Dorm în umbră legănate lebezile-n puf de undă,
Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.
Cîte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă
Cîte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar.


De pe pod, la miezul nopții, le aruncă mîna bună
Pîinea, ce nutrește truda și trudește visătorii.
Mîini, lăsați-le flămînde să se-acopere cu lună;
Lebezi, ațteptați ca pîinea să v-o dea semănătorii.


Stea cu stea pe-ntinsul undei liniștite pun cleștar
Și printr-însul zugrăvite lebedele par și luna.
Plîngeri de viori și fluier cad în lac mărgăritar
Și se-aud din depărtare lovind unda cîte una.


În palatele aprinse, cu balcoane și unghere.
Liturghia bogăției are și-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc,
Imnul ăsta de izbîndă, de iubire și durere?


Folosiți-vă de cîntec, de lumină și de taină,
Cupe omenești de goluri, pline-n viață cîte-o clipă.
Și cenușa prin văpaie se-nveșmîntă cu o haină
Și găsește ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.


Cîntecul, lumina, taina, unda,- ntinsurile-albastre,
Noi le ținem, noi le strîngem, cei căzniți, urîți și goi.
Temeliile veciei orice-ați face-s ale noastre.
Voi, întoarceți-vă veseli și slăviți, întru noroi.