrul ºi profanul (5)
ensayo [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
por Mircea Eliade [Mircea_Eliade]

2003-05-01 | [Este texto, tienes que leerlo en romana] | Inscrito en la biblioteca por C

(continuare cap.IV)

SACRUL ªI PROFANUL ÎN LUMEA MODERNÃ

Deºi am stãruit asupra iniþierii ºi a riturilor de trecere, subiectul este departe de a fi fost epuizat, aºa cã nu putem afirma decît cã am desprins cîteva aspecte esenþiale. Pentru cã am vorbit ceva mai mult despre iniþiere, am fost nevoiþi sã trecem peste o serie întreagã de situaþii socio–religioase de mare importanþã pentru înþelegerea lui homo religiosus: nu am amintit deci nimic despre Suveran, despre ºaman, despre preot, despre rãzboinic etc. Cu alte cuvinte, lucrarea de faþã este sumarã ºi incompletã, ºi nu poate fi socotitã decît o scurtã introducere într-un subiect extrem de bogat.
Acest subiect extrem de bogat nu prezintã interes doar pentru istoricii religiilor, pentru etnologi ºi sociologi, ci ºi pentru istorici, psihologi ºi filozofi. Cunoaºterea stãrilor asumate de omul religios, pãtrunderea în universul sãu spiritual înseamnã, în ultimã instanþã, o mai bunã cunoaºtere generalã a omului. Este adevãrat cã stãrile asumate de omul religios al societãþilor primitive ºi al civilizaþiilor strãvechi au fost demult depãºite de Istorie, ceea ce nu înseamnã cã au ºi dispãrut fãrã sã lase vreo urmã; datoritã lor suntem ceea ce suntem, ºi putem spune aºadar cã ele fac parte din propria noastrã istorie.
Aºa cum am afirmat de atîtea ori, omul religios îºi asumã un mod de existenþã specific în lume ºi, în pofida numãrului apreciabil de forme istorico–religioase, acest mod specific poate fi întotdeauna recunoscut. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadreazã, homo religiosus crede întotdeauna în existenþa unei realitãþi absolute, sacrul, care transcende aceastã lume, unde totuºi se manifestã, sanctificînd–o ºi fãcînd–o realã. Homo religiosus crede cã originea vieþii este sacrã ºi cã existenþa umanã îºi actualizeazã toate potenþele în mãsura în care este religioasã, adicã în mãsura în care participã la realitate. Zeii au creat omul ºi Lumea, Eroii civilizatori au desãvîrºit Creaþia, iar istoria tuturor acestor lucrãri divine ºi semidivine s–a pãstrat în mituri. Reactualizînd istoria sacrã, imitînd comportamentul divin, omul se instaleazã ºi rãmîne în preajma zeilor, adicã în real ºi în semnificativ.
Nu este greu de vãzut ce anume deosebeºte modul de a fi în lume de existenþa unui om areligios. Mai întîi de toate, omul areligios respinge transcendenþa, acceptã relativitatea „realitãþii“ ºi chiar se îndoieºte uneori de sensul existenþei. Marile culturi ale trecutului au cunoscut ºi ele oameni areligioºi, care au existat poate ºi la nivelurile arhaice de culturã, deºi nu sunt încã atestaþi de nici un document. Abia societãþile occidentale moderne favorizeazã manifestarea plenarã a omului areligios. Omul modern areligios îºi asumã o nouã stare existenþialã, recunoscîndu–se doar ca subiect ºi agent al Istoriei ºi refuzînd orice chemare la transcendenþã. Cu alte cuvinte, nu acceptã nici un model de umanitate în afarã de condiþia umanã, aºa cum poate fi ea descifratã în diversele situaþii istorice. Omul se fãureºte pe sine, ºi nu ajunge sã se fãureascã întru totul decît în mãsura în care se desacralizeazã ºi desacralizeazã lumea. Sacrul este prin excelenþã o piedicã în calea libertãþii sale. Omul nu va deveni el însuºi decît în clipa în care va fi în întregime demistificat, ºi nu va fi cu adevãrat liber decît dupã ce–l va fi ucis pe ultimul zeu.
