Poemas (1.549s) Poesía, prosa, comentarios, críticas - Literatura y Cultura Espanola
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
 |
Agonia.Net | Reglas | Publicidad | Contacto | Regístrate | |||||||
|
|
|
|
|
|
|
| ||
 |
| ||||||||
![[ Creación ]](/images/menu/esp_CREATIVE.png){kind=small} ![[ Internet ]](/images/menu/esp_INTERNET.png){kind=small} ![[ Cultura ]](/images/menu/esp_CULTURE.png){kind=small} ![[ Sociedad ]](/images/menu/esp_SOCIETY.png){kind=small} ![[ Acontecimientos ]](/images/menu/esp_EVENTS.png){kind=small} ![[ Artes ]](/images/menu/esp_ART.png){kind=small} ![[ Libro ]](/images/menu/esp_BOOKS.png){kind=small} ![[ Polémica ]](/images/menu/esp_DIALOGUE.png){kind=small} ![[ Presa ]](/images/menu/esp_PRESS.png){kind=small} ![[ Regional ]](/images/menu/esp_REGIONAL.png){kind=small} ![[ Contact ]](/images/base.png){kind=small} |
|||||||||
 |
|||||||||
| |||||||||
|
agonia.net 
· Rembrandt. Pintor de historias
Artículo 
Despre Boierism: manifest si razie
Mesa redonda
|
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-11 | [Este texto, tienes que leerlo en romana] | Inscrito en la biblioteca por Antal Adrian Motto: "Trebuie să faci binele din rău, pentru că nu ai altceva din care să-l faci". R. P. WARREN INTERVIUL DIN INTERVIUL LUAT DOCTORULUI VALENTIN PILMANN DE CĂTRE CORESPONDENTUL SPECIAL AL POSTULUI DE RADIO MARMONT CU PRILEJUL DECERNĂRII ULTIMULUI PREMIU NOBEL PENTRU FIZICĂ PE ANUL 19... ― PROBABIL, prima dumneavoastră descoperire mai importantă, doctor Pilmann, trebuie considerată a fi "radiantul Pilmann" ... ― Cred că nu. "Radiantul Pilmann'' nu este nici prima, nici cea mai serioasă, și, în fond, nici nu-i o descoperire. Și nu chiar a mea. ― Probabil că glumiți, doctore. "Radiantul Pilmann'' este o noțiune cunoscută de către fiecare școlar. ― Nu mă surprinde. De altfel, "radiantul Pilmann" a fost descoperit pentru prima dată de către un școlar. Spre marele meu regret, nu mai țin minte cum îl cheamă. Uitați-vă în "Istoria vizitelor" de Stetson, unde toate acestea sunt prezentate mai bine: descoperirea radiantului de către un școlar, publicarea pentru prima oară a coordonatelor lui de către un student și denumirea radiantului, cine știe de ce, cu numele meu. ― Da. Cu unele descoperiri se întâmplă câteodată lucruri surprinzătoare. N-ați putea să explicați ascultătorilor noștri, doctore Pilmann ... ― Ascultă, concetățene, "Radiantul Pilmann" este o chestie extrem de simplă. Închipuiți-vă că rotiți un glob uriaș și începeți să trageți în el cu un revolver. Urmele de pe glob merg într-o direcție oarecare, ușor curbată. Esența a ceea ce dumneavoastră numiți prima mea descoperire este un lucru foarte simplu. Toate cele șase Zone de Vizitare sunt astfel dispuse pe suprafața planetei noastre de parcă s-ar fi tras în Pământ șase focuri dintr-un revolver situat undeva pe linia Pământ-Deneb. Deneb este steaua "Alfa" din Constelația "Lebăda", iar punctul de pe bolta cerească de unde, ca să zicem așa, s-a tras, se numește "radiantul Pilmann". ― Vă mulțumesc, doctore. Dragi ascultători, în sfârșit, ni s-a explicat clar ce este "radiantul Pilmann". Apropo, alaltăieri s-au împlinit exact treisprezece ani de la ziua Vizitei. Doctore Pilmann, puteți să ne spuneți câteva cuvinte în legătură cu aceasta? ― Ce anume vă interesează? Având în vedere că n-am fost atunci în Marmont ... ― Cu atât mai mult este interesant de știut ce ați crezut când orașul dumneavoastră natal v-a arătat obiectele incursiunii supercivilizației extraterestre. ― Vorbind cinstit, mai întâi de toate am crezut că e o gogomănie. Era greu de imaginat că în micul nostru Marmont s-ar fi putut întâmpla cine știe ce. Gobi, New Foundland ― asta mai treacă-meargă ― dar Marmont! ― În cele din urmă, totuși, ați crezut. ― În cele din urmă, da! ― Și apoi? ― Mi-a venit deodată ideea că Marmont, cu cele cinci Zone de Vizitare rămase ... de altfel, scuzați-mă, atunci erau într-adevăr numai patru, pentru că toate zonele stăteau pe aceeași curbă. Am socotit coordonatele și le-am trimis la "Nature". ― Și nu v-a emoționat câtuși de puțin soarta orașului natal? ― Vedeți, în acea vreme credeam deja în Vizite, dar nu puteam fi convins în nici un fel să iau în considerare corespondențele pline de panică despre cartierele arse, cu monștri ce mâncau îndeosebi bătrâni și copii, despre luptele sângeroase dintre invulnerabilii vizitatori și, în cel mai înalt grad, vulnerabilele, dar invariabil eroicele, unități regale de tancuri. ― Ați avut dreptate. Deci vă mai amintiți că, atunci , confratele nostru, corespondentul, le-a cam umflat ... Totuși, să ne întoarcem la știință. Descoperirea "radiantului Pilmann" a fost prima, dar probabil nu și ultima dintre contribuțiile dumneavoastră la cunoștințele despre Vizită ... ― Prima și ultima. ― Dar, fără îndoială, în tot acest timp ați urmărit cu atenție funcționarea cercetărilor internaționale în Zona Vizitei ... ― Mda ... Din când în când am răsfoit "Expunerea". ― Aveți în vedere "Expunerea Institutului Internațional de Cultură Extraterestră"? ― Da. ― Și care este, după părerea dumneavoastră, cea mai importantă descoperire din toți acești treisprezece ani? ― Însăși Vizita. ― Scuzați-mă, n-am ... ― Însăși Vizita reprezintă cea mai importantă descoperire, nu numai din toți acești treisprezece ani, dar și din întreaga existență umană. Nu este chiar așa de important cine sunt vizitatorii. Nu contează de unde și de ce au venit, din ce cauză au stat așa de puțin și unde au plecat după aceea. Important este faptul că acum oamenii știu cu certitudine un lucru: nu suntem singuri în Univers. Mă tem însă că Institutul de Cultură Extraterestră nu va reuși niciodată să facă o descoperire mai deosebită. ― Este extrem de interesant, doctore Pilmann, dar eu m-am referit în fond la descoperirile de ordin tehnologic. Descoperiri care să poată folosi științei și tehnicii pământene. De fapt, o serie de savanți celebri consideră că ceea ce s-a găsit în Zona Vizitei poate contribui la schimbarea întregului curs al istoriei noastre. ― Poate, dar eu nu sunt socotit printre adepții acestui punct de vedere. Nu sunt un specialist în ceea ce privește descoperirile concrete. ― Totuși, sunteți de doi ani consultantul Comisiei ONU pentru problema Vizitei ... ― Da. Numai că nu am nici o legătură cu studiul culturii extraterestre. La COPROVI, împreună cu colegii mei, reprezint opinia științifică internațională atunci când e vorba despre controlul îndeplinirii Hotărârii ONU în ceea ce privește internaționalizarea Zonei de Vizitare. În concluzie, urmărim ca ciudățeniile extraterestre luate din Zonă să fie puse numai la dispoziția Institutului Internațional. ― Poate și altcineva să intre în posesia acestor ciudățenii? ― Da. ― Vă referiți, probabil, la stalkeri? ― Nu știu ce sunt aceștia. ― Așa se numesc la noi, în Marmont, tinerii temerari care își asumă riscul pătrunderii în Zonă pe cont propriu și fură de acolo tot ce reușesc să găsească. ― Înțeleg. Nu, asta nu e de competența noastră. ― Ce-ar mai fi! De asta se ocupă poliția. Dar era interesant de știut cu ce vă ocupați în mod direct, doctore Pilmann. ― Sunt pierderi continue de materiale din Zonă, care ajung în mâinile unor persoane lipsite de responsabilitate și spirit de organizare. Ne ocupăm de rezultatele acestor pierderi. ― Mulțumesc. Dar pe dumneavoastră, ca savant, nu vă atrage studierea minunilor extraterestre? ― Cum să vă spun ... Se prea poate. ― Deci putem spera că marmontienii îl vor vedea, într-o minunată zi, pe faimosul lor concetățean pe străzile orașului natal. ― Nu este exclus. CAPITOLUL I REDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR, LABORANT AL FILIALEI INSTITUTULUI INTERNAȚIONAL DE CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT Stăm în depozit. Când vine seara, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să aruncăm salopetele de pe noi și s-o ștergem până la birtul "Borj" ca să ne mai dregem cu o picătură -două de tărie. Acum stau, pur și simplu, și sprijin pereții. Abia aștept să fumez ― doar rezist de mai bine de două ore. El tot mai răscolește lucrurile: a umplut deja un seif, l-a încuiat și sigilat, iar acum dă gata un altul; ia de pe transportor "biberoanele", cercetându-le cu grijă pe toate fețele (printre altele trebuie spus că nu-i așa ușor, fiecare cântărind în jur de șase kilograme și jumătate), apoi le așază delicat pe un raft. Se luptă cu aceste biberoane de atâta timp și, probabil, fără nici un folos pentru omenire. În locul lui, le-aș fi dat dracului de mult și-aș fi făcut orice altă muncă pentru aceeași bani. Dacă stau să mă gândesc însă, "biberoanele" astea au într-adevăr ceva bizar. De câte ori nu mi-am rupt spinarea cărându-le și, totuși, după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare dată. Sunt de fapt două discuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, având distanța între ele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poți să-ți treci și mâna printre ele, ba chiar și capul, dacă nu cumva ți-ai pierdut mințile mirându-te; pustiu și iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existând ceva, vreo forță, acolo, dacă stau să mă gândesc. Oricum, nimeni n-a reușit până acum nici să le apropie, nici să le depărteze. Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci când ți se arată și poți să le cercetezi convingându-te, în sfârșit, despre ce este vorba. E ca și cum ai încerca să descrii în mod științific și cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-ferește, un păhărel: dai din mâini neștiind ce să explici amănunțit și nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te răcorești înjurând sănătos. În sfârșit, să presupunem că ați înțeles despre ce este vorba și chiar dacă ar mai fi ceva neclar, nu aveți decât să luați "Expunerile" Institutului. Acolo, la fiecare reeditare, sunt și fotografii ale acestor bidoane. În general, Kirill s-a chinuit cu aceste "biberoane" mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-început, numai că nici până acum nu prea înțeleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întâi să înceapă el să înțeleagă, să se descurce singur, și atunci am să încep poate și eu să-l ascult. Până una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de câteva biberoane, pe care să le meșterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă și să le topească în cuptor. Și abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie și de laude, și chiar știința mondială se va cutremura de mulțumire. Dar, după cum înțeleg, mai e până acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deși, în ultima perioadă, s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloare nesănătoasă, cenușie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-i lăcrimeze mai des, ca la un câine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite). Ia să fi încăput pe mâna mea oricine altcineva decât Kirill. L-aș fi dus prin toate barurile de noapte și bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decât pe mine însumi) și-ntr-o săptămână scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadă sus). Dar pentru Kirill medicamentul ăsta nu e valabil, așa că nici măcar nu merită să te obosești propunându-i-l. Are altă fire. Deci stau în depozit și mă uit la el cum încă mai muncește, deși i se închid ochii de oboseală, când, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu știu de ce. Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărâsem să vorbesc, dar parcă m-a tras cineva de limbă. ― Ascultă, Kirill! Ținea ultimul "biberon" în echilibru, într-o asemenea poziție încât aveai impresia că vrea să intre în el cu totul. ― Ascultă, Kirill! Dacă ai fi avut un biberon plin? ― Un "biberon" plin? repetă și își arcui sprâncenele, de parcă i-aș fi spus niște bazaconii. ― Ei da! i-am spus. Capcana ta hidromagnetică, cum îi zice ... obiectul 77-B. Doar că mai are acolo, în interior, o umplutură cu reflexe albăstrui. Observ că începe să înțeleagă. Își ridică ochii spre mine și-i mijește, încercând să-și ascundă sclipirile de inteligență și luciditate, așa cum îi plăcea să se exprime uneori ... ― Stai! spune. Plin? Tot ca ăsta, doar că-i plin? ― Păi, da. ― Unde? Kirill al meu tresare: "Urechi ciulite, coadă sus". ― Hai să fumăm! Aruncă vioi "biberonul" în seif, trântește ușa, o încuie cu trei rotații și jumătate ale unui minuscul disc și pornim înapoi spre laborator. Pentru un "biberon" gol, Ernest dădea patru sute de monezi, bani-gheață, iar pentru unul plin, ca un fiu de cățea ce sunt, i-aș fi băut până și sângele lui spurcat. Dar, mă credeți, nu mă credeți, când i-am făcut acea propunere lui Kirill nu m-am gândit la bani, ci am făcut-o numai pentru că l-am văzut cum s-a înviorat și s-a încordat ca o strună, de puteai să cânți pe el. Acum nu reușeam să-l mai domolesc. În drum spre laborator sărea câte patru trepte o dată, de nu mai avea omu' timp să fumeze. În general îi cam spusesem totul: și cum e, și unde se află, și care e drumul cel mai bun pe care poți să te furișezi până la el. Scoate imediat harta, găsește garajul, pe care-l arată cu degetul, se uită la mine și ... E clar. A înțeles totul despre mine, de parcă ar fi fost ceva de neînțeles în asta! ― Ia uită-te la el! zice și chiar zâmbește. Eh, ce să-i faci, trebuie să plecăm. Hai chiar mâine-dimineață. La nouă voi cere permisul și galoșul, iar la zece plecăm. Ce zici? ― Mergem. Și cine va fi al treilea? ― De ce să fim trei? ― A, nu! Ce, crezi că organizăm un picnic cu domnișoare? Dar dacă ți se întâmplă ceva? Aici e Zona. Trebuie să fie ordine. Zâmbește ușor, dând din umeri resemnat. ― Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine. Ce-ar fi să nu le văd! Sigur că a fost mărinimos, n-am ce zice, s-a străduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine să plecăm numai noi doi. N-o să ne afle nici vântul, nici pământul. Dar eu știam că cei de la Institut nu mergeau în Zonă doar câte doi. Exista următoarea regulă: doi făceau treaba și un al treilea privea, iar când era întrebat, povestea totul. ― Personal, l-aș fi luat pe Austin, continuă Kirill. Dar tu, bineînțeles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic împotrivă? ― Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai să-l iei altă dată. Austin nu-i băiat rău, e laș și curajos într-o proporție normală, dar, după mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot să-i explic, dar eu așa le văd: își închipuie omu' că știe și înțelege totul despre Zonă, adică nu-i mai lipsește decât înmormântarea. Poftim, n-are decât să moară. Numai că ... fără mine. ― Bine, spune Kirill. Dar Tender? Tender. Ăsta e al doilea laborant al său. Om obișnuit, liniștit. ― Cam în vârstă, spun. Și are și copii. ― Lasă, c-a mai fost în Zonă. ― Fie și-așa. Să rămână Tender. A rămas să studieze harta, iar eu am pornit în galop, direct spre "Borj", pentru că voiam să halesc ceva, iar gâtlejul mi se uscase. În sfârșit, s-o lăsăm baltă. Deci apar eu dimineață la nouă, ca-ntotdeauna, și prezint permisul la intrarea de serviciu, unde stă o prăjină de sergent pe care îl mardisem anul trecut, pentru că, beat fiind, se agățase de Guta. ― Hai noroc! îmi spune. Bă, Roșcovane, te caută în tot Institutul ... Îl întrerup imediat, cavalerește. ― Nu-ți sunt Roșcovan și nu te-nghesui să-mi fii prieten, huidumă suedeză! ― Doamne Dumnezeule, Roșcovane! exclamă mirat. Dar toată lumea îți spune așa. Înainte de a merge în Zonă sunt întotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sunt și treaz, așa că l-am apucat de harnașament și i-am aruncat în față câteva vorbe, care îi reaminteau în mod detaliat de arborele său genealogic și de persoana sa. El a scuipat alături și, înapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ți pătrundea frigul în oase: ― Redrick Schuhart! Trebuie să vă prezentați de urgență la căpitanul Hertzog. ― Eh! Așa mai merge, îi zic. Încerc să par vesel, dar cad pe gânduri: "Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog în timpul serviciului? Dar, hai să mă duc să-mi arăt și mutra". Cabinetul lui se află la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poți să juri că te afli la poliție. Willy stă în fotoliul său, pufăie din lulea și ciocănește ceva la mașina de scris, scriptologie de-a lui. Într-un colț, un sergențel, unul nou, pe care nu-l cunosc, cotrobăie într-un dulap de fier. La noi în institut, sergenței de-ăștia tot așa corpolenți și rumeni în obraji sunt mai mulți decât o divizie. Hm! Sânge-n lapte, oricum nu au voie în Zonă, iar de problemele lumii îi doare-n cot. ― Bună ziua, spun. M-ați chemat? Willy se uită la mine ca la un loc pustiu, dă la o parte mașina de scris, îmi pune în față o mapă voluminoasă și începe s-o răsfoiască. ― Redrick Schuhart? ― În persoană, răspund, și îmi vine să pufnesc în râs. Un râs nervos. ― De cât timp lucrezi la Institut? ― De doi ani, merg pe-al treilea. ― Componența familiei? ― Sunt singur. Orfan. Se întoarce spre sergențelul său și-i ordonă sever: ― Sergent Lummer, mergi la arhivă și adu-mi dosarul cu numărul 150. Willy închide mapa și mă întreabă sumbru: ― Te-ai apucat din nou de "cele vechi"? ― Care "cele vechi? ― Știi și singur care, iar am primit reclamații. "Așa va să zică", gândesc. ― Dar de unde le-ați primit? Încruntându-se, se ridică și scutură nervos pipa în scrumieră. ― Nu te privește. Te sfătuiesc în numele unei vechi prietenii; renunță la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut ... Și definitiv. Mă-nțelegi? Dacă te prind și a doua oară, nu mai scapi doar cu șase luni. ― Înțeleg, îi spun. Asta înțeleg. Mă privește din nou cu ochi inexpresivi, pufăind din luleaua goală și frunzărind dosarul. Asta însemna că sergentul Lummer se întorsese cu dosarul numărul 150. ― Mulțumesc, Schuhart, spuse căpitanul Willy Hertzog, poreclit și Mistrețul. Asta-i tot ce-am vrut să lămuresc. Ești liber. Așa că am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o țigară, gândind: "De unde s-o fi ivit și zvonul ăsta? Dacă-i din Institut, atunci totul nu-i decât o minciună. Aici nimeni nu poate ști ceva despre mine. Iar dacă e de la poliție, ce-ar mai putea ști în afară de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merită decât să fie înecat. Numai că acum nici Sterviatnik nu știe nimic despre mine". M-am gândit ce m-am gândit, dar n-am descoperit nimic și m-am hotărât s-o las baltă. Ultima oară am fost în Zonă acum trei luni, noaptea, și aproape toată marfa "a făcut aripi". Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracu' poate să mă mai ia! Dar, tocmai când coboram scările, mi-a trăznit o idee. M-am întors în vestiar, m-am așezat pe-o bancă și am început din nou să fumez. Reieșea că astăzi nu mai aveam voie să mă duc în Zonă. Nici mâine și nici poimâine. Deci, eram din nou luat în colimator de curcanii ăia râioși. Nu m-au uitat, iar dacă m-au uitat, cineva a avut grijă să le reamintească. Oricum nu mai are importanță cine a făcut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zonă, nici măcar pe departe, când știe că e urmărit, doar dacă nu cumva a înnebunit. Deocamdată, aveam nevoie de cel mai întunecat colțișor unde să mă pot ascunde. Auzi la ei: Zonă! Păi, n-am mai fost acolo cu legitimația de nu știu câte luni. Ce v-o fi cășunat pe un biet laborant cinstit?". M-am gândit la toate astea și parcă m-am simțit mai ușurat că astăzi nu trebuia să mă duc în Zonă. Am să-ncerc să-i comunic toate astea lui Kirill, cât mai delicat. I-am spus-o însă direct: ― Nu mai merg în Zonă. Aveți ceva dispoziții? Bineînțeles că la-nceput se holbează la mine. Apoi, parcă începe să-nțeleagă. Mă ia de cot și mă conduce până la el în cabinet, mă așază pe scaunul lui, iar el se cocoață alături, pe pervazul ferestrei. Tăcem și fumăm. Apoi, mă întreabă cu grijă: ― S-a întâmplat ceva, Red? Ce pot să-i spun? ― Nu, nu s-a întâmplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douăzeci de monede. Joacă tare Nunan ăsta. ― Stai. Ce-ți veni? Te-ai răzgândit? ― Nu am voie, îi răspund printre dinți. Nu am voie, mă-nțelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog. Se întristează și ochii îi lăcrimează din nou ca unui pudel bolnav. Tușește spasmodic, aprinde o altă țigară de la chiștocul vechi și spune încet: ― Poți să-mi povestești, Red. N-am să scot o vorbă. ― Las-o baltă. Nu despre tine e vorba. ― Deocamdată nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am făcut rost, dar ce-i mai important, dacă merge sau nu merge, nu l-am întrebat. Tac și fumez. Hm! Să râzi și să plângi, nu mai poate omu' să înțeleagă nimic. ― Ce ți-a spus Hertzog? ― A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-i tot. Se uită la mine cam ciudat, sare de pe pervaz și începe un du-te-vino în propriul cabinet. El aleargă, eu stau, scot fum și-mi țin gura ferecată. Îmi pare rău de el și totodată mi-e necaz cât de tâmpit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-i vinovat? Desigur, eu. Dar deodată încetează să mai alerge, se oprește chiar lângă mine și, uitându-se undeva într-o parte, mă întreabă stingherit: ― Ascultă, Red. Și cam cât ar putea să coste un biberon plin? La început nu l-am înțeles. Întâi m-am gândit că și-a propus să-l cumpere cine știe de unde, numai că de unde să-l iei. Nu exista decât unul, iar pentru ăsta nu-i ajungeau banii: de unde să-i aibă el, un specialist internațional, și încă unul rus? Pe urmă însă m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, mârșavul, că din cauza verzișorilor amân toată afacerea? Ah, porc de câine, drept cine mă iei? Am deschis gura să-i amintesc de toți dumnezeii familiei, dar mi-am mușcat limba și m-am abținut. Pentru că, într-adevăr, drept cine mă lua? Drept un stalker? Stalker și sunt, adică unul care are nevoie de cât mai mulți verzișori și care toată viața se târguiește numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala și astăzi arunc undița, adică măresc prețul. Îmi amorțise deja limba numai la gândul ăsta și, colac peste pupăză, se mai și uita drept la mine, fără să clipească. Dar am văzut în ochii lui doar înțelegere, nedeslușind încă disprețul. Așa că am început să explic liniștit: ― La garaj nu s-a dus deocamdată nimeni, niciodată, cu permisul. Acolo nu există încă un traseu marcat, asta o știi și tu. Deci când o să ne întoarcem, Tender al tău va începe să se fălească cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia, și cum ne-am și întors imediat, de parcă am fi mers până la vreun depozit oarecare. Fiecăruia o să-i fie atunci clar ce știam înainte de plecare și de ce ne duceam acolo. Și care dintre noi trei a turnat. Fără comentarii. Acum înțelegi de ce-mi miroase ceva? Îmi termin discursul, ne uităm unul la altul drept în ochi și tăcem. Apoi, pe neașteptate, pocnește din palme și, frecându-le cu însuflețire, îmi spune: ― Ei, ce să-i faci, dacă nu se poate, nu se poate. Eu te-nțeleg, Red, și nu pot să te condamn. Merg și singur. Cred că mă descurc. N-ar fi prima dată ... Așterne harta pe pervaz, se proptește în mâini și se apleacă deasupra ei; parcă i se adună în ochi toată dârzenia. Îl aud mormăind: ― O sută douăzeci de metri ... chiar o sută douăzeci și doi ... Și ce mai este acolo în garaj ... Nu, nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi că, într-adevar, nu merită să-l iau pe Tender? Totuși, are doi copii. ― Nu te vor lăsa să mergi singur. ― Ba mă vor lăsa, mormăie el. Nu-mi plac însă autocamioanele alea. După treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo și sunt ca noi. La douăzeci de pași ― cisterne ruginite și găurite ca niște site, iar lângă ele autocamioane nou-nouțe, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ți-e și cu Zona asta! Își ridică fruntea și se uită pe fereastră. Mă uit și eu. Dincolo de geamul gros și plumburiu de la fereastra noastră se observa, la o aruncătură de băț, Zona-măicuță văzută ca-n palmă de la etajul nouă. Privind-o, pare a fi pământ ca orice pământ. Soarele răsare deasupra ei ca-n orice altă parte a Pământului și parcă nimic nu s-a schimbat în toți acești treisprezece ani. Tata, Dumnezeu să-l ierte, s-ar fi uitat și n-ar îi observat nimic deosebit, poate doar ar fi întrebat: "Da' fabrica aia de ce nu fumegă, e grevă sau ce? ..." Conuri din rocă galbenă, caupere strălucind în soare, șine, iar pe șine o locomotivă mică cu platformă. Ce mai, peisaj industrial în toată regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morți. Uite că se vede și garaju': un maț lung și cenușiu, cu poarta desfăcută, iar pe o platformă de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a întâmplat nimic cu ele de treisprezece ani. Însă, Doamne ferește, să te strecori între două mașini, mai bine le ocolești ... Acolo e o crăpătură în asfalt, doar dacă între timp n-au mai crescut niscaiva mărăcini. O sută douăzeci și doi de metri? De unde i-o fi numărat? A, probabil că-i socotește de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate să fie mai mult. Mda, totuși au progresat"ochelariștii" ăștia! Au agățat deja marcaje până la dealul de acolo, și încă ce marcaje! Uite și șănțulețul unde s-a "îngropat" Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Și doar îi spusese Ciolănosu': "Ține-te, tâmpitule, cât mai departe de șanț, altfel nu mai rămâne nimic pentru înmormântare". Și, ca și cum ar fi știut că așa o să se întâmple, chiar nimic n-a mai rămas. Uite ― așa e cu Zona asta: te-ai întors cu ceva de acolo ― minune; te-ai întors viu ― succes; te-ai ales cu un glonț de patrulă ― noroc; iar restu' ― așa-i viața. Mă uit la Kirill și observ că mă privește cam pieziș. I se schimbase atât de mult expresia feței, încât, în acel moment, m-am răzgândit. "Ce mă interesează? Ia mai dă-i dracului! La urma-urmei, ce-o să-mi facă?" Putea să nu-mi spună nimic, dar tot îmi zice: ― Laborant Schuhart, țin să subliniez că am fost informat, în mod oficial, din surse autorizate, despre posibilitatea de a aduce o contribuție însemnată la