Infinitul e mult mai mare
Decât ne închipuim,
N-o să putem niciodată
Să-l umplem cu sufletul nostru.

Toate aspirațiile se preling în haos
Ca sângele din colțul gurii,
Se pierd în gol,
Pământul e tot mai rar
De vise noaptea.

Trebuie poate un acoperiș
În jurul acestui butoi spart
La o distanță descoperită prin tratative,
Care să rețină speranțele,
Fericirea, gândurile mari.

Lovite de tabla falsului cer,
Acestea se vor întoarce spre noi,
Ne vor ajunge din urmă când vom fi triști,
Înfășurați de ele vom trece:
Coșari ai unui soare temporar.