agonia
espanol

v3
 

Agonia.Net | Reglas | Mission Contacto | Regístrate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Artículo Comunidades Concurso Ensayo Multimedia Personales Poemas Presa Prosa _QUOTE Guión Especial

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Textos del mismo autor


Traducciones de este texto
0

 Los comentarios de los miembros


print e-mail
Visualizaciones: 5412 .



Casa Buddenbrook
prosa [ ]
Declinul unei familii

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
por [Thomas_Mann ]

2010-03-14  | [Este texto, tienes que leerlo en romana]    |  Inscrito en la biblioteca por NC



Partea întâi

I

— Ce înseamnă asta?! Ce înseamnă asta?!...
— Ei, drăcie!... c'est la question, ma très chère demoiselle! Doamna consul Buddenbrook, care ședea lângă soacra sa pe canapeaua dreaptă, lăcuită în alb, decorată cu un cap de leu aurit și cu pernele îmbrăcate într o stofă gălbuie, aruncă o privire soțului ei instalat în fotoliul de alături, apoi se grăbi să sară în ajutorul mezinei așezate lângă fereastră, pe genunchii bunicului.
— Ascultă, Tony! spuse, cred că Dumnezeu m a...
Și mica Antonie, o făptură plăpândă de opt ani, purtând o rochiță ușoară de mătase cu ape, își întoarse puțin căpșoru i bălai, drăgălaș, de la fața bunicului și privi în odaie cu ochii i albaștri cenușii, fără a distinge însă ceva de absorbită ce era, ca apoi să repete:
— Ce înseamnă asta?! Apoi rosti tărăgănat: Cred că Dumnezeu m a... și adăugă repede, cu fața înseninată: m a zidit, laolaltă cu toate făpturile... O apucase în sfârșit pe făgașul cel bun, iar acum, radiind de fericire, turui pe nerăsuflate întregul pasaj întocmai cum suna el în catehismul de abia publicat prin aprobarea înaltului și prea înțeleptului Senat, într o ediție nouă, revăzută, anno1835 . Greu e până începi, se gândi, că pe urmă merge, ca iarna când îți dai drumul cu săniuța la vale pe Jerusalemsberg, cu frățiorii... Grijile îți pier una câte una și chiar dacă ai vrea, nu te mai poți opri.
— Și tot el mi a dat veșminte și ghete, continuă fetița, mâncare și băutură, casă și gospodărie, femeie și copii, ogoare și vite...
La aceste cuvinte, însă, bătrînul monsieur Johann Buddenbrook pufni pur și simplu în rîs, hohotind cu obișnuitul chicot înfundat și totuși răsunător pe care, în taină, și l pregătise anume. Râdea de plăcere, fiindcă avea prilejul de a se distra cît de puțin pe seama catehismului și poate că într adins pusese la cale micul examen al nepoatei sale. Se interesă de ogoarele și vitele micuței Tony, o întrebă cât ia pentru un sac de grâu și se arătă gata să facă negoț cu ea. Fața lui rotundă, trandafirie și jovială, căreia, oricât s ar fi trudit, n ar fi izbutit să i dea o expresie răutăcioasă, era încadrată de un păr alb ca zăpada, pudrat, iar pe gulerul lat al redingotei cenușii cădea o codiță aproape imperceptibilă. La cei șaptezeci de ani ai săi, rămăsese credincios modei din tinerețe; renunțase la găitanele dintre nasturi și la buzunarele largi; dar în viața lui nu purtase pantaloni lungi . Bărbia dublă i se răsfăța vastă și tihnită pe jaboul alb de dantelă de la gît.
Toți râdeau, ținându i isonul, în primul rând din respect față de capul familiei. Madame Antoinette Buddenbrook, născută Duschamps, chicotea întocmai ca soțul ei. Era o doamnă trupeșă, pieptănată cu bucle albe și grele, aduse peste urechi; rochia ei fără nici o podoabă, cu dungi negre și cenușii vădea naturalețe și discreție; în mâinile i albe, încă frumoase, ținea în poală o pungă mică, de catifea. Cu vremea, trăsăturile feței dobândiseră o uimitoare asemănare cu acelea ale soțului său. Numai tăietura și negrul vioi al ochilor săi mai aminteau oarecum originea ei pe jumătate romanică: prin bunicul său, se trăgea dintr o familie franco elvețiană, dar de fel era din Hamburg.
Nora sa, doamna consul Elisabeth Buddenbrook, născută Kröger, râdea în stilul caracteristic Krögerilor, pufăind din buze, în timp ce își proptea bărbia în piept. Ca toți Krögerii, Elisabeth era o apariție extrem de elegantă și chiar dacă nu putea fi numită o frumusețe, prin glasul ei limpede și domol, prin mișcările sale liniștite, sigure și delicate, inspira un sentiment de seriozitate senină și de încredere. Părul roșcat, împletit pe vârful capului într o coroniță și lăsat peste urechi în bucle largi, răsucite cu artă, era în armonie cu tenul alb, nespus de gingaș, punctat pe ici colo cu pistrui mărunți. Dar ceea ce te izbea la fața ei cu nasul cam lung și cu gura mică era faptul că între buza de jos și bărbie nu avea nici urmă de adâncitură. Corsajul scurt, cu mânecile înfoiate, la care se adăuga o fustă strâmtă de mătase înflorată, vaporoasă, de culoare deschisă, îi lăsa liber gâtul de o desăvârșită frumusețe, împodobit cu o panglică de atlaz, pe care scapără un pandantiv de briliante mari.
Cu o mișcare ce trăda oarecum nervozitate, consulul se aplecă înainte în scaun. Purta o redingotă de culoarea scorțișoarei, cu revere largi, cu mânecile umflate, care abia jos, sub încheieturi, se strângeau în jurul mâinilor. Pantalonii strânși pe picior erau din stofă albă, lavabilă, cu lampasuri negre pe partea din afară. Bărbia îi era ocrotită ca de un meterez de gulerul scrobit, în jurul căruia era înfășurată o cravată groasă și lată de mătase ce îi umplea toată deschizătura jiletcii colorate... Avea ochii tatălui său, albaștri, puțin adânciți și iscoditori, doar cu o expresie poate mai visătoare. Trăsăturile feței lui erau însă mai grave și mai accentuate, nasul i se profila puternic și încovoiat, iar obrajii, acoperiți pe jumătate de favoriți bălai și creți, nu erau nici pe departe atât de bucălați ca ai bătrânului.
Madame Buddenbrook se întoarse către nora ei, îi strânse brațul, privi în poală râzând încet și îi spuse:
— Neschimbat, mon vieux, nu i așa, Bethsy? Cuvântul „neschimbat" îl pronunță „neschiimbat".
Fără să răspundă, doamna consul schiță cu mâna ei delicată, un gest de amenințare astfel că brățara de aur zornăi ușor. Apoi, cu o mișcare caracteristică, își plimbă degetele de la colțul gurii până la bucle, ca și cum ar fi vrut să netezească un fir de par ce o luase razna, însă consulul rosti cu un zâmbet îngăduitor, dar cu o umbră de mustrare în glas:
— Vai, tată, iarăși vă bateți joc de lucrurile sfinte!...
Stăteau în „salonul cu peisaje", de la primul cat al vastei case părintești aflate în Mengstrasse, pe care firma Johann Buddenbrook o cumpărase cu câtva timp în urmă și în care familia se mutase nu demult. Tapetele solide și elastice, aflate la o oarecare distanță de pereți, înfățișau priveliști întinse, în culorile delicate ale covorului subțire de pe podea — idile pe gustul secolului al optsprezecelea, cu veseli culegători de vie, cu plugari plini de râvnă, cu drăgălașe ciobănițe, împodobite cu panglici, ce se oglindeau în apa gârlei, ținând câte un miel curățel în brațe sau sărutându se cu ciobănași drăgăstoși... O lumină aurie de apus de soare precumpănea în aceste tablouri, armonizându se cu stofa galbenă a mobilei lăcuite în alb și cu perdelele de mătase, și ele gălbui, de la cele două ferestre.
