Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreerai semeț
pe când, cu lănci și scuturi, cohortele străine
te căutau să-ți ceară al vieții tale preț?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea tinereții își scutura podoaba?
Ca să te scap de lanțuri, de moarte, de rușine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Și pe-amândoi mulțimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să sbor din lume, sătul de-a ei urgie.
Și-atunci mulțimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gindit la tine, privind spre vesșnicie,
Și am murit pe cruce, în locul tău, Baraba…

Te chem și astăzi: Vino și vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini și bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii
Și ceru-ntreg te-așteaptă de două mii de ani.

De-ai ști ce neagră noapte și ce adânc fierbinte
va fi când suferința nu va cunoaște graba…
Vei plânge totdeauna și-ți vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!