agonia
espanol

v3
 

Agonia.Net | Reglas | Mission Contacto | Regístrate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artículo Comunidades Concurso Ensayo Multimedia Personales Poemas Presa Prosa _QUOTE Guión Especial

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Textos del mismo autor


Traducciones de este texto
0

 Los comentarios de los miembros


print e-mail
Visualizaciones: 5098 .



Credința
poemas [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
por [Gheorghe_Asachi ]

2006-09-26  | [Este texto, tienes que leerlo en romana]    |  Inscrito en la biblioteca por Valeria Pintea



La Dionis, tiran aprig, pe ascuns a fost intrat
Meros, congiuratul giune, c-un pumnal între vestminte,
Dar surprins fără de preget viglele l-a ferecat
Și la rege domnitorul l-a condus mai înainte.
Cu urgie ista-ntreabă: “Zi-m, pumnarul pentru cine?
“De tirani să scape patria, menit era pentru tine!
“Dacă așa, sumețe giune, tu pe cruce vei pieri!
“Nu cer ca să-mi ierți viața; din doi unu-avea să moară;
Ce, de vrei a mele patimi mai mult încă-a prelungi,
Lasă-mă, te rog, trei zile, să mărit p-orfana soră!
Spre credință dau p-amicul, pănă-atuncea pre el închide;
La termin de nu veni-voi, pre el vei putea ucide!
Atunci regele-n vendetă, surâzând, cu aer lin,
După scurtă meditare au răspuns: “Ei bine, fie,
Cele care-mi cei trei zile libere îți las deplin,
Dar trecând semnalul termin, de pe-acuma să se știe
Că-n cea zi, fără cruțare, cu amicul d-închisoare
Împărți-s-a a voastră soartă, tu-i fi liber, iar el moare!
La amicul Meros vine: “Tiranul a triumfat!
Noua victimă, pre mine, cu moarte pe cruce ceartă,
Pentru că spre-a patriii paos a-l ucide am cercat.
Însă în a lui trufie încă zile trei îmi iartă,
Păn pe sora mărita-voi; rog te pune chizeș mie;
Giur că vin să-mi trag osânda, să te scap de-a lui urgie!
Tăcând îl îmbrățoșază amicul cel credincios,
Tiranului se supune și-ntră-n a lui închisoare;
Cela alt atunci purcede și în timpul prețios
Repede asigurează soarta giunei surioare.
Prin plinirea îndatorirei a lui cuget se împacă,
Iute îndărăt se-ntoarnă, ca terminul să nu treacă.
Deodată varsă ploaie cerul încarcat de nor,
De pe munți, din râpi, din lacuri se reped mii de povoaie,
Râurele se fac râuri, valea s-umple d-unda lor,
Și la punte când agiunge călătorul în nevoie,
Volbura înfuriată temelia ei o sapă,
Surpă bolta cea hâită, ce tunândă cade-n apă.
Cufundat în rea durere pe mal cură-n gios, în sus,
Însí verunde ochi-ntoarnă, a lui voce oriunde sună,
Agiutor chemat n-aduce de pe malul cel opus,
Că la vad nu-i nici o luntre ca să-l treacă împreună,
Nici munteanul nu conduce de la codru a sa plută,
Că salbatică cea apă e în mare prefăcută.
În genunchi mizerul cade, lângă valul întartat,
Plânge, roagă și suspină, mânele la ceri întinde:
“Te rog, Zeule,-nfrânează cursul râului turbat!
Orele sunt fugătoare și trecut-au de merinde,
Soarele va să apună; de n-agiung pănă în sară,
Pentru mine fără culpă bun amicul va să piară!
Înfiorarea a naturei elementele-a sporit.
Fără paos, tot mai tare, val pe val mână nainte,
Dar mai iute se strecoară clipele necontenit.
Atunci el s-îmbarbatează, pe amic având aminte,
Se aruncă-n sânul apei și luptând peste măsură
Cu braț foarte o dispică și un zeu de el se-ndură.
Agiungând la mal se-nchină geniului scutitor,
A lui pas înaripează, când de oameni răi o ceată,
Trecând pe la o pădure, iese din ascunsul lor,