Pentru întinderea odăii, mobila era puțină. Masa rotundă, cu picioare drepte, subțiri, suflate cu aur, nu stătea în dreptul canapelei, ci lângă peretele opus, vizavi de micul armoniu pe a cărui acoperitoare se afla o cutie de flaut. În afară de fotoliile țepene înșirate la intervale egale de a lungul pereților, în încăpere nu mai era decât o mescioară pentru lucrul de mână, lângă fereastră, și un fragil birou de lux încărcat cu bibelouri, așezat înaintea canapelei.
Prin ușa cu geamuri, aflată față n față cu ferestrele, se zărea o galerie cu coloane, cufundată în penumbră, iar la stânga intrării se deschidea, spre sufragerie, o ușă înaltă, albă cu două canaturi. Lângă peretele celălalt într o firidă semicirculară, îndărătul unei uși de fier forjat, lucrată artistic, focul pâlpâia în sobă, căci frigul se lăsase devreme. Afară, dincolo de stradă, frunzișul teilor mărunți din preajma bisericii Sfânta Maria îngălbenise de a binelea, deși era abia mijlocul lui octombrie, în jurul trainicelor colțuri și unghiuri gotice ale catedralei șuiera vântul și cernea o bură de ploaie rece. De dragul bătrânei madame Buddenbrook, ferestrele duble fuseseră puse de mult.
Era joi, ziua în care, din două n două săptămâni, familia se strângea laolaltă; pentru astăzi însă, în afară de rubedeniile din oraș, fuseseră invitați, la o masă fără pretenții, și câțiva prieteni buni, iar acum, la ora patru după amiază, ai casei ședeau în lumina tot mai slabă a amurgului, așteptând sosirea oaspeților...
Mica Antonie nu se lăsă tulburată de bunicu său în alergarea ei cu săniuța, ci, cam îmbufnată, își împinse buza superioară și mai mult deasupra celei de jos. Ajunsese la picioarele Jerusalemsbergului, dar nefiind în stare să frâneze pe derdelușul lunecos, zbură înainte, dincolo de țintă...
— Amin, spuse ea, dar mai știu ceva, bunicule!
— Tiens! Mai știe ceva! strigă bătrînul, prefăcându se că nu mai poate de curiozitate. Ai auzit, mămico? Mai știe ceva! Ei, să mai zică cineva...
— Când e un fulger mai cald, spuse Tony, dând din cap la fiecare cuvânt, înseamnă că trăsnește. Când e mai rece, înseamnă că tună.
Spunând acestea, fetița își încrucișă brațele și privi fețele vesele din jurul ei, ca și cum nu s ar îndoi de succes. Pe domnul Buddenbrook însă, asemenea cunoștințe îl scoaseră din sărite, și vru cu orice preț să i se spună cine i a vârât în cap copilului această stupiditate, iar când se dovedi că de vină e Ida Jungmann, domnișoara din Marienwerder, angajată nu de mult la copii, consulul se văzu nevoit să ia apărarea acestei Ida.
— Ești prea sever, papà. De ce nu i dai voie unui copil să aibă, la vârsta asta, închipuiri oricât de ciudate, despre aceste lucruri?
— Excusez, mon cher!... Mais c'est une folie. Ce vrei? Știi că mă supără să li se vâre copiilor în cap asemenea idioțenii. Și de supărat ce era, monsieur Buddenbrook recurse din nou la dialectul lui nordic. Cum adică? Tunetul trăsnește?... Trăsni l ar în moalele capului!... Ia mai lăsați mă în pace cu prusaca voastră!
Adevărul e că bătrânul nu se împăca în ruptul capului cu Ida Jungmann. Nu era o minte mărginită și văzuse ceva în viață. Ca furnizor al armatei, în 1813, cutreierase, în trăsura lui cu patru cai, toată Germania de Sud, cumpărând grâne pentru prusaci. Fusese la Amsterdam și la Paris, și ca om luminat ce era nu credea, Doamne ferește, că trebuie condamnat tot ce se găsește dincolo de porțile orașului său natal cu acoperișuri țuguiate. Dar în relațiile sale sociale, când nu era vorba de afaceri, înclina, mai mult decât fiul său, consulul, să păstreze distanțele în chip sever și să fie ireconciliant față de străini. Astfel, când, într o bună zi, copiii lui, întorși dintr o călătorie prin Prusia Occidentală, aduseseră în casă, ca pe un pui de bogdaproste, pe acea fetișcană — Ida abia împlinise douăzeci de ani și era fiica unui hangiu din Marienwerder, mort cu puțin înainte de sosirea familiei Buddenbrook acolo — pentru fapta sa de bun creștin, consulul avusese greutăți cu bătrânul, care aproape tot timpul îi vorbise străinei numai în franțuzește sau în dialect plattdeutsch... De altfel, Ida Jungmann se dovedi iscusită în gospodărie și o guvernantă destoinică pentru copii. Într adevăr, prin loialitatea ei, prin noțiunile sale în privința ierarhiei sociale, tipic prusace, ea se potrivea în fapt de minune cu postul pe care îl ocupa în această casă. Era o persoană cu principii aristocratice, făcând o distincție severă între cercurile de întâia și cele de a doua mână, între marea și mica burghezie, era mândră că ținea, în calitatea ei de slujitoare devotată, de cercurile pe care le socotea de prim rang și nu vedea cu ochi buni nici o prietenie ce s ar fi putut înfiripa între Tony și vreo colegă de școală, care, după aprecierea domnișoarei Jungmann, putea fi doar dintr o bună clasă de mijloc...
Tocmai atunci, prusaca se ivi în galeria cu coloane, apoi intră pe ușa cu geamuri: era o fată voinică, ciolănoasă, îmbrăcată în negru, cu părul lins și cu o față cinstită. O aducea de mână pe mica Klothilde, o copilă neobișnuit de firavă, purtând o rochiță de stambă înflorată, cu părul spălăcit, cenușiu, cu o față lipsită de vlagă, de fată bătrână. Klothilde se trăgea dintr o linie colaterală a familiei — fără nici un dram de avere — era fiica unui administrator de moșie din regiunea Rostockului, nepot al bătrânului Buddenbrook, și, fiind o făptură ascultătoare și de o vârstă cu Antonie, era crescută aici în casă.
— Totul e pregătit, zise mamzel Jungmann, rostogolind prin gâtlej consoana r pe care înainte n o putea rosti deloc. Klothildchen a pus cu nădejde umărul la bucătărie. Trina aproape că n a mai avut nimic de făcut.
Privindu și jaboul de la gât, monsieur Buddenbrook zâmbi ironic la auzul accentului neobișnuit al Idei; consulul însă mângâindu și nepoțica pe obraji, îi spuse:
— Bravo, Thilda! Ora etlabora, stă scris. Tony a noastră ar putea lua pildă de la tine. Îi cam place să lenevească și se cam obrăznicește uneori.
Tony lăsă capul în jos și se uită pe sub gene la bunicul său; știa ea bine că o să sară s o apere ca întotdeauna.
— A, nu, nu! spuse bătrânul. Sus capul, Tony, courage! Ce i șade bine unuia nu i se potrivește celuilalt. Fiecare după croiala sa. Thilda e o fată cuminte, nimic de zis, dar nici noi nu suntem de lepădat. Eraisonnable ce spun, Bethsy?
Se adresa nurorii sale, care îl aproba de obicei în toate, pe când madame Antoinette, mai mult din prudență decât din convingere, era, de cele mai multe ori, de partea consulului. Astfel, cele două generații își întindeau mâna ca într un fel de chasse croise .
— Ești prea bun, papà, zise doamna consul. Tony își va da desigur osteneala să ajungă o femeie înțeleaptă și vrednică... Băieții s au întors de la școală? o întrebă apoi pe Ida. Dar Tony, care de pe genunchii bunicului vedea strada prin spion , strigă aproape în aceeași clipă:
— Uite i pe Tom și Christian venind încoace pe Johanisstrasse... și domnul Hoffstede... și nenea doctorul...
Clopotele de la Sfânta Maria intonară un coral — pang! ping, ping, pung! — destul de ezitant, așa că anevoie se putea înțelege ce voiau să spună, dar plin de solemnitate; și apoi, în timp ce clopotul cel mic și cel mare vesteau — unul vesel, celălalt cu gravitate — că era ora patru, jos, glasul pătrunzător al clopoțelului de la ușa principală umplu vestibulul. într adevăr, erau Tom și Christian, care soseau împreună cu primii oaspeți, Jean Jacques Hoffstede, poetul, și doctorul Grabow, medicul casei.


