În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri –
Un cântec ce trăiește
În sămânța inimii mele.
Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Și zboară, dar nu peste buzele mele.
Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;
Cui să îl cânt?
Căci locuiește în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibrațiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezența,
Așa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Așa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veștejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplație
Și adus la suprafață de către liniște,
Evitat de larmă,
Îmbrățișat de adevăr,
Repetat de vise,
Înțeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Și cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăznește să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăznește să asemuiască strigătele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăznește să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce ființă omenească îndrăznește să cânte
Cântecul lui Dumnezeu?