Nu ne–am propus sã abordãm aici aceastã luare de poziþie filozoficã. Trebuie totuºi sã constatãm cã, în ultimã instanþã, omul modern areligios îºi asumã o existenþã tragicã ºi cã alegerea sa existenþialã nu este lipsitã de mãreþie. Acest om areligios descinde însã din homo religiosus ºi este, fie cã vrea sau nu, opera acestuia, adicã s–a constituit datoritã unor stãri asumate de strãmoºii sãi, fiind în cele din urmã rezultatul unui proces de desacralizare. Aºa cum „Natura“ este un produs al secularizãrii treptate a Cosmosului, lucrare a lui Dumnezeu, omul profan este rezultatul unei desacralizãri a existenþei umane. Aceasta înseamnã însã cã omul areligios s–a constituit, spre deosebire de predecesorul sãu, strãduindu–se sã se „goleascã“ de orice urmã de religiozitate ºi de semnificaþie transumanã. El se recunoaºte pe sine în mãsura în care „se elibereazã“ ºi „se purificã“ de „superstiþiile“ strãmoºilor sãi. Cu alte cuvinte, omul profan, fie cã vrea sau nu, mai pãstreazã încã urme ale comportamentului omului religios, însã golite de orice semnificaþie religioasã. Orice ar face, poartã o moºtenire ºi nu–ºi poate aboli trecutul, fiind el însuºi produsul acestuia. Omul areligios este alcãtuit dintr–un ºir de negãri ºi de refuzuri, dar este obsedat în continuare de realitãþile de care s–a lepãdat. Ca sã aibã o lume a lui, a desacralizat lumea în care trãiau strãmoºii, fiind nevoit sã adopte un comportament contrar celui de dinainte, dar pe care îl simte mereu, sub o formã sau alta, gata sã izbucneascã în adîncul fiinþei lui.
Aºa cum am mai arãtat, omul areligios în stare purã este un fenomen mai degrabã rar, chiar ºi în cea mai desacralizatã dintre societãþile moderne. Majoritatea celor „fãrã religie“ au încã un comportament religios, chiar dacã nu–ºi dau seama. Nu este vorba doar de mulþimea „superstiþiilor“ sau a „tabuurilor“ omului modern, care au toate o structurã ºi o origine magico–religioasã. Omul modern, care se simte ºi se pretinde areligios, dispune încã de o întreagã mitologie ascunsã ºi de numeroase ritualisme degradate. Petrecerile care însoþesc Anul Nou sau mutarea într–o casã nouã prezintã, sub formã laicizatã, structura unui ritual de înnoire. Acelaºi fenomen se poate constata cu prilejul serbãrilor ºi petrecerilor care însoþesc cãsãtoria sau naºterea unui copil, obþinerea unui loc nou de muncã, o promovare socialã etc.
S–ar putea scrie o întreagã lucrare despre miturile omului modern, despre mitologiile ascunse în spectacolele care–i fac plãcere, în cãrþile pe care le citeºte. Cinematograful, adevãratã „fabricã de vise“, preia ºi foloseºte nenumãrate motive mitice: lupta dintre Erou ºi Monstru, înfruntãrile ºi încercãrile iniþiatice, figurile ºi imaginile exemplare („Fata“, „Eroul“, peisajul paradiziac, „Infernul“ etc.). Pînã ºi lectura are o funcþie mitologicã, nu numai pentru cã înlocuieºte rostirea miturilor în societãþile arhaice ºi literatura oralã, care se mai pãstreazã în comunitãþile rurale din Europa, ci mai ales pentru cã lectura îi permite omului modern o „ieºire din Timp“, asemãnãtoare cu cea înlesnitã de mituri. Fie cã–ºi „omoarã“ timpul cu un roman poliþist ori pãtrunde în universul temporal strãin pe care–l reprezintã orice roman, omul modern este proiectat, prin lecturã, în afara duratei sale personale ºi integrat altor ritmuri, trãind într–o altã „istorie“.