II

Jean Jacques Hoffstede, poetul orașului, care avea desigur și pentru ziua aceea câteva rime în buzunar, nu era mult mai tânăr decât Johann Buddenbrook senior și, lăsând la o parte culoarea verde a surtucului, se îmbrăca după aceeași modă. Dar era mai subțirel și mai vioi decât bătrânul său prieten, avea ochii mici, neastâmpărați și verzui și un nas lung și ascuțit.
— Vă mulțumesc din inimă, spuse el, după ce dăduse mâna cu domnii și adresase doamnelor, îndeosebi doamnei consul, pentru care avea un adevărat cult, câteva din complimentele sale cele mai alese. Un zâmbet plăcut, liniștit și îndatoritor însoțea aceste complimente, pe care, hotărât, generația nouă nu mai era în stare să le facă. Vă mulțumesc din inimă, preastimați prieteni, pentru amabila invitație. Pe acești doi tineri — arătă spre Tom și Christian care, îmbrăcați în bluze albastre cu cingători de piele, stăteau alături — i am întâlnit, doctorul și cu mine, pe Konigstrasse. Veneau de la școală. Admirabili băieți, n am dreptate, doamnă consul? Thomas e un cap solid, serios; e născut pentru comerț, în privința asta nu încape îndoială. Christian, în schimb, mi se pare un drăcușor și jumătate, ce ziceți? Un mic incroyable ... dar nu pot ascunde că am un adevărat engoue ment pentru el. O să studieze, îmi închipui; e spiritual și deosebit de dotat.
Domnul Buddenbrook priză din tabachera sa de aur.
— E un maimuțoi, asta e! De ce nu s ar face chiar poet, Hoffstede?
Mamzel Jungmann trase perdelele și în curând salonul fu inundat de lumina nesigură dar discretă și plăcută a policandrului de cristal și a candelabrelor cu lumânări, așezate pe birou.
— Ei, Christian, spuse doamna consul, al cărei păr căpătase reflexe aurii, ce ai învățat la școală azi după masă?
Și cei de față aflară despre Christian că avusese ore de caligrafie, aritmetică și canto. Era un băiețaș de șapte ani, dar de pe acum semăna într un chip aproape comic cu tatăl său. Aceiași ochi mici și rotunzi, pierduți în orbitele adânci, același nas încovoiat ce se contura de pe acum ferm, proeminent. Iar câteva linii de sub pomeți arătau destul de lămurit că fața lui nu și va păstra multă vreme rotunjimea copilărească.
— Am râs de ne am prăpădit, începu el să trăncănească, plimbându și privirile de la unul la altul. Ascultați numai ce i a spus domnul Stengel lui Siegmund Kostermann. Se aplecă înainte, scutură din cap și rosti energic, cu privirea în sus: "Pe din afară, dragă copile, pe din afară ești poleit, ca scos din cutie, dar pe dinăuntru, dragă copile, ești negru scrum..." Înghițea „r" ul, cuvântul „negru" îl pronunța „negu", iar fața lui oglindea dezgustul pentru poleiala de pe „dinafaă", cu un comic atât de convingător, încât toată asistența izbucni în râs.
— Adevărat maimuțoi! repetă bătrînul Buddenbrook, chicotind.
Domnul Hoffstede însă era transfigurat de plăcere.
— Charmant! exclamă, neîntrecut! Dacă l ați cunoaște pe Marcellus Stengel!... Exact așa vorbește. Nu zău, e divin!
Thomas, căruia îi erau străine astfel de talente, stătea lângă frățiorul său și râdea fără invidie, din toată inima. Dinții lui nu prea erau frumoși, ci mici și gălbui, în schimb avea un nas de o remarcabilă finețe, iar la ochi și la față semăna mult cu bunicul său.
Se așezară, la întâmplare, care pe canapea, care pe scaune, întinzându se la taifas cu copiii; vorbeau despre frigul neașteptat, despre casă... Domnul Hoffstede admira o splendidă călimară de porțelan de Sevres, aflată pe birou, și care avea forma unui câine de vânătoare cu pete negre. Iar doctorul Grabow, de o vârstă cu consulul, cu fața prelungă, plină de bunătate și blândețe, încadrată de niște favoriți rari, privea zâmbind la prăjituri, la cozonacii cu stafide și la feluritele solnițe pline, înșirate pe masă. Erau „pâinea și sarea" trimise familiei de către rude și prieteni cu prilejul mutării ei în noua locuință. Cum însă trebuia să se vadă că darurile nu vin din niște case de calici, pâinea se prezenta sub forma unor prăjituri grele, dulci, cu multe mirodenii, iar sarea era pusă în solnițe din aur masiv.
— Mi se pare că aici o să am de lucru, nu glumă, zise doctorul arătând spre dulciuri și amenințându i cu degetul pe copii.
Apoi, clătinând din cap, ridică un vas masiv frumos lucrat, pentru sare, piper și muștar.
— E de la Lebrecht Kröger, spuse monsieur Buddenbrook, zâmbind din ochi. Mână largă ca totdeauna, scumpa mea rudă. Eu nu i am făcut astfel de daruri când și a ridicat casa cu grădină dincolo de poarta orașului. Dar așa a fost el totdeauna: generos, darnic, un adevărat cavaler à la mode...!
Sunetul clopoțelului răsunase de câteva ori prin întreaga casă. Sosi pastorul Wunderlich, un domn bătrân, scund, în redingotă lungă, neagră, cu părul pudrat, cu fața albă, veselă, plăcută, în care ochii cenușii clipeau plini de viață. Era văduv de ani de zile și se număra printre burlacii de modă veche, ca și domnul Gratjens, misitul deșirat, care sosise o dată cu el și care își ducea mereu la ochi mâna descărnată în chip de binoclu, ca și cum ar fi examinat o pictură: era considerat de toată lumea drept un mare cunoscător în materie de artă.
Sosi și senatorul doctor Langhals cu soția lui — vechi prieteni ai casei — și să nu l uitam pe negustorul de vinuri Kbppen, cu fața lată ce trona stacojie între umerii căptușiți cu vată, precum și pe tot atât de trupeșa lui soție.
Trecuse deja de patru și jumătate când, în sfârșit, intrară și Krb'gerii: bătrânii și fiul lor, consulul Kröger cu nevasta și băieții, Jakob și Jiirgen, care erau de o vârstă cu Tom și Christian. Și, aproape în aceeași clipă, sosiră și părinții doamnei consul Kröger, angrosistul de lemne Oeverdiek cu nevastă sa, o pereche de bătrânei care se topeau de gingășie și își vorbeau, în auzul tuturor, cu dezmierdări de logodnici îndrăgostiți.
— Lumea bine vine târziu, zise consulul Buddenbrook, sărutând mâna soacrei sale.
— Dar atunci vine, nu se încurcă! observă Johann Buddenbrook, deschizându și larg brațele spre familia Kröger și strângând mâna bătrânului.
Lebrecht Kröger, cavalerul à la mode, un bărbat impunător purta încă părul ușor pudrat, dar se îmbrăca după moda nouă. Două rânduri de pietre prețioase sclipeau în chip de nasturi pe vesta lui de catifea. Cu favoriții scurți, cu mustăcioara răsucită în sus, fiul său, Justus, îi semăna leit și la statură și la ținută: gesturile împlinite și elegante tot de la el le moștenise.
Nimeni nu se așezase deocamdată; în așteptarea evenimentului de căpătâi, toată lumea stătea în picioare, încropind o conversație doar ca să treacă timpul. În sfârșit, Johann Buddenbrook senior oferi doamnei Koppen brațul și spuse cu voce sonoră:
— Ei, dacă aveți poftă, mesdames et messieurs...
Mamzel Jungmann și jupâneasa deschiseră ușa albă, cu două canaturi dinspre sufragerie și, încet, în tihnă, plini de încredere, toți cei prezenți trecură alături: în casa Buddenbrook puteai să fii cu siguranță părtașul unei mese îmbelșugate.