dezvoltarea științei în urma cercetării garajului. Există chiar și o propunere în acest sens. Premiu garantat. ― Da' de unde au mai apărut și sursele astea oficiale? întreb și afișez un zâmbet de om cretin. ― Sunt surse confidențiale. Dar ție pot să-ți spun. (Deodată, încetează să mai zâmbească și se încruntă.) Să zicem ... de la doctorul Douglas. ― Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas? ― Sam Douglas, spune sec. A dispărut anul trecut. Am simțit că mă trec niște furnicături pe piele. Fir-ai tu să fii! Cine pomenește de asemenea lucruri înainte de plecarea în Zonă? Poți să tai lemne pe capul "ochelariștilor" ăstora ― nimic nu mișcă acolo. Am înfipt mucul de țigară în scrumieră și-am zis: ― Bine, lasă. Unde-i Tender al tău? Trebuie să-l mai așteptăm mult? Într-un cuvânt, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC și a obținut galoșu'-zburător, iar eu am luat harta și m-am uitat ce-au mâzgălit ăia pe-acolo. Foarte bine desenat, ca la carte. Totul văzut de sus și mult mărit prin fotografiere. Se zăreau chiar și tăieturile de pe anvelopele aruncate lângă poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului ... și, totuși, naiba s-o ia; noaptea când nu-ți vezi nici propriile mâini nu e bună de nimic. Își face apariția, roșu la față și gâfâind, Tender. Fata îi era bolnavă și fugise până la doctor. Se scuză pentru întârziere, numai că și noi i-am făcut un cadou: va merge în Zonă. La început uitase chiar să mai gâfâie, săracu'. "Cum adică în Zonă? întreabă. De ce eu?" Totuși, auzind de premiul dublu și de faptul că Redrick Schuhart merge și el, își revine și începe să respire din nou. Am coborât în "budoar". Kirill a șters-o după legitimații, pe care le-am arătat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, ăsta-i într-adevăr un lucru folositor. Dacă l-ai fi vopsit din roșu în orice altă culoare mai convenabilă, orice stalker te-ar fi "garnisit" cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fără măcar să clipească. M-am jurat de mult să mă "învârtesc" cumva și să șterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parcă ― cască de scafandru, cu un geam mare în față. De fapt, nu chiar subacvatic, mai degrabă ca al piloților de pe avioanele cu reacție, sau și mai bine, ca al cosmonauților. Ușor, comod, nu te strânge nicăieri, iar la arșiță nici măcar nu transpiri. Cu un astfel de costum poți să stai și-n foc, și-n gaze, nimic nu se strecoară. Se spune că nici glonțul nu-l pătrunde. Bineînțeles că și focul, și chiar vreo iperită, și glonțul sunt pământești, omenești. În Zonă, însă, nu există nimic din toate astea și deci nu trebuia să te temi de ele. În general, ce să mai vorbim, poți să mori cu costum special cu tot, fără nici o greutate. E-adevărat că fără costum ar fi murit poate și mai mulți. De exemplu, costumul ăsta te salvează sută la sută în "puful arzător" sau în cazul unui scuipat de "varza dracului" ... În sfârșit. Ne-am îmbrăcat costumele speciale, iar eu am mutat piulițele dintr-un săculeț în buzunarul de la pantaloni. Apoi am traversat curtea Institutului și ne-am îndreptat spre ieșirea în Zonă. Așa e obiceiul aici, să se vadă totul: adică, uite cum se duc eroii științei să-și dea viața pe altar în numele omenirii, științei și al Sfântului Duh, amin! Și într-adevăr, s-au așezat la toate geamurile până la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestră și batiste fluturânde. ― Mărește pasul, îi spun lui Tender. Suge-ți burta, slăbănogule. Omenirea recunoscătoare nu te va uita. A privit spre mine și observ că nu-i arde de glumă. Are dreptate. Ce glume sunt astea? Dar când mergi în Zonă, știi una din două: ori plângi, ori glumești, iar eu de când sunt n-am plâns. Mă uit la Kirill. Se stăpânea bine, numai buzele i se mișcau, de parcă s-ar fi rugat. ― Te rogi? îl întreb. Roagă-te, roagă-te. Cu cât ești mai departe în Zonă, cu atât o să fii mai aproape de cer. ― Ce? întreabă el. ― Roagă-te, țip. Stalkerii ajung în rai fără să stea la rând. Surâse deodată și mă bătu cu palma pe spate: adică, nu te teme, cu mine nu te prăpădești, și dacă te prăpădești, atunci murim o singură dată, vezi bine. Pe legea mea, hazliu băiat. Dăm legitimațiile ultimului sergent, dar, în mod excepțional, de data asta, în locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatăl lui vinde grilaje pentru morminte în Recksopol); galoșu'-zburător e deja aici, băieții din PPC având grijă să-l pună la intrare. Toți sunt aici: și salvarea, și pompierii, și salvatorii noștri neînfricați ― o grămadă de pierde-vară îmbuibați și elicopterul lor. Să nu-i văd în fața ochilor. Ne urcăm în galoș. Kirill se așază la conducere și îmi spune: ― Hai, Red, comandă! Deschid fermoarul, fără să mă grăbesc, și scot de la piept bidonașul. Trag un gât zdravăn, înșurubez capacul și-mi strecor înapoi la piept bidonașul. Nu pot altfel. De fiecare dată când merg în Zonă, fără asta nu pot. Se uită amândoi la mine și așteaptă. ― Așa. Vouă nu vă dau. Mergem pentru prima dată împreună și nu știu ce efect are asupra voastră alcoolul. Vom avea următoarea regulă: tot ce spun trebuie îndeplinit imediat și fără comentarii. Cum începe vreunu' să pună întrebări sau zăbovește, îl ating pe unde s-o nimeri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, îți ordon domnule Tender să stai în mâini și să mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, în acel moment, să-ți ridici fundul tău gras și să îndeplinești tot ce ți se cere. Nu execuți, nu-ți mai vezi fata bolnavă. E clar? Numai că o să am eu grijă s-o vezi din nou. ― Principalul e să nu uiți să comanzi, Red, rostește printre dinți Tender, în timp ce e tot roșu, deja transpirat, și buzele-i freamătă. Merg chiar și-n dinți, nu numai în mâini. Nu-s începător. Am mai fost de două ori. ― De două ori astea ale matale să le ascunzi în buzunar, îi spun, iar de comandat n-am să uit, fii pe pace. Apropo, știi să conduci galoșu? ― Știe, spuse Kirill. Conduce bine. ― Dacă-i bine, bine să fie. Atunci, cu Dumnezeu și gata de luptă. Ușor înainte, după marcaje, înălțimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim. Kirill a ridicat galoșu la trei metri și a pornit încet înainte, iar eu am întors capul pe furiș și am suflat ușor peste umărul stâng. Mă uit: neînfricații salvatori s-au urcat în elicopterul lor, pompierii s-au sculat în picioare în semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a salutat, iar deasupra tuturor o pancardă uriașă și-a afișat urarea deja decolorată: "Bine ați venit, domnilor vizitatori!" Tender era cât p-aci să facă cu mâna, dar m-am uitat la el în așa fel încât ideea asta i-a zburat din cap cât ai clipi. Las' că-ți arăt eu rămas bun. În dreapta noastră rămâne Institutul, în stânga ― cartierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj în marcaj, drept pe mijlocul străzii. Eh, demult nu mai călcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crăpat tot, iarba a răsărit din crăpături, numai că asta era încă iarba noastră omenească. Pe trotuarul din partea stângă, crescuseră deja spini negri, iar pe spinii ăștia se vedea clar cum și-a însemnat Zona limitele: mărăcinii negri de lângă bordură parcă au fost tăiați cu coasa. Într-adevăr, vizitatorii ăștia au fost cu toții niște băieți cumsecade. Nici chiar "puful arzător" nu iese din Zonă, deși s-ar părea că vântul îl poate plimba în toate părțile. Casele din cartierul Ciumat sunt cojite, moarte, deși geamurile de la ferestre sunt aproape peste tot întregi, atâta doar că sunt murdare și de-aceea parcă sunt oarbe, iar noaptea, când te strecori pe alături, se vede foarte bine cum înăuntru lucește ceva de parcă ar arde spirt, cu limbi din acelea albăstrui. Este "piftia vrăjitorului" ce răsuflă din pivniță. În general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casă, care bineînțeles necesită niște mici reparații, în general nimic deosebit, doar că nu se văd oamenii. Uite, de exemplu, în această casă de cărămidă a trăit profesorul nostru de literatură, poreclit Virgulă. Era un pisălog și-un ghinionist; a doua nevastă îl părăsise înainte de Vizita propriu-zisă, iar fata lui a avut cataractă la ochi și, după câte-mi amintesc, o tachinam până-i dădeau lacrimile. Când a început panica, a fugit din cartierul ăsta, împreună cu ceilalți, doar cu ce avea pe el. Au alergat într-un suflet până la pod ― cu totul șase kilometri. Pe urmă a fost mult timp bolnav de ciumă. I s-a cojit pielea și i-au căzut unghiile. Aproape toți din cartierul ăsta s-au îmbolnăvit și de aceea cartierul se numește Ciumat. În celelalte trei cartiere oamenii au orbit. Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb ... N-au orbit de tot, ci numai așa, de parcă aveau orbul găinilor. Printre altele, se spune că ar fi orbit nu datorită vreunei explozii oarecare, cu toate că o explozie tot a fost, ci datorită unei bubuituri foarte puternice. A început să tune atât de tare, încât au orbit pe loc. Doctorii au spus că așa ceva nu e posibil, "încercați să vă aduceți bine aminte". O țineau însă una și bună că au orbit din cauza unui tunet puternic. Și culmea! Nimeni, în afară de ei, n-a auzit tunetul. Da ... Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic aici. Uite cum stă, întreg, chioșcul ăla de sticlă. Sau căruciorul de copil din poartă ― are chiar lenjerie în el, care parcă ar fi și-acum curată. Antenele însă și-au cam dat "arama pe față" ― pe ele a crescut un fel de păr sub formă de claie, lățos. "Ochelariștii" noștri au prins de mult pică pe antene: sunt foarte interesați, după cum v-ați dat seama, să cerceteze ce e cu claia aceea ― nu mai găsești nicăieri așa ceva, decât în cartierul Ciumat și numai pe antene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alături, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborât cu elicopterul o ancoră fixată de un cablu de oțel, ca să agațe una dintre clăi. Tocmai trăgeau, când, pe neașteptate ... fșșș! Ne uităm, și, ce să vezi? Pe antene fum, pe ancoră fum, și chiar cablul începuse să fumege, dar nu fumega pur și simplu, ci cu un șuierat răutăcios, veninos, asemănător șarpelui cu clopoței. Pilotul a înțeles ce se întâmplă, a aruncat cablul și a șters-o imediat. Iată și cablul acela, atârnat, ajungând până aproape de pământ, pe care a crescut deja o claie mică ... Și uite așa, ușurel, încetinel, am plutit până la capătul străzii, aproape de cotitură. Kirill se uită la mine: cotim? Îi fac semn cu mâna: cât mai încet. Întoarce galoșu' nostru și plecăm cu viteză minimă deasupra ultimelor mărturii ale pământului omenesc. Trotuarul se apropie, suntem la câțiva pași de el și, iată, umbra galoșului cade deja pe spini ... Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare dată mă trece același fior și nici până azi nu știu ce este: sau Zona mă întâmpină astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Și tot de fiecare dată îmi spun: la întoarcere, voi întreba dacă și celorlalți li se întâmplă același lucru, dar întotdeauna uit. S-o lăsăm baltă. Ne târâm încetișor deasupra fostelor grădini, motorul de sub picioare toarce rotund, liniștit. Ce-i pasă, lui cine-i deranjează? Și deodată Tender al meu nu mai rezistă. N-ajungem bine la primul marcaj, că se-apucă să trăncănească. Așa cum se-ntâmplă mai întotdeauna. Începătorii au obiceiul să trăncănească în Zonă: le clănțăne dinții, inima se întrece pe sine, își pierd mințile, le e rușine și nu se pot stăpâni. După mine, este ca și cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Îți curge întruna nasul și nu se mai oprește. Și despre câte nu trăncănesc! Ba sunt încântați de peisaj, ba se referă în general la cu totul altă problemă. Așa și cu Tender acum. Flecărește despre noul său costum și nu se mai poate opri: cât a dat pe el, ce lână fină, cum i-a schimbat croitorul nasturii. ― Mai taci, îi spun. Se uită la mine trist, plescăie și ... din nou: câtă mătase a folosit pentru căptușeală ... Sub noi apăruse deja terenul argilos, unde fusese cândva groapa de gunoi a orașului. Simt că pe aici suflă vântulețul. Numai că până acum nu fusese nici un vântuleț, dar s-a pornit dintr-o dată chiar acum și drăcușorii de praf au început să alerge deja. Parcă aud ceva. ― Taci sau te omor, îi spun lui Tender. Nu, nu mai poate să se oprească. Acum ne povestește despre întăritura costumului făcută din păr de cal. Ei, atunci, scuză-mă. ― Stai, îi spun lui Kirill. A frânat imediat. Are reacții bune. Bravo! L-am luat pe Tender de umăr, l-am întors spre mine și, luându-mi avânt, i-am trăsnit o palmă. S-a lovit, săracu', cu nasul în geam, a închis ochii și a tăcut. Și cum a amuțit am și auzit: trr ... trr ... trr ... Kirill se uită la mine cu dinții încleștați. Îi fac semn cu mâna ― stai, pentru Dumnezeu, stai, nu te mai mișca. Doar și el a auzit trosnetele alea, însă, ca toți începătorii, a vrut să acționeze, așa dintr-o dată, să facă orice. ― Mers înapoi? șoptește. Am dat din cap cu înverșunare și i-am băgat pumnul în fața căștii, doar o tăcea. Și deodată am uitat de toate. Pe deasupra grămezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte și diferite boarfe, a apărut un fel de vibrare, de tremur, ca și aerul fierbinte de după-amiază deasupra acoperișurilor de tablă. A trecut peste o moviliță și a mers, a mers, tăindu-ne calea și s-a oprit aproape de marcaj. A stat deasupra drumului cam o jumătate de secundă ― sau poate numai atât mi s-a părut ― și s-a târât mai departe peste câmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, până acolo, deasupra cimitirului de mașini vechi. Ia te uită și la "ochelariștii" ăștia! Unde s-au gândit să marcheze drumul, într-o văgăună! Dar nici cu mine nu mi-e rușine. Unde mi-au fost ochii când admiram harta lor? ― Hai, ușor înainte, îi spun lui Kirril. ― Dar ce-a fost asta? ― Păi de unde vrei să știu? A fost și nu mai este, slavă Domnului. Hai, închide pliscu' ... te rog. Acum nu mai ești om, înțelegi? Acum ești o mașină, levierul meu. Și imediat mi-am dat seama că m-a apucat și pe mine "guturaiul vorbirii". ― Gata, spun. Nici o vorbă în plus. Vântulețul parcă se mai domolise și nu se mai auzea. nimic înfricoșător, doar motorul torcea liniștit, adormitor. Împrejur, soare, căldură, iar deasupra garajului ceață. Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace ― începătorii se obișnuiesc. Nu-i nimic, băieți, și-n Zonă poți să respiri, dacă te pricepi ... Uite și marcajul 27 ― o bară de fier și o sferă roșie cu numărul 17 pe ea. Kirill se uită la mine, eu dau afirmativ din cap și galoșu nostru se oprește. Până aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desăvârșit. N-avem unde să ne grăbim, nu e vânt, vizibilitatea e bună, totul e ca-n palmă ... Uite și șanțul unde s-a "îngropat" Slizniak ― se vede ceva împestrițat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parșiv, lacom, prost, murdar, odihnească-se în pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poștă oamenii ca Slizniak și îi folosește ... În general, Zona nu întreabă: ești rău, ești bun, și tocmai de aceea îți mulțumim Slizniak că ai fost un prostănac; nimeni nu-ți mai știe numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor deștepți unde n-au voie să calce ... Așa. Cel mai bine ar fi, bineînțeles, să ajungem până la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul și chiar o crăpătură în el se cunoaște. Însă nu-mi plac mușuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimerești chiar între ele. Stau, zâmbind parcă satisfăcute, abia te așteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: și-n stânga, și-n dreapta, totul trebuie să fie curat până la o sută de pași. Dar uite că se poate trece peste movilița din stânga ... E adevărat că nu știu ce este dincolo de ea. Pe hartă nu e însemnat nimic, dar cine mai crede în hărți? ― Ascultă, Red, îmi șoptește Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborâm imediat și am și ajuns lângă garaj, nu? ― Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja și taci. Auzi la el: în sus. Dar dacă acolo, la douăzeci de metri, te pocnește? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dacă apare pe-aici, pe undeva, "chelia țânțarului", nu se mai pune problema să-ți mai rămână ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găsești. Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim ... În general, e clar cum o să ajungem până la moviliță, iar acolo ne vom opri și vom vedea. Am băgat mâna în buzunar și am scos un pumn de piulițe. I le-am arătat lui Kirill și i-am spus: ― Îl mai ții minte pe Tom Degețel? Ai învățat la școală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Și am aruncat prima piuliță. N-am aruncat-o departe, ci cum s-a nimerit. La vreo zece metri. Piulița s-a dus normal. Ai văzut? ― Ei? ― Nu "ei", am întrebat dacă ai văzut. ― Am văzut. ― Acum, cu cea mai mică viteză, duci galoșu' până la piuliță. Te oprești la doi pași de ea. Ai înțeles? ― Am înțeles. Cauți concentratorul de gravitație? ― Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmărește-o, vezi unde cade și să nu-ți dezlipești privirea de pe ea. Am aruncat încă o piuliță. Bineînțeles că s-a dus tot normal și s-a oprit lângă prima. ― Haide, spun. Galoșu' pornește. Fața i se mai luminează și pare liniștit: se vede că a înțeles. De fapt, toți "ochelariștii" ăștia sunt la fel. Pentru ei important este să găsească denumirea. Până când nu reușesc, ți-e milă să te uiți la ei, dar de cum izbutesc ― de exemplu, concentratorul de gravitație ― totul parcă devine mai clar și dintr-o dată viața li se pare mai ușoară. Am trecut de prima piuliță, de a doua, de a treia. Tender oftează, stă picior peste picior, își schimbă poziția și cască de-i trosnesc fălcile, parc-ar scânci un câine. Lâncezește, săracu'. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească pe puțin cinci kilograme, mai mult decât cu oricare dietă ... Am aruncat și a patra piuliță. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat, dar simțind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mână pe Kirill. ― Stai. Nici un pas înainte ... Și, luând a cincea piuliță, am aruncat-o mai sus și mai departe. Uite și "chelia țânțarului". Piulița și-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar când a ajuns la jumătatea drumului și-a schimbat direcția, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atât de tare, încât a intrat în lut și a dispărut de sub ochii noștri. ― Ai văzut? șoptesc. ― Numai în filme, spune, și se întinde așa de tare în față de ziceai că acum-acum o să cadă din galoș. Mai aruncă una, ce zici? Să râzi și să plângi. Una. Dar oare îți ajunge aici numai una? Eh, știință! ... În sfârșit. Am aruncat încă opt piulițe până am încercuit "chelia". La drept-vorbind, ar fi ajuns și șapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru ― lasă-l să se minuneze de concentratorul lui. Piulița a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucățică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită și a lăsat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere. ― Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, și gata. Aici să te uiți. Am să arunc una de trecere și să n-o scapi din ochi. Ce s-o mai lungim. Am ocolit "chelia" și ne-am ridicat deasupra moviliței. Movilița asta ... N-am mai văzut-o până acum. Ca să vezi ... Deci ne-am oprit deasupra moviliței, iar de aici până la asfalt doar să-ntinzi mâna, vreo douăzeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piulița și cu Dumnezeu înainte! Nu pot s-o arunc. Eu însumi nu înțeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărât s-o arunc. ― Ce ai? spuse Kirill. Ce mai așteptăm? ― Ai răbdare. Și mai taci, pentru numele lui Dumnezeu! "Acum mă gândesc, am să arunc piulița, o să pornim liniștiți, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt". Dar dintr-o dată m-au trecut toate sudorile, de-am simțit că-mi transpiră și ochii, și deja știam că n-am să arunc piulița tocmai acolo. În stânga ... poftim, chiar și două. Chiar dacă drumul este mai lung și văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuși m-am decis să arunc piulița într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Și am azvârlit piulița în stânga. Kirill n-a spus nimic, a întors galoșu, s-a apropiat de piuliță și abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că și-a întors repede privirea. ― Nu-i nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai repede. Am aruncat ultima piuliță pe asfalt. Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit și crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urât pe-acolo și nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea și mă bucur. Ne-a condus până la poarta garajului mai bine decât orice marcaj. I-am ordonat lui Kirill să coboare până la un metru și jumătate, m-am culcat pe burtă și am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obișnuit cu soarele, totul era negru și n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul și am observat că până acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea și acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment și de jur-împrejur totul rămăsese ca la început ― probabil că în groapă s-a adunat prea puțină "piftie", iar aceasta nu a mai reușit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sunt canistrele strălucește ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfârșit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu strălucește cine știe ce, ci numai puțintel, foarte slab și încetișor, ba chiar cu blândețe ... M-am ridicat și m-am uitat în toate părțile. Autocamioanele de pe platformă par într-adevăr noi, ba mai mult decât atât: de când am fost aici ultima dată parcă sunt și mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca, și cred că în curând o să se dezmembreze complet. Uite și anvelopa trecută și pe hartă ce zace răsturnată în fața garajului. Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, până la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce strălucește acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aș fi fumat, m-aș fi așezat în liniște și m-aș fi gândit. De ce strălucește deasupra canistrelor, și nu alături? ... De ce anvelopa aruncă o asemenea umbră? ... Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobișnuit, dar nu periculos ... Cu umbrele astea se pot întâmpla multe, totuși, ce naiba strălucește acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniș în pădure. Ce fel de păianjen o fi împletit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gândaci în Zonă. Și, colac peste pupăză, "biberonul" nostru se află chiar la doi pași de canistre. Trebuia să-l iau atunci și n-aș fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spinarea, noaptea, în patru labe ... Cine n-a cărat vreodată un "biberon", lasă să-ncerce: este ca și cum ai căra șaisprezece kilograme de apă fără găleți. "Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem ... O dușcă era bună acum" ... M-am întors spre Tender și i-am zis: ― Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Rămâi pe loc, pe post de șofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întâmplă. Chiar dacă arde pământul sub tine. Dacă te sperii și faci vreo boacănă, te găsesc și pe lumea ailaltă. Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdravăn ... Am lăsat încet la pământ cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill și am început să cobor. Am ajuns pe asfalt și aștept până coboară și el pe alt cablu. ― Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful. Stăm pe asfalt, galoșu' se clătină, cablurile de sub picioare alunecă. Tender își scoate căpățâna peste balustradă, se uită la noi, iar în ochi i se citește disperarea. Trebuia să mergem. Îi spun lui Kirill: ― Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi pași în spate. Mă privești drept și nu caști gura în jur. Și-am pornit. M-am oprit în prag și m-am uitat în jur. Totuși este mult mai ușor să lucrezi ziua. Acum o săptămână eram culcat exact aici, pe același prag. Întuneric ca-ntr-o călimară. Din groapă, "piftia vrăjitorului" scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Și-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obișnuit cu semiîntunericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar și-n cele mai întunecoase colțuri. Și, într-adevăr, firișoare de argint strălucesc acolo și se întind de la canistre spre tavan. Seamănă foarte mult cu un păienjeniș. Poate că ar fi trebuit să-l țin pe Kirill lângă mine. Să aștept până se obișnuiesc ochii cu semiîntunericul și să-i atrag atenția asupra păienjenișului, ba chiar să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obișnuit repede și am uitat pur și simplu de Kirill. Am pășit înăuntru și m-am dus direct spre canistre. M-am așezat pe vine lângă "biberon"; păienjenișul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt și îi zic lui Kirill: ― Pune mâna și nu-l scăpa, că e greu ... Când am ridicat privirea, mi s-a oprit respirația. Aș fi vrut să strig: stai, oprește-te! ― dar n-am putut să rostesc nici un cuvânt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede. Kirill pășește peste "biberon", se întoarce cu spatele spre canistre și intră în păienjeniș cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenișului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniș obișnuit, cu un scârțâit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închiși; nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice: ― Ce-i cu tine? îl luăm? ― Îl luăm. Am ridicat biberonul și ne-am dus spre ieșire într-o parte, pieziș. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi dacă-l tragem și tot e greu. Am ieșit la soare și ne-am oprit lângă galoș. Tender și-a întins labele spre noi. ― Hai! zice Kirill. Unu, doi ... ― Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întâi. Îl punem. ― Întoarce-te cu spatele! Se întoarse fără să spună un cuvânt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părțile ― nimic. Atunci mă-ntorc și mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic. ― Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenișul? ― Ce păienjeniș? Unde? ― Lasă, zic. Poate avem noroc. Și-n sinea mea gândesc: "Încă nu se știe dacă o s-avem". ― Hai, îi spun, ia-l! Îl ridicăm în galoș și-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălașul de el, nou-nouț, curățel. Cuprul sclipește în soare, iar umplutura albastră dintre discurile de cupru se unduiește ca o ceață. Se vede acum că nu e un simplu "biberon", ci mai degrabă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de culoare albastră. L-am admirat noi cât l-am admirat, ne-am urcat, în galoș și, fără să stăm prea mult pe gânduri, am pornit, înapoi. Fericiți sunt savanții ăștia. În primul rând, lucrează ziua, în al doilea rând, e greu doar să intri în Zonă, de-acolo te scoate galoșu'. Are un cursograf care îl duce pe același drum pe unde a venit. Plutim înapoi și repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din când în când, mai stăm puțin, și apoi trecem pe deasupra tuturor piulițelor. Dacă vrei, poți să le și aduni și să le pui în sac. Bineînțeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Își sucesc capetele în dreapta și-n stânga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea și bucuria că totul s-a terminat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a început chiar să gesticuleze, să amenințe că imediat cum vom ajunge afară va mânca ceva și hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul până la garaj. Kirill m-a luat de mânecă și a început să-mi explice despre concentratorul de gravitație, cu alte cuvinte, despre "chelia țânțarului". Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniștit câți proști au fost care au murit la întoarcere. "Tăceți, le spun. Mai bine uitați-vă în toate părțile, altfel o s-o pățiți ca Lindon Bondocu'". Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întâmplat cu Lindon Bondocu'. Plutim în liniște, iar eu mă gândesc la un singur lucru: cum voi începe să deșurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima dușcă, deși în fața ochilor îmi strălucește din când în când un păienjeniș. Pe scurt, am ieșit din Zonă și ne-am băgat cu galoș cu tot în "păduchelniță" sau, cum se spune științific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinți și trei leșii, ne-au radiat cu o porcărie nu știu de care și ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat și ne-au uscat, după care ne-au zis: ― Hai, băieți! Dați-i drumul. Sunteți liberi. Tender și Kirill cară "biberonul". Tot poporul s-a bulucit să vadă, de n-ai loc să mai ieși. Și ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admirație, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăștia obosiți. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic. Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) și am plecat la duș. M-am închis în cabină. Am scos bidonașul, am deșurubat căpăcelul, și m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuță și simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol și înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scorpia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înțeleagă asta. Și îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu știu. Am supt tot ce era în bidonaș. Sunt ud, bidonașul e uscat. Bineînțeles că doar o singură înghițitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o țigară și stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poți să merg chiar acum și să iei plicu', ba mai mult decât atât, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duș. Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos ceasul de la mână și când m-am uitat ce credeți c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore ... Și totuși, dacă ne gândim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot râzi. Dar douăsprezece ore nu vreți? Doar două zile și două nopți, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc și am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pământ. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu și parcă începi să aiurezi, de nu mai știi: ești viu sau mort ... iar a doua noapte, după ce ți-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de frontieră. Dincolo de ea te așteaptă patrulele înarmate cu mitraliere ― "broaștele râioase" ―, care te urăsc din adâncul ființei lor și nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că ești contaminat. Vor să te omoare și au toate atuurile în mână (du-te după aia și spune-le că te-au omorât ilegal!). Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pământ și rugăciuni de la răsărit până la apus. Marfa stă alături și nici nu știi: zace pur și simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam așa a fost și cu Isaac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două râpe, de nu mai putea să meargă nici la stânga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, până când, slavă Domnului, l-au crezut și, în sfârșit, au plecat. L-am văzut după aceea și mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om ... Mi-am șters lacrimile și-am dat drumu' la apă. M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece și iar cu fierbinte, până ce am terminat bucata de săpun, și, m-am plictisit. Opresc dușul și deodată aud niște bătăi în ușă. Kirill țipă vesel: ― Hei, măi stalker. Ieși de-acolo! Miroase a verzișori! Verzișori ... Asta-i bine. Deschid ușa și-l văd pe Kirill numai în chiloți, vesel, fără pic de melancolie. Îmi întinde plicu'. ― Ține, de la omenirea recunoscătoare. ― Mă doare-n cot de omenirea ta. Cât e aici? ― În mod excepțional și pentru o comportare eroică, în condiții periculoase ― două salarii. Da. Așa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat câte două salarii pentru fiecare "biberon", de mult l-aș fi trimis undeva pe Ernest. ― Ei, cum e? Ești mulțumit? mă întrebă Kirill, cu gura până la urechi, radiind de bucurie. ― Oarecum. Dar tu? Nu spune nimic. Mă ia pe după gât și mă îmbrățișează, trăgându-mă spre pieptul lui transpirat. Mă strânge puternic, apoi mă îndepărtează și se ascunde în cabina de alături. ― Hei! strig la el. Ce face Tender al tău? Zace-n pat? ― Da' de unde! Pe Tender l-au înconjurat corespondenții și dacă l-ai vedea câtă importanță își dă ... Le explică așa de competent! ― Cum zici că le explică? ― Competent. ― Bine, sir. Altă dată am să iau și dicționaru' cu mine, sir. Dar parcă mă curentează ceva. ― Stai puțin, Kirill, ia vino-ncoa'. ― Păi, sunt deja gol. ― Lasă, nu-i nimic, doar nu-s babă! Kirill iese, îl iau de umeri și-l întorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a părut. Spinarea e curată. Se văd numai dârele de transpirație uscată. Îi dau un șut, intru în cabina mea și mă încui. Nervii, naiba să-i ia. Acolo mi s-a părut, aici mi se pare ... La dracu' cu tot! Da' las' că azi mă-mbăt criță. Ce l-aș mai jupui pe Richard! Să vezi cum joacă, pușlamaua. Nu-l bați cu nici o carte. Am încercat și să trișez, și să descânt cărțile pe sub masă, și altele. ― Kirill! strig. Vii azi la "Borj"? ― Nu la "Borj", ci la "Borș". De câte ori să-ți repet? ― Ia mai lasă-mă! Scrie "Borj"? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? "Ah, ce l-aș mai jupui pe Richard" ... ― Oh, Red! Nu știu. Sufletul tău simplu nici nu poate să înțeleagă ce chestie am adus noi de-acolo. ― Da' tu înțelegi? ― Nu. Ăsta-i adevărul. Dar acum e clar la ce au folosit "biberoanele" astea. Dacă una dintre ideile mele se potrivește ... scriu un articol și ți-l dedic: "Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu mulțumire și respect". ― Și-atunci mă bagă la zdup pentru vreo doi ani. ― În schimb, intri în știință. Chestiei aceleia o să-i zic "borcanul Schuhart". Ce zici, sună bine? Cât timp am trăncănit, m-am îmbrăcat, am băgat bidonașul gol în buzunar și am plecat, numărând verzișorii. ― Rămâi cu bine, suflet complicat ... Nu răspunde. Apa curge cu zgomot mare. Mă uit pe coridor și-l zăresc pe domnul Tender în persoană, roșu și umflat ca un curcan. În jurul lui e multă lume: colegii și corespondenții de presă. Văd chiar și-o pereche de șoferi, naiba știe cum s-or fi rătăcit pe-acolo (pesemne că abia au mâncat, pentru că se scobesc de zor în dinți). Tender bolborosește întruna: "Tehnica aceasta pe care o avem la dispoziție dă garanția succesului și securității în proporție de aproape sută la sută ..." Tocmai acum mă observă și imediat pălește. Zâmbește totuși și-mi face semn cu mâna. "Ei, mă gândesc, cred c-ar trebui să-mi iau tăl pășița". N-am mai avut timp. Se aud deja tropăituri în spatele meu. ― Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Două cuvinte despre garaj! ― N-am ce comenta, le răspund și încep să fug. Pe dracu', parcă poți scăpa de ei: unu' cu un microfon din dreapta, celălalt cu aparatul de fotografiat din stânga. ― Ați văzut ceva neobișnuit în garaj? Numai două cuvinte! ― N-am ce comenta, le spun și încerc să mă așez cu ceafa în obiectiv. Un garaj ca toate garajele ... ― Mulțumesc. Ce părere aveți despre turbo-platforme? ― Minunată, zic și încerc să fug în W.C. ― Ce credeți despre țelul Vizitei? ― Întrebați savanții, răspund și ... țuști, după ușă, de unde le spun: "Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Întrebați-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest și nu vorbește despre asta, deși a fost cea mai captivantă aventură a noastră". Cum au mai galopat pe coridor, ca niște cai, zău așa! Am așteptat un minut. Liniște. Am scos capu': nimeni ... Am plecat fluierând, am coborât la poartă, i-am arătat prăjinei legitimația și-am văzut că mă salută. Deci, sunt eroul zilei. ― Pe loc repaus, sergent! Sunt mulțumit de dumneata, sergent. A rânjit de parcă i-aș fi spus cine știe ce chestie. Dumnezeu știe cu ce l-oi fi măgulit. ― Bă, Roșcovane, bravo! Mă mândresc cu asemenea cunoștință. ― Ce zici, îi spun, o să cam ai ce povesti fetițelor tale suedeze. ― Mai e vorbă? Nu, nu-i băiat rău. Totuși, vorbind cinstit, nu-mi plac oamenii așa de înalți și rumeni în obraji. Fetele sunt moarte după ei și de ce oare? mă-ntreb. Doar nu e totul să fii înalt ... Și cum merg pe stradă, mă gândesc: unde-i secretul? Soarele strălucește, iar in jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare și văd mai încolo un cordon de pază: două mașini de patrulă ce stau în toată splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoare și automate (v-ați zbârlit, "broaște râioase"!), iar pe lângă astea, bineînțeles, căștile. Au ocupat toată strada, de n-ai loc să treci. Merg, și-n timp ce mă apropii las ochii în jos: "Mai bine să nu-i privesc". Mai ales ziua, pentru că sunt acolo vreo două-trei persoane pe care mi-e frică să nu le recunosc. Dacă reușesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut noroc când m-a convins Kirill să vin la Institut. Le-am căutat atunci pe canaliile astea, și dacă le găseam le băteam în cuie fără ca măcar să clipesc ... Intru prin mulțime cu umăru-nainte și, tocmai când trecusem de toți, aud deodată: "Măi stalker!" Dar asta nu mă privește, merg înainte și pescuiesc din pachet o țigară. Mă ajunge cineva din spate și mă trage de mânecă. Iau mâna asta de pe mine și, întorcându-mă numai pe jumătate, îl întreb foarte politicos: ― Ce dracu te agăți de mine, mister? ― Stai, măi stalker. Doar două întrebări. Ridic privirea și-l văd pe căpitanul Quarterblood, cunoștință veche. Era galben la față și parcă se uscase de tot. ― A! Să trăiești, căpitane! Ce vă mai face ficatu'? ― Hai, stalker, lasă vorbăria, zice supărat, și mă străpunge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te oprești când te strigă cineva? Și deja au apărut două căști albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se văd. În schimb li se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună și specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar "broaștele râioase" mă pot percheziționa oricând și asta nu-mi convine în momentul de față. ― Oare pe mine m-ați strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker ... ― Și tu, bineînțeles, nu mai ești stalker. ― Cum datorită dumneavoastră am făcut pârnaie, nu mă mai ocup de-așa ceva. Am jurat. Îți mulțumesc, căpitane, că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale ... ― Dar ce căutai lângă Zonă? ― Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani. Și ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimația și i-o arăt căpitanului Quarterblood. Acesta ia "cărticica" și se uită la fiecare pagină. Miroase pur și simplu fiecare ștampilă, mai că nu le linge. Îmi dă legitimația înapoi, bucuros, ochii îi strălucesc și pare că se îmbujorează. ― Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am așteptat. Văd că sfaturile mele nu s-au dus în vânt, și asta-i foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva bun din tine. Nici nu-mi închipuiam că așa un băiat ... Și dă-i, și dă-i. "Eh, mă gândeam, am mai vindecat încă un melancolic, o pacoste pe capul meu". Dar, bineînțeles, îl ascult și-mi las ochii în jos, rușinat. Aprob cu sfială, mai dau și din mâini, ba chiar scormonesc pământul cu picioru'. Gorilele căpitanului au ascultat cât au ascultat și pe urmă, scârbindu-se, au plecat unde-i mai vesel, iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învățătura, cică, e lumină, ignoranța e beznă ... lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită ... Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Și vreau să beau, și nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frățioare, c-o să reziști. Trebuie să suporți! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta, și uite că deja a început să sufle mai greu ... Și, spre bucuria mea, una dintre mașinile patrulei începe să claxoneze. Căpitanul Quarterblood întoarce capul, oftând cu necaz, și îmi întinde mâna cu regret: ― Am fost bucuros să te cunosc, măi Schuhart, om cinstit. Cu mare plăcere aș bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoștințe. E adevărat că doctorii mi-au interzis tăria. Cu toate astea, o bere tot aș bea. Dar vezi tu ... datoria! 0 să ne mai întâlnim. "Ferească Dumnezeu!", mă gândesc. Dar îi strâng mâna, mă-nroșesc și iar scormonesc pământul. Fac totul așa cum vrea. Pe urmă pleacă, în sfârșit, iar eu o zbughesc ca din pușcă direct la "Borj". La "Borj" nu e nimeni la ora asta. Ernest stă după tejghea, freacă paharele și le studiază la lumină. E surprinzător totuși: oricând ai veni, întotdeauna barmanii șterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufletelor lor. Uite-așa ar putea să stea chiar și-o zi întreagă: ia paharul, mijește ochii, îl studiază atent la lumină, suflă și hai! Freacă, freacă, freacă ... Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului, și dă-i, și dă-i ... ― Bună Ernie, zic. Nu-l mai chinui atâta, că-i faci gaură! Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, și, fără o vorbă, îmi pune tărie cam de patru degete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul și iar trag o dușcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scârțâituri slabe. Ernest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniștit. Termin băutura și pun paharu' pe tejghea. Ernest îmi pune imediat încă patru degete de licoare. ― Ei, cum e? E mai bine acum? mormăie. Te-ai dezghețat, măi stalker? ― Mai bine freacă acolo. Știi doar că unul tot așa a frecat și-a frecat, până când a venit și duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un pașă. ― Și cine era ăla? întreabă Ernie, neîncrezător. ― A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta. ― Și ce-i cu asta? ― Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat și iar a frecat ... Cine crezi că ne-a vizitat? ― Mare palavragiu mai ești! îmi spune Ernie, și prin asta înțeleg că mă aprobă. Se duce la bucătărie și se întoarce cu o farfurie. Îmi aduce cârnați prăjiți. Pune farfuria în fața mea, îmi întinde ketchup-ul și iar ia paharu'-n primire. Ernest își cunoaște meseria. Are ochiul versat: imediat vede când vine stalkerul din Zonă și știe că e rost de marfă. Și mai știe Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie! Termin cârnații, aprind țigara și încep să socotesc cât câștigă Ernie de la "frații" noștri. Nu cunosc prețurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, "biberonul" ar merge spre două mii și jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută și noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam așa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-i lu' unu, dă-i lu' altu' ― șeful transporturilor doar de la ei mănâncă ... În general, dacă stau să mă gândesc mai bine, Ernie nu câștigă prea mult. Vreo cincisprezece -douăzeci la sută ― nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asigurați zece ani de muncă silnică ... Și aici gândurile mele cuvioase sunt întrerupte de apariția unui tip politicos. Nici nu auzisem când a intrat. Apare lângă cotul meu drept și întreabă: ― Îmi dați voie? ― Vă rog ... Care-i necazu'? Micuț, slăbuț, cu năsucu' ascuțit și cu papion la gât. Mutra mi-e cunoscută. L-am mai văzut undeva, dar unde anume nu mai știu. S-a urcat alături pe taburet și îi zice lui Ernest: ― Burbon, te rog. Și imediat spre mine: "Iertați-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucrați la Institutul Internațional?" ― Ba da. Dar dumneavoastră? Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită și-o pune în fața mea. Citesc: "Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrări". Bineînțeles că îl cunosc. Se leagă de oameni ca să plece din orașul nostru. Cineva dorește foarte mult ca toți locuitorii orașului să plece. Și-așa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să curețe complet locul, împing cartea de vizită cu vârful unghiei și îi zic: ― Nu, mulțumesc. Nu mă interesează. Vreau să mor în patrie. ― De ce? întreabă vioi. Iertați-mi indiscreția, dar ce vă leagă de aceste locuri? Îi răspund direct: ― Păi, cum ce mă leagă? Amintirile dulci ale copilăriei. Prima sărutare în parcul orașului, măicuța și tăticuțu'. Prima beție, chiar în acest bar, și dragostea inimii mele, poliția ... (Scot din buzunar o batistă murdară și-o pun la ochi.) Nu, îi zic. Pentru nimic în lume ... Se uită la mine, ia un pic de burbon și spune gânditor: ― Nu pot să vă înțeleg pe voi, marmontienii. Stați pe-un vulcan. În fiecare moment poate să se extindă o epidemie, sau poate ceva mai rău. Îi înțeleg pe bătrâni. Le vine greu să plece din locurile natale. Dar dumneavoastră ... Câți ani aveți? Probabil că nu mai mult de douăzeci și doi -douăzeci și trei. Vreau să înțelegeți că biroul nostru este o organizație de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur și simplu, ca oamenii să părăsească locul ăsta diavolesc. Le dăm posibilitatea să trăiască o viață adevărată. Noi le oferim banii și le asigurăm loc de muncă. Iar tinerilor, ca dumneavoastră, le creăm condiții ca să învețe ... Nu, zău că nu înțeleg! ― Da' ce? Nimeni nu vrea să plece? ― Ei nu, nu chiar nimeni ... Unii vor, mai ales familiștii, dar tineretul și bătrânii ... Ce aveți în orașul ăsta? O văgăună, în fundul provinciei. Și atunci îi zic: ― Domnule Aloise MacNaught! Aveți dreptate ... Ducem o viață grea. Orășelul nostru e o văgăună. Întotdeauna a fost o "gaură". Numai că acum este o "gaură" spre viitor. Prin această gaură vom aduce în lumea dumitale parșivă asemenea lucruri, încât totul o să se schimbe. Viața o să fie alta, mai bună, și fiecare va avea tot ce-i trebuie. Uite așa-i cu "gaura" asta! Pe aici curg informațiile, iar când o să le cunoaștem bine, o să-i facem pe toți bogați și or să zboare spre stele. Și vor ajunge unde doresc. Așa-i la noi în văgăuna asta ... Aici m-am oprit pentru că am observat cum Ernie căsca ochii la mine și parcă m-am rușinat. În general, nu suport să repet cuvinte străine, chiar dacă sunt de acord cu ele și-mi plac. Mai ales că le scot ca din topor. Când vorbește Kirill, îl asculți cu gura căscată, dar când m-apuc să vorbesc și eu despre același lucru, parcă nu mai iese la fel. Poate fiindcă Kirill nu a pus niciodată "marfa" sub tejgheaua lui Ernest. În sfârșit ... Ernie se dezmeticește repede și îmi toarnă mai mult de șase-degete, adică: "Vino-ți în fire, măi băiete. Ce-i cu tine astăzi?", iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascuțit, gustă din burbon. ― Da, e adevărat ... Baterii veșnice, "panaceul albastru" ... Dar dumneavoastră credeți că așa o să fie într-adevăr? ― Nu-i treaba matale ce cred cu adevărat. Asta am spus-o pentru oraș. Cât despre mine, hai să-ți zic: "Ce n-am văzut la voi în Europa?" ― Dar de ce neapărat în Europa? ― Lasă, că peste tot e la fel, iar în Antarctica mai e și frig. E curios faptul că ceea ce spuneam credeam din toată inima. Și-n momentele astea, Zona noastră blestemată îmi devine mai dragă de o sută de ori. Și încă nu m-am pilit. ― Dar dumneata ce zici? îl întreabă Nas-Ascuțit pe Ernest. ― Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sunt un mucos, un pierde-vară. Toți banii i-am băgat în afacerea asta. La mine vine și comandantul ... Generalul. De ce să plec de-aici? Domnul Aloise MacNaught începe să exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultăm. Tragem bine din pahar și, scoțând din buzunar un pumn de mărunțiș, dăm tonomatul la maximum. E acolo un cântec. "Să nu te-ntorci, dacă nu ești sigur". După ce mă-ntorc din Zonă mă influențează în bine ... Tonomatul urlă și zdrăngănește. Îmi iau paharu și plec într-un colț să discut socoteli mai vechi c-un amic, "pirat cu cârlig de fier". Timpul zboară ca pasărea ... Tocmai îmi beam și ultimul bănuț, când intră Richard Nunan și Cremă-de-ghete. Bună pereche. Cremă-de-ghete, un uriaș negru ca cizma de ofițer, cu părul creț, mâini până la genunchi, iar Dick ― micuț, rotofei și roz, aproape că lucește. ― Hei! țipă Dick când mă vede. Uite-l și pe Red! Vino la noi, Red! ― Așa e, urlă Cremă-de-ghete. În tot orașul nu sunt decât doi oameni adevărați. Red și cu mine! Restul sunt blestemați, sunt copiii Satanei. Red! Și tu ești sluga Satanei, dar totuși ești om ... Mă apropii de ei cu paharu-n mână. Cremă-de-ghete mă ia de scurtă, mă așază la masă și zice: ― Stai, măi Roșcovane! Stai jos, slugă a Satanei. Îmi place de tine, măi Roșcatule. Hai să plângem păcatele omenești cu lacrimi amare. ― Să plângem, îi zic. Să-nghițim lacrimile păcatului. ― Și va veni ziua ... anunță Cremă-de-ghete. Deja calul palid e-nfrânat, iar călărețul pune piciorul în scară. Degeaba se vor ruga cei care s-au vândut Satanei pentru că se vor salva numai cei care au fost împotriva lui. Vouă, copii ai omenirii, care vă jucați cu jucăriile Satanei, vouă, celor ispitiți de bogățiile Satanei, vă spun: orbilor! Dezmeticiți-vă până nu e prea târziu și călcați în picioare jucăriile diavolului! (Aici tace de parcă ar fi uitat ce urmează.) Da' nu-mi dă nimeni să beau? continuă el, cu voce schimbată. Da' unde mă aflu? ... Știi, măi Roșcovane, că iar m-au azvârlit din serviciu? "Ești agitator roșu", mi-au zis. Le explic: "Veniți-vă în fire, sunteți orbi și veți cădea în prăpastie, iar în căderea voastră o să trageți după voi alți orbi". Încep să râdă. Atunci mă duc la șef și îi trag un pumn în mutră, după care plec. Acum o să mă bage la zdup. Și pentru ce? Dick se apropie și pune pe masă o sticlă. ― Azi plătesc eu, îi strig lui Ernest. Dick se uită cam ciudat la mine. ― Totul e legal, zic. Bem premiul meu. ― Ați fost în Zonă? întreabă Dick. Ați adus ceva? ― Un "biberon" plin și pantalonii la fel. Pui în pahare sau nu? ― Mama lui de "biberon", scrâșnește amarnic Cremă-de-ghete. Pentru orice "biberon" să-ți riști viața? Ai rămas viu, dar ai adus în lume încă un lucru diavolesc. Și cum poți să știi, Roșcovane, câte nenorociri și păcate ... ― Vezi să nu te usuci, măi Cremă-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea și fii vesel că m-am întors viu. Sănătate, măi băieți! A fost grozav pentru sănătate. Cremă-de-ghete s-a descleiat complet. Stă și plânge și îi curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, îl cunosc eu. Asta-i numai o etapă, atunci când plânge și propovăduiește că Zona este ispita diavolului, că nu ai voie să scoți nimic din ea, iar ce s-a scos să se arunce înapoi; vom trăi ca și cum Zona n-ar exista. Să-i dăm diavolului ce-i al diavolului. Dar îl iubesc pe Cremă-de-ghete și în general îmi plac oamenii aiuriți. Când are bani, cumpără marfă de la oricine fără să se târguiască. Cât i se cere, atâta dă. Pe urmă, noaptea, cară înapoi în Zonă toată marfa și o îngroapă. Doamne, ce mai plânge! ― Dar ce-i ăsta, "biberonul" plin? mă întreabă Dick. Pe ăla simplu îl știu, dar pe cel plin ... Aud pentru prima dată. I-am explicat. A dat din cap și a plescăit. ― Mda, foarte interesant. Asta-i ceva nou. Cu cine ai fost? ... Cu Kirill? Cu rusu' ăla? ― Da. Cu Kirill și Tender. Știi care ... laborantul nostru. ― Probabil că te-ai cam chinuit cu ei ... ― Ba deloc. Băieții s-au ținut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker înnăscut. Dac-ar avea mai multă experiență și nu s-ar grăbi copilărește, aș merge în Zonă cu el în fiecare zi. ― Și-n fiecare noapte, nu? mă-ntreabă Dick, râzând prostește, ca unul pilit. ― Auzi? Lasă asta. Când glumim, glumim. ― Știu. Când glumim, glumim, iar pentru asta poți să iei și una peste bot. Consideră că-ți datorez două labe ... ― Hmm ... Cui? Ce două labe? se trezește, Cremă-de-ghete. Care ești bă, pe-aici? L-am apucat de mâini și abia l-am așezat la loc. Dick i-a strecurat în gură o țigară și i-a aprins-o. L-am liniștit, între timp s-a mai strâns ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au și ocupat. Ernest a chemat și fetele, care aleargă de colo-colo: unii vor bere, alții cocktail sau tărie curată. Mă uit și observ că în ultimul timp au apărut în oraș mulți necunoscuți, majoritatea mucoși, purtând fulare pestrițe până la