Majoritatea celor „fãrã religie“ nu sunt de fapt eliberaþi de comportamentele religioase, de teologii ºi mitologii, fiind uneori prinºi într-un adevãrat hãþiº magico–religios, degradat pînã la caricaturã ºi, prin urmare, greu de recunoscut. Procesul desacralizãrii existenþei umane a dat naºtere adesea la forme hibride de magie trivialã ºi de religiozitate de faþadã. Nu ne gîndim nicidecum la nenumãratele „religii mici“ care au rãsãrit precum ciupercile în oraºele moderne, la biserici, secte ºi ºcoli pseudo–oculte, neospiritualiste sau aºa–zis ermetice, pentru cã aceste fenomene þin tot de sfera religiozitãþii, deºi reprezintã, aproape fãrã excepþie, aspecte aberante de pseudomorfozã. Nu facem cîtuºi de puþin aluzie la numeroasele miºcãri politice ºi profetisme sociale, a cãror structurã mitologicã este uºor de ghicit, ca sã nu mai vorbim de fanatismul religios. Ajunge sã dãm un singur exemplu, amintind structura mitologicã a comunismului ºi sensul sãu eshatologic. Marx preia ºi prelungeºte unul din marile mituri eshatologice ale lumii asiatico–mediteraneene, ºi anume rolul izbãvitor al celui Drept („alesul“, „unsul“, „neîntinatul”, „trimisul“; în zilele noastre, proletariatul), ale cãrui suferinþe sunt chemate sã schimbe statutul ontologic al lumii. Societatea fãrã clase despre care vorbea Marx ºi dispariþia tensiunilor istorice îºi gãsesc de fapt precedentul în mitul Vîrstei de Aur, cu care ar începe ºi s–ar sfîrºi Istoria, dupã numeroase tradiþii. Marx a îmbogãþit acest mit strãvechi cu o întreagã ideologie mesianicã iudeo–creºtinã: pe de o parte, rolul profetic ºi funcþia soteriologicã pe care i le recunoaºte proletariatului; pe de altã parte, lupta finalã dintre Bine ºi Rãu, care ar putea fi asemuitã fãrã greutate cu înfruntarea apocalipticã dintre Cristos ºi Anticrist, urmatã de izbînda hotãrîtoare a celui dintîi. Nu este deloc lipsit de importanþã faptul cã Marx preia speranþa eshatologicã iudeo–creºtinã într–un sfîrºit absolut al Istoriei, ceea ce îl deosebeºte de alþi filozofi istoriciºti (de pildã, Croce ºi Ortega y Gasset), pentru care tensiunile Istoriei sunt consubstanþiale condiþiei umane ºi nu pot fi niciodatã abolite în întregime.
Comportamentele religioase camuflate sau degenerate nu se întîlnesc doar în „religiile mici“ sau în misticile politice, ci ºi în miºcãrile care se proclamã laice ºi chiar antireligioase. Nudismul sau miºcãrile pentru libertatea sexualã absolutã se bazeazã de pildã pe ideologii în care se pot desluºi urmele „nostalgiei Paradisului“, dorinþa de întoarcere la starea edenicã de dinaintea cãderii, cînd nu exista pãcat ºi nici rupturã între plãcerile cãrnii ºi conºtiinþã.
Este de asemenea interesant de observat cã scenariile iniþiatice se pãstreazã în numeroase fapte ºi gesturi ale omului areligios din zilele noastre. Nu ne referim, desigur, la situaþiile care cuprind un anumit tip de iniþiere, fãrã îndoialã degradat; de pildã rãzboiul, ºi în primul rînd luptele individuale (mai ales dintre aviatori), care presupun „încercãri“ omologabile celor care fãceau parte din iniþierile militare tradiþionale, chiar dacã, în zilele noastre, combatanþii nu–ºi mai dau seama de semnificaþia profundã a „încercãrilor“ ºi nu se mai folosesc de valoarea lor iniþiaticã. Chiar unele tehnici specifice vremurilor moderne, cum este psihanaliza, mai pãstreazã schema iniþiaticã. Pacientului i se cere sã coboare în adîncul fiinþei sale, sã–ºi retrãiascã trecutul, sã–ºi înfrunte din nou traumele, iar aceastã operaþie primejdioasã seamãnã, din punct de vedere formal, cu coborîrea iniþiaticã în „Infern“, printre larve, ºi cu luptele cu „monºtrii“. Aºa cum iniþiatul trebuia sã iasã învingãtor din încercãrile la care fusese supus, sã „moarã“ ºi sã „învie“ pentru a putea ajunge la o existenþã pe deplin responsabilã ºi deschisã valorilor spirituale, pacientul supus psihanalizei în zilele noastre trebuie sã–ºi înfrunte propriul „subconºtient“, bîntuit de larve ºi monºtri, spre a–ºi recãpãta sãnãtatea psihicã ºi a se integra în lumea valorilor culturale.