III

Când toată lumea se ridică, consulul Buddenbrook își duse mâna la buzunarul stâng de la piept. O hârtie foșni și, într o clipă, zâmbetul omului de societate se stinse pentru a face loc unei expresii de încordare și îngrijorare, în timp ce pe tâmplele lui mușchii începură să i joace de parcă și ar fi încleștat dinții. Merse, de ochii lumii, câțiva pași spre sufragerie, apoi își înfrânse pornirea, căutând o cu privirea pe maică sa care, în ultimele rânduri ale comesenilor, era gata să treacă pragul la brațul pastorului Wunderlich.
— Iartă mă, dragă domnule pastor... Două cuvinte, mamă! Și în timp ce oaspetele încuviință dînd voios din cap, consulul Buddenbrook o pofti pe bătrâna doamnă îndărăt în salonul cu peisaje, lângă fereastră.
— Ca să nu lungesc vorba: a sosit o scrisoare de la Gotthold, spuse repede, aproape în șoaptă, privind în ochii ei întunecați, întrebători, și scoțând din buzunar o hârtie împăturită, sigilată. E scrisul lui... E a treia scrisoare, și Papa nu i a răspuns decât la întâia... Ce i de făcut? Am primit o la ora două și trebuia să i o dau tatei de mult, dar aveam dreptul să i stric cheful tocmai azi? Dumneata ce zici? Mai e încă timp să l chem la o parte.
— Nu, Jean, ai dreptate. Mai așteaptă, îl sfătui madame Buddenbrook și cu o mișcare repezită, care îi era caracteristică, îl apucă de braț. Ce o fi scriind? adăugă ea, neliniștită. Nu se lasă băiatul. S a încăpățânat, ține morțiș la suma aceea de despăgubire pentru partea lui de casă... Nu, nu, Jean, nu acuma, nu încă... Poate diseară, înainte de culcare...
— Dar ce i de făcut? repetă consulul, clătinându și capul plecat. Eu însumi m am gândit de mai multe ori să l rog pe tata să cedeze... N aș vrea să am aerul că eu, fratele vitreg, m am vârât pe sub pielea părinților și i am stârnit împotriva lui Gotthold... Și față de tata trebuie să evit aparența acestui rol, dar, cinstit vorbind... la urma urmei sunt asociat. În afară de asta, eu și cu Bethsy plătim deocamdată chirie în toată regula pentru catul al doilea... Iar în ce o privește pe soră mea de la Frankfurt, situația e limpede. Bărbatul ei primește chiar acum, când tata este încă în viață, o despăgubire ce nu reprezintă decât un sfert din prețul de cumpărare al casei... E o afacere avantajoasă pe care tata a negociat o cu multă abilitate, ducând totul la bun sfârșit. Pentru firmă, rezultatul este cât se poate de îmbucurător. Iar dacă față de Gotthold tata are o atitudine de refuz categoric, e ca...
— Ei, e ridicol, Jean. Situația ta în această privință e cât se poate de clară. Dar Gotthold crede că eu, ca mamă vitregă, nu mă îngrijesc decât de propriii mei copii și că într adins caut să l înstrăinez pe tatăl tău de el. Asta mă întristează...
— Dar e vina lui! exclamă consulul aproape strigând, apoi, aruncându și privirea spre sufragerie, coborî vocea. Din vina lui s a ajuns la aceste relații regretabile! Judecă singură! Nu putea să aibă mai mult cap? Cine l a pus s o ia în căsătorie pe această demoazelă Stüwing și... prăvălia ei? Consulul râse cu ciudă și încurcat. O fi vorba de slăbiciune în aversiunea tatei față de prăvălie, nu zic ba, dar Gotthold trebuia să i respecte această mică vanitate.
— Ah, Jean, cel mai bun lucru ar fi ca papà să cedeze!
— Dar pot eu să l sfătuiesc în sensul acesta? șopti consulul, ducându și cu un gest nervos mâna la frunte. Chestiunea mă privește personal și tocmai de aceea ar trebui să i spun: plătește, tată. Dar eu sunt și asociat, datoria mea e să reprezint interesele firmei și dacă tata nu crede de cuviință să rupă această sumă din capitalul rulant pentru un fiu neascultător și răzvrătit... E vorba de mai bine de unsprezece mii de taleri. E o sumă... Nu, nu, eu nu pot să i dau nici un sfat nici pentru nici contra. Nu vreau să mai știu nimic de toată povestea asta. Și o scenă cu Papa mi e neplăcută...
— Diseară, mai târziu, Jean. Acum vino, suntem așteptați...
Consulul vârî scrisoarea în buzunarul de la piept, îi oferi maică sii brațul și intrară împreună în sufrageria splendid luminată, unde lumea abia apucase să se așeze în jurul mesei lungi. Pe fundalul albastru deschis al tapetelor, dintre coloane zvelte se desprindeau aproape însuflețite figuri albe de zei. Draperiile grele, roșii erau trase și în fiecare colț al încăperii, în candelabre înalte, aurite, ardeau câte opt lumânări, în afară de cele înfipte în sfeșnicele de argint de pe masă. Deasupra bufetului masiv așezat la peretele din fața salonului cu peisaje, atârna o pictură de mari dimensiuni: un golf italian, a cărui tonalitate de un albastru vaporos era de un efect extraordinar în această lumină. De a lungul pereților se înșirau canapele solide cu spetează țeapănă, îmbrăcate în damasc roșu.
Orice urmă de îngrijorare și neliniște dispăru de pe fața doamnei Buddenbrook când se așeză între bătrânul Kröger, care prezida în partea dinspre ferestre, și pastorul Wunderlich.
— Bon appétit! spuse ea dând din cap scurt, vioi și cordial, cum avea obiceiul, îmbrăcând dintr o privire rapidă întreaga masă, până la capătul de jos, unde ședeau copiii.


