Ca seria spre fund să fie calmă
Sînt scoase ușile din loc în loc.
Adună-ți umerii cei reci sub palmă
Rămîi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara
Înviorat cuminte, din brocart,
Și scoica venusiană cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adîncă-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunși
Și mantii de prelați plecați să fie
În reci bazilici de pontife unși,

E galbenul spătarelor de jețuri
Cu bumbi albaștri în rețea dispuși.
Din glastre cafenii cînd suie cețuri
Și scîrțîie-n peizaje cărăbuși.

E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfrîntă pe sofa,
Cînd aăteptgarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de besactea,

Este sideful spar peste platouri
Adus de caravele din ocean,
E-un alb veșmînt înăbușind ecouri
Din catedrale, la sfîrșit de an,

E marele chivot potocaliu
Cu sfinți de sînge presărați în stea
Și poartă-n miez. Mîneru-i negru-l țin
Din răsputeri : îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vîrcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.