Iniþierea este atît de strîns legatã de modul de a fi al existenþei umane încît un mare numãr de gesturi ºi fapte ale omului modern repetã scenarii iniþiatice. De multe ori, „lupta cu viaþa“, „încercãrile“ ºi „greutãþile“ aflate în calea unei vocaþii ori a unei cariere amintesc într–un fel de încercãrile iniþiatice: în urma „loviturilor“ pe care le primeºte, a „suferinþei“ ºi a „chinurilor“ morale sau chiar fizice la care este supus, un tînãr „se încearcã“ pe sine, îºi cunoaºte posibilitãþile, devine conºtient de puterile sale ºi ajunge în cele din urmã el însuºi, adult ºi creator din punct de vedere spiritual (este vorba, desigur, de spiritualitate aºa cum este ea înþeleasã în lumea modernã). Orice existenþã umanã este alcãtuitã dintr–un ºir de încercãri ºi cuprinde experienþa repetatã a „morþii“ ºi a „învierii“. Din pespectivã religioasã, existenþa se întemeiazã deci pe iniþiere, ºi s–ar putea spune chiar cã, în mãsura în care ajunge sã se împlineascã, existenþa umanã este ea însãºi o iniþiere.
În general, majoritatea celor „fãrã religie“ mai împãrtãºesc pseudoreligii ºi mitologii degradate, ceea ce nu este de mirare, de vreme ce omul profan este urmaºul lui homo religiosus ºi nu–ºi poate anula propria istorie, altfel spus comportamentele strãmoºilor sãi religioºi, datoritã cãrora este ceea ce este. Cu atît mai mult cu cît o mare parte a existenþei sale se hrãneºte din pulsiuni izvorîte din adîncul fiinþei, din zona numitã inconºtient. Un om exclusiv raþional este o abstracþiune, nu poate fi întîlnit în realitate. Orice fiinþã omeneascã este alcãtuitã deopotrivã din activitate conºtientã ºi experienþe iraþionale. Or, conþinutul ºi structurile inconºtientului prezintã asemãnãri izbitoare cu imaginile ºi figurile mitologice. Nu vrem sã se înþeleagã cã mitologiile sunt „produsul“ inconºtientului, pentru cã modul de a fi al mitului este tocmai faptul cã el se dezvãluie ca mit, aratã cã un lucru s–a întîmplat în chip exemplar. Mitul este un „produs“ al inconºtientului în aceeaºi mãsurã în care se poate afirma cã Doamna Bovary este „produsul“ unui adulter.
Conþinutul ºi structurile inconºtientului sunt totuºi rezultatul unor stãri existenþiale strãvechi, mai ales al unor stãri critice; de aceea inconºtientul are o aurã religioasã. Orice crizã existenþialã repune în discuþie atît realitatea Lumii, cît ºi prezenþa omului în Lume: criza existenþialã este de fapt „religioasã“, pentru cã fiinþa se confundã cu sacrul, la nivelurile arhaice de culturã. Dupã cum am vãzut, Lumea se întemeiazã pe experienþa sacrului, ºi cea mai elementarã dintre religii este înainte de toate o ontologie. Cu alte cuvinte, în mãsura în care este rezultatul nenumãratelor experienþe existenþiale, inconºtientul nu poate sã nu semene cu diferitele universuri religioase. Cãci religia este soluþia exemplarã a oricãrei crize existenþiale, nu numai pentru cã se poate repeta la nesfîrºit, ci ºi pentru cã este socotitã de origine transcendentalã ºi, prin urmare, valorizatã ca revelaþie primitã dintr–o altã lume, transumanã. Soluþia religioasã nu numai cã rezolvã criza, dar în acelaºi timp „deschide“ existenþa cãtre anumite valori care nu mai sunt nici întîmplãtoare, nici particulare, permiþîndu–i astfel omului sã depãºeascã situaþiile personale ºi sã ajungã în cele din urmã în lumea spiritului.
Nu ne propunem sã dezvoltãm aici toate consecinþele acestei legãturi dintre conþinutul ºi structurile inconºtientului, pe de o parte, ºi valorile religiei, pe de altã parte. Am amintit acest lucru doar pentru a putea arãta cã omul, chiar ºi cel mai areligios, mai pãstreazã încã în adîncul fiinþei sale un comportament orientat religios. Însã „mitologiile private“ ale omului modern, visurile ºi fantasmele sale nu se pot ridica la regimul ontologic al miturilor, pentru cã nu au fost trãite de omul total, ºi nu transformã o situaþie particularã în situaþie exemplarã. De asemenea, neliniºtile ºi frãmîntãrile omului