IV

— Am zis și zic: tot respectul, Buddenbrook! tună glasul domnului Koppen, copleșind conversația generală, în timp ce jupâneasa cu brațele goale și roșii, cu fusta largă și vărgată, cu o bonețică albă pe ceafă, ajutată de domnișoara Jungmann și de camerista doamnei consul, servise supa fierbinte de zarzavat cu pâine prăjită, iar comesenii începuseră să mănânce cu grijă. Tot respectul! Ce grandoare, ce distincție!... Vă spun pe cinste: în casa asta să tot trăiești, pe cinste vă spun...
Domnul Koppen nu frecventase pe vechii proprietari ai casei; făcuse avere abia în timpul din urmă, nu era tocmai neam de patrician și, din nenorocire, nu se putea dezbăra de câteva metehne dialectale ca de pildă acest „vă spun pe cinste" pe care îl repeta mereu, iar pe „t" îl mânca întotdeauna.
— Unde mai pui că a costat mai nimic, observă sec domnul Gratjens, care pesemne știa acest lucru, în timp ce examina cu atenție golful prin palma adusă în formă de ochean.
Lumea fusese, pe cât posibil, așezată la masă amestecat, lanțul rudelor fiind întrerupt prin câte un prieten al casei. Totuși principiul nu putea fi aplicat cu strictețe, și astfel soții Oeverdieck ședeau, ca de obicei, alături, aproape unul în poala celuilalt, făcându și semne duioase din cap. Bătrânul Kröger, în schimb, trona înalt și drept între soția senatorului Langhals și madame Antoinette, împărțindu și gesturile și glumele discrete între cele două cucoane.
— Când s a clădit casa aceasta? îl întrebă Hoffstede peste masă pe bătrânul Buddenbrook, care se întreținea pe un ton jovial și puțin ironic cu madame Koppen.
— Anno... un moment., pe la 1680, dacă nu mă înșel. De altfel, fiul meu e mai la curent cu aceste date...
— Optzeci și doi, confirmă, întorcându se spre el consulul, care ședea spre capătul celălalt al mesei, fără nici o vecină, lângă senatorul Langhals. În 1682, iarna, a fost gata. Pe atunci începuse strălucita ascensiune a casei Ratenkamp & Comp... Ce tristă e această decădere a firmei în ultimii douăzeci de ani!...
Conversația se poticni, urmă o tăcere generală care ținu o jumătate de minut. Cu ochii pironiți în farfurii, comesenii se gândeau la familia atât de înfloritoare pe vremuri, care ridicase și stăpânise această casă și care, sărăcită, decăzută, trebuise s o părăsească.
— Ei da, e trist, spuse Gratjens, misitul, când te gândești la nebunia care a dezlănțuit ruina... Dacă atunci Dietrich Ratenkamp nu s ar fi întovărășit cu acel Geelmaack. Vă spun pe Dumnezeul meu că mi am făcut cruce când a început să conducă treburile acest individ. Știu din cea mai bună sursă, doamnelor și domnilor, ce speculații îngrozitoare făcea pe la spatele lui Ratenkamp, iscălind cu nemiluita la polițe și la obligații în numele firmei... Și într o bună zi, li s a înfundat... Băncile nu mai aveau încredere în ei, le lipsea acoperirea... Nu vă puteți închipui... Cine mai controla depozitul? Geelmaack poate? Trăiau de ani de zile ca niște șobolani! Și Ratenkamp n avea grijă de nimic!...
— Parcă ar fi fost paralizat, spuse consulul și fața lui luă o expresie sumbră și închisă. Aplecat peste masă, își plimba lingura prin supă și din când în când privirile ochilor lui mici, rotunzi și adânciți în orbite se aventurau până în fruntea mesei. Parcă îl apăsa ceva și cred că apăsarea aceasta e de înțeles. Ce l a făcut să se asocieze cu Geelmaack, care a adus o nimica toată de capital și n avea deloc o reputație prea bună? Trebuie să fi simțit nevoia de a trece pe umerii altuia o parte din înspăimântătoarea răspundere, fiindcă vedea că sfârșitul se apropia fără să i se poată împotrivi... Firma era ca și lichidată, vechea familie, cu un picior în groapă. Wilhelm Geelmaack n a făcut desigur decât să i dea ultima lovitură, împingând o spre ruina totală...
— Va să zică, dumneata, stimate domnule consul, spuse cu un zâmbet prudent pastorul Wunderlich, turnând vin roșu în paharul vecinei și în al său, ești de părere că și fără Geelmaack și fără nebunia lui, totul s ar fi petrecut la fel?
— Nu tocmai, răspunse consulul pe gânduri și fără a se adresa anume cuiva. Dar cred că în mod necesar și inevitabil Dietrich Ratenkamp trebuia să se însoțească cu Geelmaack, pentru ca destinul să se împlinească... A lucrat sub apăsarea unei fatalități inexorabile... Ah, sunt convins că știa câte ceva despre matra pazlâcurile asociatului său și că nici situația depozitului său nu i era cu totul necunoscută. Dar omul era paralizat...
— Ei, assez, Jean, interveni bătrânul Buddenbrook, lăsând lingura din mână. Astea s așa, idei de ale tale...
Consulul zâmbi distrat și își întinse paharul spre tatăl său. Iar Lebrecht spuse:
— Așadar, să ne întoarcem mai bine la fericita zi de azi. Și apucând cu un gest elegant și precaut gâtul buteliei de vin alb pe al cărei dop era un mic cerb de argint, o aplecă puțin și îi cercetă cu atenție eticheta. C. F. Koppen, citi, dând din cap spre negustorul de vinuri. Ehei, ce ne am face fără dumneata!
Farfuriile de Meissen cu margine aurită fură schimbate. Madame Antoinette urmărea cu atenție mișcările slujnicelor, iar mamzela Jungmann dădea ordine prin pâlnia tubului ce lega sufrageria de bucătărie. Se aduse peștele și, în timp ce se servea cu multă grijă, pastoral Wunderlich rosti:
— Totuși, prezentul acesta vesel nu e ceva chiar așa de la sine înțeles. Tinerii, care în clipa aceasta, se bucură aici împreună cu noi bătrânii, nu se gândesc desigur că a fost un timp când totul era altfel... Pot să vă spun că nu o dată am avut prilejul să iau parte personal la evenimentele din viața prietenilor noștri Buddenbrook... De câte ori am în fața ochilor aceste obiecte — și luând de pe masă o lingură grea de argint, pastoral se întoarse către madame Antoinette — mă întreb dacă nu cumva ele sunt dintre tacâmurile pe care, în anul 1806, amicul nostru, filozoful Lenoir, sergent al maeistății sale împăratul Napoleon, le a avut în mână... Și mi aduc aminte de întâlnirea noastră din Alfstrasse, madame...
Madame Buddenbrook coborî ochii în pământ, cu un zâmbet încurcat și încărcat de amintiri. Jos, la celălalt capăt al mesei, Tom și Tony, care nu puteau suferi peștele și urmăreau cu atenție conversația celor mari, strigară aproape într un glas:
— Da, da, spune ne cum a fost, bunico!
Dar pastorul, care știa că bătrânei doamne nu i plăcea să povestească ea însăși întâmplarea aceasta care îi stârnise atâta durere, începu să istorisească în locul ei vechea pățanie pe care copiii ar fi ascultat o bucuroși și a suta oară, dar pe care, poate, unii dintre invitați n o cunoșteau încă...
— Scurt și cuprinzător: închipuiți vă o după amiază de noiembrie. Frig și ploaie — să te ferească Dumnezeu. Urcam pe Alfstrasse, venind de la treburi oficiale, și mă gândeam: „Ce vremuri amarnice!" Prințul Blucher se retrăsese, franțujii erau în oraș, dar din agitația generală nu se vedea mai nimic. Pe străzi era liniște, oamenii ședeau pe acasă și și păzeau pielicica. Doar măcelarul Prahl ieșise în poartă, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, strigând cât îl ținea gura: „Ei bine, asta le întrece pe toate, asta e prea prea..." și deodată, pac! — un glonț îi trecu pe dinainte... Stau și mă gândesc: „Ce ar fi să mă duc pe la alde Buddenbrook? Le ar prinde bine o vorbă de îmbărbătare. Omul zace în pat bolnav de brâncă, iar nevastă sa n o fi știind unde i e capul, cu încartiruirile". Dar pe cine credeți că văd chiar în clipa aceea, venind într un suflet spre mine? Pe mult stimata madame Buddenbrook în persoană. Dar în ce hal, Dumnezeule! Fără pălărie, prin ploaie; abia apucase să și arunce un șal pe umeri. Mai curând alerga decât mergea. Și părul... volbură, nu altceva... Căci, recunoașteți și dumneavoastră, madame, părul acela vâlvoi abia se mai putea numi pieptănătură. „Ce surpriză plăcută", zic eu, și cum domnia sa nu mă observase, îmi permit s o apuc de mânecă, fiindcă fuga asta nu mi spunea nimic bun... „Încotro așa grăbită, scumpă doamnă?" Abia atunci își dă seama de prezența mea. Se oprește, se uită la mine și izbucnește: „Dumneata erai? Ei rămâi cu bine! Totul s a sfârșit! Mă duc să mă arunc în Trave".
„Doamne ferește! exclam și simt că pălesc. Nu i un loc potrivit pentru dumneata, draga mea. Dar ce s a întâmplat?" Și o țineam de braț cu toată forța pe care mi o îngăduia respectul. „Ce s a întâmplat? strigă dânsa, tremurând. Au pus mâna pe argintărie, Wunderlich! Asta s a întâmplat! Iar Jean zace în pat cu fața spuzită de brâncă și nu mi poate fi de nici un ajutor! Și n ar putea face nimic chiar dacă ar fi sănătos! Îmi fură lingurile, Wunderlich, lingurile de argint, asta s a întâmplat, iar eu mă duc să mă arunc în Trave!"
Și o țin eu strâns pe prietena noastră și îi spun ce se spune în astfel de cazuri: „Curaj draga mea, zic, totul se va îndrepta. O să vorbim noi cu oamenii aceia, vino ți în fire, draga mea, te implor și hai să mergem!" Și o conduc pe stradă, în sus, până acasă la dânsa. Acolo, în sufragerie, dăm de soldați, vreo douăzeci de inși, așa cum îi lăsase madame, cotrobăind prin sipetul cel mare unde se ținea argintăria.
„Cu cine dintre dumneavoastră aș putea vorbi, domnii mei?" întreb politicos. Oamenii încep să râdă: „Cu toți, papà". Iată însă că unul vine în față și se prezintă, un vlăjgan cât un plop, cu mustățile negre, văcsuite, de motan, și cu niște labe roșii care i ieșeau din mînecile galonate. „Lenoir, zice, salutând cu mâna stângă, căci în dreapta ținea vreo cinci șase linguri. Sergent Lenoir. Ce dorești dumneata?"
„Domnule ofițer, rostesc eu, făcând apel la point d'honneur, credeți că o astfel de îndeletnicire e compatibilă cu galoanele dumneavoastră strălucite?... Orașul nu și a închis porțile în fața împăratului..." „Ce vrei dumneata? îmi răspunde el. Așa i la război! Oamenii mei au nevoie de asemenea tacâmuri..."
„Totuși, ați putea avea oarecare considerație, îl întrerup eu, căci îmi venise o idee. Această doamnă, zic — ce nu spui în asemenea situații? — stăpâna casei nu e, cum credeți dumneavoastră, o nemțoaică, ci aproape o compatrioată de a dumneavoastră, o franțuzoaică." „Cum, o franțuzoaică?" repetă sergentul.
Și ce credeți că a mai adăugat deșiratul de spadasin? „Va să zică o emigrantă? zice. Păi atunci e o dușmană a filozofiei."
Am rămas paf, dar m am ferit să râd. „Dumneavoastră sunteți un om cu cap, după câte văd. Vă spun încă o dată că nu mi se pare demn de dumneavoastră să vă ocupați cu astfel de lucruri!" Omul tace o clipă, apoi deodată sângele i se urcă în obraji... și aruncînd în ladă cele șase linguri, strigă: „Dar cine v a spus că am vrut altceva decât să mă uit puțin la ele? Ce să zic? Drăguțe lucruri! Dacă vreunul dintre băieți ar lua câte o piesă drept souvenir..."
Eh, de luat și au luat destule suveniruri! Puteai să le vorbești cît pofteai de dreptatea omenească sau divină... Nu cunoșteau alt Dumnezeu decât pe omulețul acela înspăimântător...