Îl încungiură, l-atacă și cu furie-nveninată
În potica cea îngustă calea-i cearcă a închide,
Ca să-l prindă cu odoare, spre a-l prăda și a-l ucide.
“De la mine ce se cere, a strigat de fior cuprins,
N-am nimica-n astă lume decât viața ticăloasă,
Și-asta încă pănă-n sară a da regelul m-am prinsî.
Smulge arma de la hoțul, și cu voce furioasă
“De amic nu te îndura!î strigí, apoi cu cea măciugă
La pământ pe trei i culcă, ceialalți se dau la fugă.
Soarele ieșind din nouri săgetează al său foc,
De căldură, d-osteneală, a păși el nu mai poate,
Că genunchii i se-ndoaie, încât cade chiar pe loc.
“Tu, ce dintre hoți, din ape îndurat-ai a mă scoate,
Ori voi-vei ca aice să fiu prada de vro fiară,
Să las pe dulce amicul pentru mine ca să piară?
Deodată-n propiere un plăcut lin murmuriu
În tăcerea cea adâncă la urechea sa pătrunde;
Stă, ascultă ș-apoi vede dintre stânci un izvor viu,
Ce varsa în vas de piatră argintoase a lui unde.
Acolo, cu însatare, soarbe, s-udă, se-nviază,
A lui membre ostenite cu putere răcorează.
Acum soarele-ntre arbori lunecând al său lucor,
Preste iarba înverzită tindea umbre colosale,
Ce prin forme îngăimate zugrăveau icoana lor;
Călători doi din cetate revineau pe acea cale,
Lângă ii cu repegiune pășind, auzi: “Se duce,
Pre amic în loc de Meros îl întind acum pe cruce.
În a inimei adâncul răsunat-au vorba lor,
Conștiința, grija îl mână și-a lui pas înaripează.
Turnurile Siracuzei soarele apuitor,
Răsfrângându-se prin nouri, aurea cu a lui raze,
Când Filostrat, a lui casnic, pre al său domn neferice
Îl întâmpină cu spaimă și cuvinte aceste-i zice:
“Îndărăpt te-ntoarnă iute, pre amic nu-i mântui,
Deci macar al tău pericol prin o fugă-ndată curmă;
Chiar acum pe neferice îl încep a-l schingiui,
C-așteptatu-te-au statornic pănă-n ora de pe urmă;
A lui credință-ntemeiată în virtute și-n onoare
Tiranul prin vorbe amare n-a putut să i-o oboare.
“De-i târziu, de n-oi putea-voi ca să scap p-amicul meu,
Cu el mor, însă credința nu va rămâne înfrântă.
Și tiranul cel sălbatic n-aibe în cugetul seu
Că amicului amicul a calcat credința sântă;
Preste ambi să împlinească a lui crudă fărdelege,
Dar cunoască că viază amicițiii sânta lege!
Iacă soarele spune, când la poartă a sosit;
Vede crucea a osândei în o piață împlântată.
Curioasa d-oameni gloată împregiur a tăbărât,
Pe amic îl trag acuma cu o funie încruntată.
Gloata o străbate, strigă: “Iată-mă-s, eu viu de față,
Eu-s acela pentru care el chizeș s-a pus cu viața!
Tot poporul se cuprinde de mirare și de fior,
Ambi amici se-mbrățoșează, plâng de chin, de bucurie;
Nici-un ochi e fără lacrimi l-acest act pătrunzător
Și la tiran se rapoartă astă rară duioșie.
Pre el prinde o simțire, pănă-atunci de tot streină,
Pe amicii ambi-i cheamă înaintea lui să vină.
Îndelung pre ii admiră, zice: “Vi s-a nimerit;
A mea inimă se-nvinge; eu chiar văd din astă faptă
Că credința nu-i un fantom, ce înalt simț înzeit,
Care de la oameni cere recunoașterea cea dreaptă.
Luați, rogu-vă, de-acuma, să simt zile mai senine.
În a voastră legătură de al treilea pe mine!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii La casa de la literatura poezii
poezii
poezii  Busca  Agonia.Net  

La reproducción de cualquier texto que pertenece al portal sin nuestro permiso està estrictamente prohibida.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Política de publicación et confidencialidad

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!