pământ. I-am zis asta și lui Dick, care m-a aprobat: ― Păi, cum crezi? Doar începe să se construiască masiv. Institutul ridică trei clădiri noi, iar Zona vor s-o împrejmuiască cu un zid, de la cimitir până la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker. ― Dar când a avut stalkerul vremuri bune? Mă gândesc: Ia uită-te ce noutăți! Înseamnă că de-acum înainte nu voi mai putea "ciupi" nimic. Poate că-i mai bine așa, tentații mai puține. Am să merg în Zonă ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiași, dar, în schimb, va fi mai multă siguranță (galoșu', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjează. De trăit o să trăiesc și cu un salariu, iar la băutură am să mă duc numai de premieri. Și, stând așa, mă cuprinde o tristețe groaznică. Fiecare bănuț va trebui să-l socotesc: asta pot să-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare cârpă a Gutei va trebui să am răbdare și să pun ban peste ban ... la bar să nu merg, mai bine să mă duc la film ... Totul este cenușiu, mohorât. Fiecare zi va fi la fel, fiecare seară, fiecare noapte. Stau așa, gândindu-mă, până când Dick îmi mormăie la ureche: ― Ieri, la hotel, am intrat în bar ca să-mi beau păhăruțu' înainte de culcare și-am văzut niște nou-veniți. De la prima vedere nu mi-au plăcut. Vine unul din ei spre mine, se așază și începe să mă ia pe departe. Și-mi dă de-nțeles că mă cunoaște, știe cine sunt și unde lucrez. Ar plăti gras anumite servicii ... ― A, copoi d-ăia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar văzusem destui copoi.) Lasă că despre serviciile astea am auzit câte-n lună și-n stele. ― Nu, dragul meu. Nu sunt copoi. Ascultă-mă cu atenție, îl interesa câte ceva din Zonă, și mai ales lucruri serioase. N-avea nevoie de baterii, "bâza", "stropii negri" sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci numai mi-a sugerat. ― Și ce vrea? ― "Piftia vrăjitorului", după cum am înțeles. Se uită la mine cam ciudat. ― Oho? Îi trebuie "piftia vrăjitorului"? Dar de "lampa morții", întâmplător, n-are nevoie? ― Și eu l-am întrebat la fel. ― Și? ― Închipuiește-ți că-i trebuie. ― Da? Atunci lasă-l să-și facă singur rost de toate― Da? Atunci lasă-l să-și facă singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sunt pline de "piftia vrăjitorului". Iei găleata și o scoți. Însă înmormântarea să și-o plătească singur. Dick tace, se uită la mine încruntat și nici măcar nu zâmbește. Ce-o fi însemnând asta? Vrea să mă angajeze, sau ce? Și dintr-o dată înțeleg. ― Stai puțin, zic. Cine zici că a fost? "Piftia" este interzisă pentru cercetare chiar și-n Institut ... ― E adevărat, zice Dick fără grabă, tot uitându-se la mine. Cercetarea ei reprezintă un pericol potențial pentru omenire. Acum ai înțeles cine a fost? Eu tot nu înțelegeam nimic. ― Păi, cine să fie? Poate, vizitatorii? Râde, mă bate pe mână și zice: ― Hai mai bine să bem, suflet bun și simplu ce ești! ― Hai, zic eu, dar deja m-am enervat. V-ați găsit sufletul simplu, deștepților! Bă, Cremă-de-ghete! Ajunge cu dormitu'! Hai să bem. Nici o șansă. Și-a pus mutra neagră pe masa de aceeași culoare și-a adormit buștean, iar mâinile i-au ajuns până la podea. Am băut cu Dick și fără Cremă-de-ghete. ― Așa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipu' ăsta m-aș duce și aș vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador poliția, dar zău că m-aș duce și l-aș reclama. ― Îhî. Și-acolo la poliție or să te-ntrebe: "Dar de ce tipu ăsta a venit tocmai la tine?" Ce zici? Am dat din cap. ― Mi-e totuna. Măi, porc gras, în orașul ăsta ești de-abia de trei ani și-n Zonă n-ai fost niciodată. "Piftia vrăjitorului" ai văzut-o numai în filme. Dar dacă ai fi văzut-o în realitate, și mai ales ce face când prinde un om, ai fi făcut pe tine. Dragul meu, e un coșmar. Iar din Zonă n-ai voie s-o scoți ... Știi și tu că stalkerii sunt oameni duri ... Vor cât mai multă "varză". Cu afacerea asta, însă, nici Slizniak din groapă n-ar fi de acord. Nici măcar Sterviatnik Barbridge ... Mi-e frică doar să mă gândesc pentru ce și cui îi trebuie "piftia". ― Da. Totul e așa cum zici, însă înțelege și tu că n-aș vrea ca o frumoasă dimineață să mă găsească în pat, sinucis. Nu sunt stalker, dar și eu sunt un om dur, un businessman. Nu știu dacă mă-nțelegi, dar îmi place să trăiesc. Așa m-am obișnuit. Ernest strigă de după tejghea. ― Domnule Nunan! La telefon! ― Drace! zice Dick cu răutate. Probabil, iar o reclamație. Ăștia mă găsesc oriunde. Scuză-mă, Red. Se ridică și merge la telefon, iar eu rămân cu sticla și cu Cremă-de-ghete ca și inexistent acum. Ce să-i faci! Va trebui să mă lupt singur cu sticla. Dracu' s-o ia de Zonă! Nicăieri nu scapi de ea. Unde mergi, cu cine vorbești ― Zona, Zona, Zona ... Ce frumos vorbește Kirill. E băiat bun, nimeni nu spune că e prost, ba, din contră, toți zic că e deștept. Despre viață, însă, nu știe nici pe dracu'. Nu-și poate imagina câtă mârșăvie este pe lângă Zonă. Poftim! Cineva are nevoie de "piftia vrăjitorului" ... O fi Cremă-de-ghete bețivan și nebun religios, dar câteodată te gândești dacă nu are cumva dreptate: oare nu-i mai bine să-i lăsăm diavolului ce-i al diavolului? Pe locul lui Dick se așază un mucos cu fular pestriț. ― Domnu' Schuhart? întreabă. ― Ce e? ― Mă cheamă Kreon. Sunt din Malta. ― Și cum mai e pe la voi, în Malta? ― Nu e rău, dar vreau altceva. M-a trimis Ernest. "Așa, gândesc. Deci Ernest e totuși o canalie. N-are nici un pic de milă. Uită-te la băiețelul ăsta măsliniu, curățel și frumușel. Probabil că nu s-a bărbierit niciodată și nici măcar n-a sărutat vreo fată. Lui Ernest îi e totuna. Important e să trimită cât mai mulți în Zonă. Unul din trei dacă se întoarce cu marfă și tot scoate «varza» ..." ― Și cum o mai duce bătrânul Ernest? întreb, după o scurtă tăcere. Se întoarce spre tejghea și zice: ― După părerea mea, n-o duce rău. Aș face schimb cu el. ― Eu n-aș face. Vrei să bei? ― Mulțumesc, nu beau. ― Atunci, poate o țigară? ― Mă scuzați, dar nici fumător nu sunt. ― Prietene, atunci pentru ce-ți trebuie bani? Se îmbujorează, își ia un aer serios și-mi zice șoptit: ― Poate mă privește numai pe mine, domnule Schuhart ... ― Așa e, așa e, și-mi torn din nou de patru degete. Și trebuie să spun că în cap mi se pornește un zgomot surd, iar în corp mi se întinde o moleșeală plăcută: m-a lăsat Zona. ― Acu' sunt beat, îi zic, și petrec, după cum vezi. Am fost în Zonă, m-am întors viu și cu bani. Nu se-ntâmplă prea des să te-ntorci viu, iar cu bani rar de tot. Așa că hai să lăsăm vorbele mari ... Se ridică și își cere scuze. Văd că se-ntoarce Dick. Stă lângă scaun și după fața lui văd că s-a întâmplat ceva. ― Ei? îl întreb. Iar ți s-au înecat corăbiile? ― Iar. Se așază, își toarnă, îmi pune și mie și văd că nu sunt de vină reclamațiile. Reclamațiile nu-l deranjează, sunt lucruri de nimic. ― Hai să bem, zice. Și, fără să mai aștepte, înghite toată porția și imediat își pune alta. Știi, zice, Kirill Panov a murit. Fiind beat, nu l-am înțeles la început. A murit cineva și cu asta, basta. ― Eh! Atunci să bem pentru sufletul lui ... Holbează ochii la mine și atunci simt cum înăuntru parcă se rupe totul. Țin minte că m-am ridicat, m-am sprijinit de masă și m-am uitat la el. ― Kirill? Și-n fața mea apare păienjenișul de argint și iar aud cum se rupe cu un zgomot slab. Iar prin zgomotul ăsta sinistru vocea lui Dick ajunge la mine ca din camera cealaltă. ― Infarct. L-au găsit gol, sub duș. Nimeni nu înțelege nimic. Întreabă de tine, dar le-am spus că ești în regulă ... ― Da' ce să nu înțeleagă? Zona ... ― Stai, îmi zice Dick. Stai jos și bea. ― Zona, repet, și nu pot să mă mai opresc: Zona ... Zona ... Nu mai văd nimic în jur decât păienjeniș argintiu. Tot barul este împăienjenit, iar oamenii se mișcă de colo colo. Păienjenișul se rupe cu un zgomot slab atunci când este atins. În mijlocul barului stă maltezul, cu fața mirată, copilărească, și nu mai înțelege nimic. ― Măi băiețaș, îi zic duios. De câți bani ai nevoie? O mie îți ajung? Ia-i, ia-i. (Îi arunc banii și încep să țip.) Du-te la Ernest și spune-i că-i o canalie. Nu-ți fie frică. Spune-i lașului ăluia! Spune-i și șterge-o la gară. Cumpără-ți bilet pentru Malta. Nu mai întârzia nici o clipă. Nu mai știu ce-am strigat. Îmi amintesc că stăteam în fața tejghelei, Ernest îmi punea în față o băutură răcoritoare și mă întreba: ― Astăzi parcă ai bani? ― Da. Am. ― Poate îmi dai datoria? Mâine trebuie să plătesc impozitul. Și-n momentul acela am văzut că țineam în pumn o grămăjoară de bani. M-am uitat la "varză" și-am bolborosit: ― Ia uită-te. Nu i-a luat Kreon Maltezu'! Va să zică e mândru ... ― Ce-i cu tine? mă întreabă prietenul Ernie. Te-ai cam îmbătat. ― Nu. Sunt în regulă, proaspăt ca de sub duș. ― Du-te acasă, zice prietenul Ernie. Ai băut cam mult. ― Kirill a murit. ― Care Kirill? Chelosu'? ― Ba tu ești chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Ești negustor, mă, putoare! Negustorul morții. Ne-ai cumpărat pe toți ... Vrei să fac praf toată prăvălia asta? Am ridicat mâna, dar m-au prins și m-au tras nu știu unde. Nu mai înțelegeam nimic și nici nu vroiam asta. Urlam, loveam cu picioarele și cu pumnii. Când mi-am revenit, stăteam în WC, ud, cu fața lovită. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Și, colac peste pupăză, ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, îmi zvâcnește obrazul. Din sală se aude zgomot mare: se sparge sticlărie, iar țipetele fetelor nu reușesc să acopere urletul lui Cremă-de-ghete: ― Pocăiți-vă, paraziților! Unde-i Roșcatu'? Unde l-ați ascuns, fir-ați ai dracului?! Se aude sirena poliției. Și de cum am auzit-o, parcă mi s-a limpezit totul în creier, ca-ntr-un cristal. Țin minte totul, știu totul, înțeleg totul. Și-n suflet nu mai am loc decât pentru o răutate de gheață. "Așa care va să zică? gândesc. Atunci să vă pregătesc o seară plăcută ... Las' că vă arăt eu ce-nseamnă un stalker". Am scos din buzunarul pentru ceas o "bâză" nou-nouță, nefolosită, am strâns-o între degete de două ori, am deschis ușa de la sală și am strecurat "bâza" în scuipătoare. Am deschis apoi fereastra și, hop, afară. Aș fi vrut să văd cum o să fie, dar nu suport "bâza". Îmi curge sânge din nas din cauza ei. Am străbătut curtea în fugă, auzind cum începe să lucreze "bâza" din plin. Pe urmă începu să urle careva în "bombă", dar în așa hal încât, deși departe, tot am simțit cum mi se sfâșie urechile. Mi-am închipuit cam cum s-a tulburat toată lumea acolo. Unii au căzut în melancolie, alții au devenit violenți, iar pe alții i-a cuprins frica, de nu mai știu pe unde să se ascundă. Groaznic lucru, "bâza" asta. O să mai treacă ceva timp până când o să se strângă din nou lume în "bomba" lui Ernest. Bineînțeles că o să ghicească cine a făcut asta, însă nu-mi pasă. Gata! Nu mai există stalkerul Red! Mi-ajunge. Nu mai vreau să caut moartea împreună cu alți proști pe pare trebuie să-i învăț meserie. A greșit, Kirill, prietenul meu drag. Iartă-mă, dar nu ai dreptate. Cremă-de-ghete are. Oamenii nu au ce căuta aici. Zona nu are nimic bun în ea. Sar gardul și mă duc acasă. Îmi mușc buzele, vreau să plâng și nu pot. Ce-o să facem, Kirill? Cum am să trăiesc fără tine? Mi-ai arătat viitorul, lumea nouă, o lume schimbată ... și acum ce-o să fie? O să plângă cineva după tine, acolo, în Rusia îndepărtată, iar eu nici măcar nu mai pot să plâng și numai eu sunt de vină! Cum am putut, animalul de mine, să-l duc în garaj, când ochii nu i se obișnuiseră cu întunericul? Și cum mi-am adus aminte de toate astea, mi s-a oprit ceva în gât și mi-a venit să urlu ca lupii. Probabil că am făcut-o pentru că oamenii au început să fugă din calea mea în toate părțile. Când m-am liniștit, observ că apare Guta. Îmi vine în întâmpinare frumoasa mea fetiță, cu piciorușele ei drăgălașe, cu fustița deasupra genunchilor și toată lumea cască gura la ea. Dar ea merge drept înainte, nu se uită la nimeni, și înțeleg imediat, nu știu de ce, că mă caută pe mine. ― Bună, Guta! Unde te duci? Se uită la mine și într-o secundă observă totul: mutra mea bătută, geaca udă și pumnii zgâriați. Nu-mi spuse nimic de asta, ci doar atât: ― Bună, Red! Pe tine te caut. ― Știu, zic. Hai la mine. Tace, întoarce capul și se uită într-o parte. Ah, ce trăsături are, ce gât mândru! Pe urmă zice: ― Nu știu, Red. Poate n-o să mai vrei să te întâlnești cu mine. Mi se strânge inima: ce-o mai fi asta? Dar îi spun liniștit: ― Nu prea înțeleg, Guta. Astăzi am băut puțin și poate de-aia nu înțeleg ... De ce să nu vreau să mă mai întâlnesc cu tine? O iau de braț și mergem, fără grabă, la mine acasă. Toți cei care căscaseră ochii la ea până acum își întorc privirile. Pe strada asta am stat toată viața, iar pe Red Roșcovanul îl cunosc toți prea bine. Și pe cel care nu mă cunoaște îl fac eu să mă cunoască repede. ― Mama zice să fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta. Am făcut câțiva pași până ce am înțeles, iar Guta a continuat: ― Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te