V

— Dumneata l ai văzut, domnule pastor?
Farfuriile fură schimbate din nou. O șuncă afumată uriașă apăru, cărămizie, fiartă, tăvălită în pesmet, scăldată într un sos brun și acrișor de arpagic și garnisită cu niște cantități de zarzavaturi atât de imense că s ar fi putut sătura toată lumea dintr un singur castron. Lebrecht Kröger se apucă s o taie felii. Cu coatele ușor ridicate, fixându și degetele arătătoare pe muchia cuțitului și pe furculiță, tăia cu multă băgare de seamă feliile suculente. Se servi și capodopera doamnei consul Buddenbrook, compotul rusesc, un amestec picant de fructe conservate în sirop cu alcool.
Nu, spre marele său regret, pastorul Wunderlich nu avusese prilejul să dea ochii cu Napoleon. Bătrânul Buddenbrook însă, ca și Jean Jacques Hoffstede îl văzuseră personal, întâi la Paris, în ajunul campaniei din Rusia, cu ocazia unei parade, în curtea Tuileriilor, al doua oară la Danzig...
— Zău că nu părea un om prea plăcut, istorisea Hoffstede apucând cu furculița o îmbucătură compusă din șuncă, conopidă și cartofi, pe care apoi, ridicându și sprâncenele, o vârî în gură. Cu toate că altfel o ducea de minune la Danzig, după câte se spunea. Pe vremea aceea se povestea o anecdotă despre el... Ziua punea în joc soarta nemților și nu era de glumit cu el, vă asigur, iar seara juca cărți cu generalii. N'est ce pas, Rapp, spuse o dată înșfăcând un pumn de aur de pe masă, Ies Allemands aiment beacoup ces petits Napolaons? La care generalul îi răspunsese: Oui, Sire, plus que le Grand! în veselia generală — căci Hoffstede povestea cu șarm, imitând chiar puțin mimica împăratului — bătrânul Buddenbrook observă:
— Ei, fără glumă, trebuie să te închini în fața măreției lui personale... Ce om!
Consulul clătină grav din cap:
— Nu, nu, noi ăștia mai tineri nu mai înțelegem de ce ar trebui să l respectăm pe omul care l a asasinat pe ducele de Enghien și care în Egipt a măcelărit opt sute de prizonieri...
— Toate acestea pot să fie niște exagerări și niște falsuri, spuse pastorul Wunderlich. Prințul o fi fost un domn ușuratic și turbulent, iar în ceea ce i privește pe prizonieri, ei au fost executați, cred eu, în baza hotărârii cumpănite și motivate a unui consiliu de război legal constituit. Și pastorul pomeni o carte apărută cu câțiva ani mai înainte pe care o citise, opera unui secretar al împăratului, demnă de toată atenția ...
—Totuna i, se încăpățână consulul, luând mucul unei lumânări ce pâlpâia în candelabrul din fața lui. Nu înțeleg, nu mi intră în cap admirația pentru acest monstru. În inima mea de creștin, de om cu sentimente religioase, nu este loc pentru o astfel de admirație.
— Da, da, făcu Johann Buddenbrook cu ochiul, dar micii napoleoni nu erau de disprețuit, ai? Băiatul meu este însă mult mai entuziasmat de Louis Philippe.
— Entuziasmat? repetă Jean Jacques Hoffstede, cu o nuanță de sarcasm... Ciudată combinație! Philippe Egalité și entuziasmul...
— Ei, Doamne, după părerea mea, avem multe de învățat de la monarhia din iulie... Consulul vorbea cu seriozitate și căldură. Atitudinea înțelegătoare și generoasă a constituționalismului francez față de noile idealuri și interese practice ale timpului... merită întreaga noastră recunoștință.
— Idealuri practice... ei, da... în timpul pauzei pe care o acordă fălcilor sale, bătrânul Buddenbrook se juca mereu cu o tabacheră de aur. Idealuri practice... ei bine, nu mă încălzesc deloc! Dezgustat, bătrânul se pomeni vorbind din nou în dialect. Uitați vă în toate părțile: institutele industriale, institutele tehnice, școlile comerciale răsar ca ciupercile după ploaie. Liceul? Cultura clasică? Doar o prostie! Și asta așa, deodată, din senin. Nimeni nu se mai gândește decât la exploatări de mine... la industrie... la câștig... Frumos, foarte frumos, dar pe de altă parte, cam stupid dacă mai durează mult, nu i așa? N aș putea să vă spun de ce, însă mi se pare că e un afront direct la adresa mea... Ei, dar n am zis nimic, Jean... Monarhia din iulie e un lucru bun...
Senatorul Langhals însă, precum și Gratjens și Koppen erau de partea consulului... Da, pentru regimul actual din Franța și față de năzuințele similare din Germania nu poți avea, într adevăr, decât cea mai înaltă stimă. Domnul Koppen îl înghiți din nou pe „t". În timpul mesei se făcuse și mai roșu și gâfâia de l auzeau toți vecinii; în schimb, fața pastorului Wunderlich rămăsese albă, fină și vioaie, deși omul golea, imperturbabil, pahar după pahar.
Lumânările ardeau încet încet și când vreun curent de aer le abătea flacăra într o parte, pe deasupra mesei adia un miros ușor de ceară.
