O, tu, ce între îngeri, ești cel mai învățat
Și mai frumos, de soartă și laude trădat,

Prinț izgonit din ceruri, rămas nedreptățit,
Și care, — nvins, de-a pururi, te-nalți mai oțetit,

Tu ce știi totul, rege al celor din-desubt,
Vindecător al lumii cu sufletul abrupt,

Tu care iei leprosul, hulitul și proscrisul
Și cu a ta iubire le-nchipui paradisul,

Tu, cel mereu al Morții, preamarea ta iubită,
Ai izvodit Speranța, nebuna fericită,

Tu care, pe-omul subred ce si-a pierdut carmaciul
Il faci sa-mpace praful de pusca cu tragaciul.

Tu ce calmezi privirea celui pe eșafod,
Disprețuind tăcerea prostitului norod,

Tu care știi acele tăramuri cu ispite,
In care-ascunde Domnul comori nemaizărite,

Tu ce cu ochiu-ți ager pătrunzi în arsenale
Unde, in mari adancuri, dorm neamuri de metale,

Tu ce cu Moartea, vechea-ti si marea tiitoare,
Nascare-ai dat Sperantei nebuna-ncantatoare

Tu ce ascunzi cu mana genuna panditoare,
Cand somnambulul trece pe streșini fără soare,

Tu care in mod magic mlădii bătrane oase,
Cand e zobit bețivul tarziu în nopți cețoase,

Tu care pe cel șubred îl scapi de suferință,
Și-i pui trăgaciul armei în mană cu știință,

Tu care-ai pus pe fruntea lui Cresus cel marșav
Pecetea-ți de putere și-a aurului brav,

Tu care-l faci sa cate de sus pe osandit
La esafod, in juru-i norodul pedepsit,

Tu ce ivești in ochii fecioarelor crescand
Poftirea spre amorul de trupul lor flămand,

Toiag celui ce fuge și far născocitor,
La spanzurați duhovnici și la uneltitori,

Tată-adoptiv al celor ce Domnu-a vrut să fie
Goniți din raiul veșnic, in neagra lui minie.

Satan, te rog ai mila, de-a mea nefericire!

Traducere de Radu Carneci, editura Hyperion, 1991