țin. Poți să te duci oriunde vezi cu ochii. O ascult, dar se enervează și tot ascultând-o îmi pierd mințile. Nu mai pot să înțeleg nimic, iar în cap mi se învârtește o prostie: unul pleacă, altul vine. ― Mama îmi spune: "Vai de mine, un copil de stalker! Vrei să naști un monstru? E un pungaș, n-o să aveți familie niciodată! Azi e liber, mâine e în închisoare". Însă mie mi-e tot una și sunt gata să fac orice. Pot și singură: să nasc, să-l cresc, să-l fac om. Chiar fără tine, numai că la mine să nu mai vii. Să nu-mi calci pragul ... ― Guta, zic, fetița mea! Stai puțin ... și nu mai pot, mă apucă un râs nervos, ca de idiot ... Rândunica mea, zic, da' de ce mă gonești? Și râd ca ultimul prost, iar ea se oprește din mers, își pune capul pe pieptul meu și plânge. ― Și cum o să fie acum, Red? zice ea printre lacrimi. Ce-o să fie cu noi? CAPITOLUL II REDRICK SCHUHART, 28 DE ANI, CĂSĂTORIT, FĂRĂ OCUPAȚIE STABILĂ Redrick Schuhart stătea după o piatră de mormânt și, ținând într-o parte o ramură de scoruș, se uita spre drum. Luminile reflectoarelor de pe mașinile de patrulare se prelingeau prin cimitir și, din când în când, îl orbeau, obligându-l în acele momente să-și mijească ochii și să-și țină respirația. Deja trecuseră două ore, iar pe drum nici o schimbare. Mașina stătea tot acolo, duduind, cu motorul mergând în gol. Dârele luminoase cădeau peste mormintele părăsite, peste crucile ruginite și aplecate, nimereau monumentele ruinate și năpădite de tufișurile de scoruș, apoi lunecau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprindu-se, în cele din urmă, puțin mai la stânga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zonă. Nici măcar nu ieșiseră din mașină. Chiar și aici lângă cimitir le era frică să tragă cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci înfundate și observa cum din mașină zbura câte un muc de țigară, care, izbindu-se de șosea, arunca mici jerbe de scântei roșcate. Afară totul mustea de apă, pentru că plouase nu de mult, și Redrick, deși purta o canadiană groasă, simțea cum îl pătrunde frigul și umezeala. Lăsă din mână ramura și, întorcând capul, ascultă atent. Undeva, la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea departe, tot aici în cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este răscolit pământul și cum foșnesc frunzele, iar după câteva clipe ceva greu și tare căzu cu un zgomot înăbușit. Redrick începu să se târască încet înapoi, fără să-și întoarcă măcar capul, lipindu-se de iarba udă. Deasupra capului lunecau neîntrerupt luminile proiectoarelor. Redrick încremeni, urmărind mișcarea lor tăcută și parcă, între cruci, pe un mormânt, stătea nemișcat un om îmbrăcat în negru. Stătea fără să se ascundă, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmură. Se întoarse spre Redrick cu fața lui albă și parcă avea în loc de ochi două scobituri întunecate. Adevărul este că Redrick nu văzuse și nici nu putea să observe toate aceste amănunte într-o fracțiune de secundă, dar își închipui că așa ar trebui să arate. Se târâ din nou câțiva pași, pipăi bidonașul de la piept, după care îl scoase. Un timp, stătu culcat strângând lângă obraz metalul călduț, apoi se târâ mai departe, continuând să țină bidonașul în mână, fără să se mai uite sau să asculte împrejur. În gardul cimitirului era o gaură și lângă ea, pe un balonzaid plumbuit, stătea lungit Barbridge. Continua să stea pe spate și trăgea cu ambele mâini de gulerul puloverului. Scăpa din când în când un geamăt, tușind încetișor, chinuitor. Redrick se așeză lângă el și deșurubă căpăcelul bidonașului. Strecură cu grijă mâna sub capul lui Barbridge, simțind cu toată palma chelia fierbinte și parcă lipicioasă din cauza transpirației, apoi potrivi gâtul bidonașului între buzele bătrânului. Deși era întuneric, Redrick desluși, la o licărire slabă a reflectoarelor, ochii larg deschiși și sticloși ai lui Barbridge, barba aspră și neagră ce-i acoperea obrajii. A înghițit de câteva ori cu lăcomie, apoi s-a grăbit neliniștit să pipăie sacul cu "marfă". ― Te-ai întors ... Bun băiat ... Roșcatule ... Nu l-ai lăsat pe bătrân ... să crape ... zise el cu respirația tăiată. Redrick își dădu și el capul pe spate, trăgând o înghițitură zdravănă. ― Stau "broștele râioase". Ca niște lipitori. ― Asta ... nu degeaba, spuse Barbridge sacadat, ca dintr-o suflare. A ciripit careva și acum ne așteaptă. ― Se poate. Să-ți mai dau un gât? ― Nu. Deocamdată ajunge. Să nu mă lași singur. Dacă nu mă părăsești, nu mor. Și-atunci n-o să-ți pară rău. Nu-i așa, Roșcatule, că nu mă lași? Redrick nu răspunse. Se uită în direcția șoselei, la străfulgerările albăstrui ale reflectoarelor. Obeliscul de marmură se vedea de aici, dar nu era clar dacă individul stătea tot acolo sau dispăruse. ― Ascultă-mă, Roșcovane. Nu trăncănesc ca să n-adorm. N-o să-ți pară rău. Știi de ce bătrânul Barbridge trăiește și acum? Hm? Bob Gorilla a mierlit-o. Faraonul Bunker a dispărut. Ca și cum n-a fost. Ce stalker era! Slizniak la fel a dispărut. Norman Ochelaristul, Kallogen, Pete Bubosu'. Toți. Numai eu am rămas. De ce? Asta știi? ― Pentru că ai fost întotdeauna o canalie, îi răspunse Redrick fără să-și dezlipească privirea de pe șosea. Un Sterviatnik. ― Canalie ... Mda, asta-i adevărat. Altfel nici nu se poate. Doar toți au fost așa. Faraonul, Slizniak. Dar am rămas numai eu. Știi de ce? ― Știu, răspunse Redrick, mai mult ca să scape de el. ― Minți. Nu știi. Ai auzit de Globul de Aur? ― Am auzit. ― Crezi că-s povești? ― Mai bine taci, îl sfătui Redrick. Te obosești degeaba. ― Nu-i nimic. Mă scoți tu. Doar am mers împreună de atâtea ori. Cum o să mă lași tocmai acum? Te știu încă de când erai mic. Până și pe taică-tu îl cunoșteam. Redrick tăcea. Vroia să fumeze și scoase o țigară, deșertă tutunul din ea în palmă și începu să-l prizeze. Nu-l ajută însă. ― Trebuie să mă scoți. Din cauza ta m-am "ars". Numai tu n-ai vrut să-l luăm pe Maltez. Maltezul dorise foarte mult să meargă cu ei. Toată seara le cântase în strună, le propusese o sumă mare de bani, ba chiar se jurase că va face rost de costume speciale. Barbridge stătea lângă Maltez și, punându-și drept paravan palma grea și noduroasă, îi făcuse complice cu ochiu' lui Redrick: adică, n-or să piardă nimic dacă o să fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Redrick nu. ― Pentru că ești zgârcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Și mai bine taci. Un timp, Barbridge nu făcu altceva decât să geamă încetișor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi își dădu capul pe spate. ― Ia toată marfa, numai să nu mă lași aici. Redrick își privi ceasul. Până la răsărit mai era puțin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau să lumineze tufișurile, iar undeva, pe acolo, foarte aproape de patrulă, stătea ascuns Land Roverul. Puteau să-l descopere în orice clipă. ― Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am găsit. Pe urmă au fost numai minciuni despre el. Chiar și eu mințeam: adică poate îndeplini orice dorință. Nu chiar orice. Dacă ar fi fost așa, nu mai eram aici. Aș fi trăit în Europa. M-aș fi scăldat în bani. Redrick se uită la el, în jos. În lumina bleu, tremurătoare, a reflectoarelor, fața lui Barbridge părea a unui cadavru. Doar ochii sticloși și bulbucați se holbau ficși la el. ― N-am primit tinerețea veșnică, bolborosea el. Bani ― nici pe dracu. Sănătate însă am avut. Copiii sunt buni, iar eu trăiesc ... Nici măcar nu poți să-ți închipui pe unde am fost. Și totuși trăiesc. (Își linse buzele.) L-am rugat un singur lucru: să trăiesc ... și sănătate ... și pentru copii. ― Ia mai închide pliscu'. Ce, ești muiere? Dacă pot, te scot. Mi-e milă de Dina ta ― o s-ajungă să facă trotuarul ... ― Dina ... hârâi Barbridge. Fetița mea, frumoasa lu' tăticu ... Sunt răsfățați, Roșcovane. Nu știu ce-i ăla un refuz și asta o să-i piardă ... Arthur, Archie al meu. Tu îl știi, Roșcovane. Unde ai mai văzut asemenea băiat? ― Ți-am mai spus că dacă pot, te scot. ― Nu, se încăpățână Barbridge. Trebuie să mă scoți orice ar fi ... Globul de Aur. Dacă vrei, îți spun unde e. ― Ei, hai spune. Barbridge gemu și se răsuci din nou. ― Picioarele mele. (Hârâi.) Pipăie-le și zi-mi cum sunt. Redrick întinse mâna și îi pipăi picioarele de la genunchi în jos. ― Oasele, șuieră Barbridge. Oasele mai sunt? ― Sunt, sunt, minți Redrick. Nu te mai foi atâta. În realitate, se simțea numai rotula, iar până la talpă, piciorul parcă era de cauciuc. Puteai să-l legi și să-i faci noduri. ― Minți. De ce minți? Crezi că nu știu, că n-am mai văzut niciodată? ― Genunchii sunt întregi. ― Minți probabil, zise Barbridge cu tristețe. Lasă, nu-i nimic. Să mă scoți de aici, și-o să-ți dau totul: Globul de Aur. Am să-ți desenez o hartă, am să-ți arăt toate capcanele. Îți spun totul ... Continuă să vorbească, să promită câte-n lună și-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita în direcția șoselei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufișuri. Se opriră brusc, încrucișându-se pe acel obelisc de marmură, și în ceața lor intens albastră, Redrick văzu clar un individ îmbrăcat în negru ce se târa printre cruci. Silueta neagră se îndrepta direct spre reflectoare. Redrick observă cum acesta se lovește de o cruce mare, se dă înapoi, din nou se izbește de o cruce și abia după aceea le ocolește. Se ducea totuși înainte, întinzând în față mâinile lungi, cu degetele rășchirate. Apoi dispăru dintr-o dată, ca și cum l-ar fi înghițit pământul. După câteva secunde, apăru din nou, mai la dreapta și un pic mai departe, înaintând cu o încăpățânare neomenească, de parcă ar fi fost un mecanism întors și care abia pornise. La un moment dat, reflectoarele se stinseră. Ambreiajul scrâșni, motorul începu să huruie sălbatic, iar printre tufișuri licăriră intermitent luminile de semnalizare, cele roșii și albastre. Mașina patrulei se urni din loc, demară nebunește și țâșni ca din pușcă spre oraș, dispărând după zid. Redrick înghiți spasmodic și își trase fermoarul de la canadiană. ― Or fi plecat? îngăimă Barbridge înfrigurat. Hai, mă Roșcatule, hai mai repede! Se răsuci, începu să pipăie în jurul său și luând sacul cu marfă încercă să se ridice. Hai, ce mai stai? Redrick tot se mai uita în direcția șoselei. Era întuneric și nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, însă, era ăla care mergea ca o păpușă mecanică. Călca prost, cădea, lovindu-se de cruci, și se-ncurca printre tufișuri. ― Bine! Hai să mergem! Îl ridică pe Barbridge. Bătrânul îl prinse cu mâna stângă de gât, ca-ntr-un clește. Neavând puterea să se mai ridice, Redrick începu să-l tragă mergând în patru labe. Îl trecu prin gaura din gard, apucându-se cu mâinile de iarba udă. ― Haide odată! hârâia Barbridge. N-avea grijă că țin eu marfa, iar de scăpat ... Hai! Poteca era cunoscută și pe iarba udă se aluneca foarte ușor. Ramurile de scoruș îl loveau în plină față, iar bătrânul ăsta gras era atât de greu încât jurai că-i mort. Sacul cu marfă se agăța tot timpul de câte ceva și se lovea, zdrăngănind, și-n plus le era frică să nu se întâlnească cu ala, care poate mai umbla pe-aici, prin beznă. Când ieșiră pe șosea era încă întuneric, dar nu mai era mult până la răsărit. În pădurice, de partea cealaltă a șoselei, păsările începură să ciripească somnoroase și încă nehotărâte. Pe deasupra caselor negre și a felinarelor galbene, rare, din cartierele îndepărtate, întunericul nopții începu a căpăta o nuanță de violet închis. Bătea un vântuleț umed și rece, care te făcea să te scuturi înfrigurat. Redrick îl lăsă pe Barbridge la marginea drumului și se uită împrejur: un păianjen mare și negru tocmai fugea peste drum. Red găsi repede Land Roverul, aruncă de pe caroserie ramurile care îl mascau, se așeză la volan și, încet, fără să aprindă luminile, ieși pe asfalt. Barbridge stătea pe jos, cu o mână ținând sacul cu marfă, iar cu cealaltă pipăindu-și picioarele. ― Repede, șuieră el. Hai mai repede! Genunchii ... încă îi mai am ... măcar genunchii să-i salvez. Redrick îl ridică și, scrâșnind din dinți de încordare, îl aruncă în Land Rover. Barbridge se prăbuși pe scaunul din spate și icni. Sacul însă nu-l scăpă din mână. Redrick ridică de la pământ impermeabilul plumbuit și îl aruncă deasupra lui Barbridge. Acesta în zgârcenia lui, izbutise nu numai să care toată marfa, dar nici măcar balonzaidul greu nu-l lăsase în Zonă. Redrick scoase lanterna și, mergând când înainte, când înapoi, căuta urme la marginea drumului. Nu găsi nimic. Ieșind pe șosea, Land Roverul trecu peste iarba deasă și înaltă, care trebuia să se ridice la loc după câteva ore. În jurul locului unde stătuse mașina patrulei, zăceau grămezi de mucuri. Redrick își aminti că de mult vroia să fumeze. Își scoase liniștit țigara și-o aprinse, deși chiar acum ar fi vrut să sară în mașină și să gonească, să gonească, să gonească cât mai departe de-aici. Dar nu avea încă voie s-o șteargă. Totul trebuia făcut încet și calculat. ― Ce-i cu tine? se auzi d |
