Într-o noapte-ntunecoasă, istovit, ședeam la masă
Cu străvechi volume-n față, cugetând asupra lor,
Și pe-o carte cam ciudată ațipii, când deodată
O bătaie neașteptată se-auzi ușor-ușor,
Cred că, murmurai încet eu, a bătut vreun trecător,
Nu-i decât un trecător.

Și acum mi-e deslușită iarna cea mohorâtă:
Cărbunii, pierind în vatră, nășteau stafii pe podea,
Așteptam doar dimineața, căci în cărțile din față
Nu găsisem vreo povață ce aș face fără ea,
Fără-a mea Lenore, pe care îngerii o vor cânta,
Doar în ceruri undeva.

Și mătasea parcă vie din perdeaua purpurie
Mă umplea, foșnind, de spaime și să nu mă înfior,
Izbutind să-mi vin în fire, repetam parcă-n neștire:
Bate`n ușa casei, sire, un grozav vizitator
Bate-așa târziu în ușă, poate cere ajutor
Un grozav vizitator.

Inima mi se-mpietrise, n-am tăcut prea mult și zisei:"Domn sau doamnă, mă iertați, dar... s-a-ntâmplat
s-adorm un pic,
Nu-auzii întâia dată o bătaie-atât de-nceată,
O bătaie delicată..."Cine poate fi, îmi zic,
Și deschid în cale-i ușa, să nu zăbovească-n frig,
Beznă - și mai mult nimic.

Mult am stat privind afară, gânduri stranii mă-ncercară -
N-a trecut așa hotare duhul vreunui muritor-
Noaptea își sporea-n putere, peste tot domnea tăcere,
Numai șoapta de durere sparse liniștea:"Lenore"...
Cine-o fi răspuns?... Ecoul? - că-am rostit încetișor-
E ecoul călător.

Întorcându-mă-n odaie, auzii din nou bătaia,
Numai că de astă dată - mai răsunător ceva
Și mi-am zis cu-nfrigurare: înțeleg acum, se pare
Că acesta-i vântul care să deschidă geamuri vrea,
Fără îndoială el e cel de la fereastra mea,
Vântul și nu altceva.

Cum oblonul îl trântisem, cu aripile întinse
Brusc intră, umflându-și pieptul, și măreț înainta
Un sinistru corb - minune de pe timpuri vechi, străbune
Și fără vreo plecăciune, ca un lord ce se ținea
Pe bustul zeiței Pallas se-așeză și, uite-așa,
Sta, nici semn că i-ar păsa.

Negru și cu pene rare, era grav la-nfățișare,
Că surâsem fără voie, deși îmi doream să mor,
Nu ești arătos, ei bine, însă intri plin de sine,
Pribegind până la mine ca un stol rătăcitor,
Spune-mi numele ce-avuseși pe-acel tărâm ne-ndurător,
Zise corbul: "Nevermore".

Și uimirea mă pătrunse că o pasăre-mi răspunse,
Deși înțelesul frazei nu-l găsii mulțumitor,
Dar s-a pomenit vreodată și-a fost binecuvântată
Vreo ființă să mai vadă-n ochi tabloul următor:
Stând un corb deasupra ușii, sigur și nepăsător,
Corb pe nume: "Nevermore".

Când acest cuvânt rostise, parcă sufletu-și golise,
Că fără-a clinti vreo pană, iar tăcu necruțător.
Atunci spusei cu tristețe:"N-am amici ca-n tinerețe,
Numai el îmi stă pe-ospețe, nepoftit și sfidător,
Mâine va pleca cum pleacă orice vis amăgitor..."
Zise corbul:"Nevermore".

Tot se-nvălmăși în mine că-mi răspunse-atât de bine
Și mi-am zis în gând: "Firește, ce-i aici îngrozitor,
E că-n țara lui destinul i-o fi prigonit stăpânul,
Până-n cântecele-i chinul se-adună răscolitor
În acest cuvânt pe care corbul îl păstră ușor
În cuvântul "Nevermore".

Fără ca din ochi să-mi scape, am tras jilțul mai aproape
De-acel bust, zâmbind întruna, deși îmi venea să mor...
Cufundat în perne fine, meditam ce e și cine
L-a-ndreptat tocmai la mine pe ciudatul zburător,
Ce să-nsemne croncănitu-i des, de rău prevestitor
Din fatalul "Nevermore".

Meditam fără vreo grabă, fără-a spune vreo silabă
Orătăniei, privirea căreia mă mistuia
Și, slăbit fiind, deodată capul îmi lăsai să cadă
În pernă stins luminată-a jilțului de catifea,
În catifeaua de care nu se va atinge ea
Niciodată-n viața mea.

Îmi păru atunci că-n aer se-nchină c-un tainic vaier
O cădelniță și-un înger pogorâse pe covor...
Am strigat în disperare: "E-un trimis de sus ce are
Un balsam pentru uitare, un balsam mântuitor,
Bea, hai bea licoarea asta și uita-vei de Lenore!"
Zise corbul:"Nevermore".

Piază rea, căzută mie din a nopților pustie!
Ne supune-aceeași soartă, de aceea te implor,
Spune-mi, în Eden, departe, ce mă-așteaptă după moarte?
Și avea-va oare parte sufletu-mi, sfârșit de dor,
Să-ntâlnească-acea fecioară, pe iubita mea Lenore?
Zise corbul:"Nevermore".

Pasăre sau nălucire!... e un semn de despărțire
Vorba ta?... Atunci dar pleacă pe-acel țărm ne-ndurător
Cu tristețea mea mă lasă, nu scăpa vreo pană-n casă-
Urmă necuviincioasă dintr-un joc înșelător
Și din inimă îmi scoate pliscul tău ucigător
Zise corbul: "Nevermore".

Și nu zboară, nu se-ntoarce, stă și tace, stă și tace
Ca un demon, numai ochii mă țintesc pătrunzător,
Lampa tot mai viu se-aprinde, umbra corbului cuprinde
Și din umbra ce se-ntinde uriașă pe covor
Dat nu este să mai iasă sufletu-mi pătimitor
"Nevermore, o, Nevermore!"