modern, experienþele sale onirice ori imaginare, deºi „religioase“ din punct de vedere formal, nu se integreazã, ca la homo religiosus, într–o Weltanschauung ºi nu întemeiazã un comportament. Un singur exemplu ne va ajuta sã înþelegem mai bine deosebirile dintre aceste douã categorii de experienþe. Activitatea inconºtientã a omului modern îl confruntã mereu cu nenumãrate simboluri, fiecare dintre acestea avînd un mesaj de transmis sau o misiune de îndeplinit, pentru a asigura sau a restabili echilibrul psihic. Aºa cum am vãzut, simbolul nu numai cã „deschide“ lumea, dar îl ºi ajutã pe omul religios sã ajungã la universal. Datoritã simbolurilor, omul iese din starea sa particularã ºi „se deschide“ spre general ºi universal. Simbolurile trezesc experienþa individualã ºi o preschimbã în act spiritual, în stãpînire metafizicã a Lumii. Aflat în faþa unui copac oarecare, simbol al Arborelui Lumii ºi imagine a Vieþii cosmice, un om al societãþilor premoderne poate ajunge la cea mai înaltã spiritualitate: înþelegînd simbolul, el reuºeºte sã trãiascã universalul. Viziunea religioasã a Lumii ºi ideologia care o oglindeºte îi îngãduie sã foloseascã aceastã experienþã individualã, sã o „deschidã“ spre universal. Imaginea Arborelui este încã destul de frecventã în universul imaginar al omului modern areligios, reprezentînd un cifru al vieþii sale profunde, al dramei care se petrece în inconºtientul sãu ºi care priveºte integritatea vieþii sale psihomentale, aºadar propria sa existenþã. Atîta vreme însã cît simbolul Arborelui nu trezeºte conºtiinþa totalã a omului „deschizînd–o“ cãtre universal, nu se poate spune cã ºi–a îndeplinit funcþia pînã la capãt. Omul nu a fost decît în parte „izbãvit“ din starea individualã, ceea ce l–a fãcut, de pildã, sã intre într–o crizã de profunzime ºi sã–ºi recapete echilibrul psihic pentru moment ameninþat, dar nu sã se înalþe la spiritualitate ºi sã aibã revelaþia uneia dintre structurile realului.
Acest exemplu poate arãta, dupã pãrerea noastrã, cã omul areligios al societãþilor moderne este încã hrãnit ºi ajutat de activitatea inconºtientului sãu, fãrã sã atingã însã o experienþã ºi o viziune a lumii cu adevãrat religioase. Inconºtientul îi oferã soluþii la problemele propriei existenþe, îndeplinind astfel rolul religiei, pentru cã înainte de a deveni, prin religie, creatoare de valori, existenþa îi datoreazã religiei integritatea. S–ar putea spune chiar cã, într–o anumitã mãsurã, la oamenii moderni care se proclamã areligioºi religia ºi mitologia s–au „cuibãrit“ undeva în noaptea inconºtientului, ceea ce înseamnã ºi cã posibilitãþile de a ajunge la o experienþã religioasã a vieþii zac ascunse undeva în strãfundurile fiinþei lor. Dintr–o perspectivã iudeo–creºtinã, s–ar putea spune chiar cã non–religia echivaleazã cu o nouã „cãdere“ a omului: omul areligios pare sã–ºi fi pierdut capacitatea de a trãi conºtient religia, deci de a o înþelege ºi de a ºi–o asuma; în strãfundurile fiinþei sale, urmele însã nu s–au ºters cu totul, tot aºa cum, dupã prima „cãdere“, deºi orbit spiritual, strãmoºul lui, omul primordial, Adam, mai pãstrase destulã înþelepciune ca sã poatã regãsi urmele lui Dumnezeu în Lume. Dupã prima „cãdere“, religiozitatea se prãbuºise la nivelul conºtiinþei sfîºiate; dupã cea de–a doua, s–a prãbuºit ºi mai jos, în strãfundurile inconºtientului, ºi a fost „uitatã“. Aici se opresc consideraþiile istoricului religiilor; de aici începe misiunea filozofului, a psihologului ºi chiar a teologului.

-----------

| index

Visualizaciones: 872

La casa de la literatura

Poemas (0.080s) Poesía, prosa, comentarios, críticas - Literatura y Cultura Espanola

Poemas (0.082s) Poesía, prosa, comentarios, críticas - Literatura y Cultura Espanola