Oamenii ședeau pe scaune grele cu speteaza înaltă, mâncau, cu furculițe și cuțite grele de argint, feluri alese, pe care le stropeau cu vinuri grele și de bună calitate, spunându și fiecare părerea. În curând se porniră să vorbească despre afaceri și, fără să vrea, comesenii alunecară spre dialect, spre acest mod de exprimare greoi, dar care le era la îndemână și părea să îmbine laconismul comercial cu nepăsarea bunăstării, și pe care l vorbeau exagerând chiar, pe ici pe colo, cu o blândă autoironie. Nu spuneau „la bursă" ci „la buusă"... și lungind vocala „u" aveau o expresie grozav de mulțumită.
Cucoanele nu urmăriră multă vreme discuția. În partea aceasta prezida madame Kröger, care explica în așa fel cum se prepară crapul în vin roșu, încât îți lăsa gura apă...
— După ce l ai tăiat în bucăți mai măricele, draga mea, îl așezi în cratiță, cu ceapă, cu cuișoare și cu pesmet, apoi îi adaugi nițel zahăr și o lingură de unt și îl pui la cuptor. Dar nu îl speli, Doamne ferește! îl lași în sângele lui!...
Bătrânul Kröger începu să toarne la glume, dintre cele mai hazlii, iar fiul său, consulul Justus, care împreună cu doctorul Grabow ședea la coada mesei, aproape de copii, o necăjea pe mamzel Jungmann. Fata își mijise ochii căprui și, ținând după obiceiul ei cuțitul și furculiță cu vârful în sus, le legăna încet încoace și încolo. Chiar soții Oeverdieck deveniseră vioi și zgomotoși. Bătrâna născocise un nou alint pentru soțul ei. „O, mielușelul meu drag!" spunea în culmea fericirii, scuturându și boneta.
Conversația se adună în aceeași matcă în clipa când Jean Jacques Hoffstede începu să vorbească despre tema lui favorită, călătoria în Italia, pe care o făcuse cu cincisprezece ani în urmă, cu o rudă bogată, din Hamburg. Povesti despre Veneția, despre Roma și despre Vezuviu, despre Villa Borghese unde răposatul Goethe scrisese o parte din Faust al său, descrise cu entuziasm fântânile în stil renascentist ce răspândesc răcoare, vorbi despre aleile cu copacii tunși unde e o adevărată plăcere să te plimbi. Și, în legătură cu aceasta, cineva pomeni de grădina mare și părăginită, proprietatea familiei Buddenbrook, de lângă poarta orașului.
— Da, zău, zise bătrânul, și acum mă roade ciuda că nu m am putut hotărî să i dau, atunci când trebuia, o înfățișare mai omenească... Am trecut deunăzi din nou pe acolo. Codru secular, nu altceva, o adevărată rușine! Și ce proprietate curățică s ar putea face din ea, dacă iarba ar fi îngrijită și copacii tunși în formă conică sau cubică!...
Dar consulul protestă vehement:
— Pentru numele lui Dumnezeu, papà! Mă plimb cu atâta plăcere, vara, prin mărăcinișul acela! Mi ar pieri orice poftă dacă aș vedea natura frumoasă, liberă, căsăpită jalnic de mâna omenească.
— Dar când această natură liberă îmi aparține oi fi având și eu dreptul, ce dracu!, s o strunesc după placul meu.
— Vai, tată, când stau tolănit în iarba aceea înaltă, în umbra crângului sălbatic, mi se pare că mai degrabă eu aș fi o pradă a naturii și n aș avea nici cel mai mic drept asupra ei...
— Christian nu te îndopa așa, auzi? strigă pe neașteptate bătrânul. Thilda e altceva. Ei nu i strică, înfulecă broscuța asta, cât șapte cosași. Și era într adevăr uluitor cât putea să înghită copila aceea tăcută, slăbuță, cu fața prelungă și bătrânicioasă. Întrebată dacă mai vrea supă, ea răspunse, lung și umil:
— Daa, vă roog...
Din pește și din șuncă se servise de două ori, alegând de fiecare dată câte două bucăți din cele mai mari și câte o porție uriașă de legume. Apoi se aplecase, cu căutătura grijulie a miopilor, deasupra farfuriei și mâncase totul, fără grabă, liniștit, cu îmbucături mari. La vorbele bătrânului Buddenbrook răspunse cu glas tărăgănat și prietenos, cu o mirare naivă:
— Doamne, u unchi uule...
Nimic n o putea clinti; îi pria, nu i pria, ea mânca înainte, fără să i pese că lumea râdea pe socoteala ei, înghițea cu lăcomia instinctivă și răzbunătoare a rudelor sărace aflate la o masă bogată, care nu costa nimic; zâmbea nepăsătoare și își încărca farfuria cu bunătăți, răbdătoare și neclintita, flămândă și jigărită.


VI

Urmă, pe două farfurii mari de cristal, un plettenpudding — amestec compus din straturi de macaroane, de zmeură, de biscuiți și cremă de ouă. La celălalt capăt al mesei însă pâlpâia o flacără: copiilor li se servea desertul favorit, plumpudding.
— Thomas, fiule, fii așa de drăguț... spuse Johann Buddenbrook, scoțând o legătură mare de chei din buzunarul pantalonilor. În pivnița a doua, pe policioara din dreapta, în spatele sticlelor cu Bordeaux, știi?... două butelii.
Thomas, care se pricepea să execute astfel de însărcinări, ieși în pas alergător și se întoarse repede cu sticle acoperite de praf și pânze de păianjen. Iar când din acest înveliș modest vinul vechi de Malvasia, galben ca aurul și dulce ca strugurii, începu să curgă în păhărelele de desert, pastorul Wunderlich se ridică —sosise clipa — și cu paharul în mână, în timp ce șoaptele amuțiră, începu să și rostească toastul. Vorbea cu întorsături de frază plăcute, înclinându și capul puțin într o parte, cu un zâmbet fin și glumeț pe chipul lui alb, desenând cu mâna liberă mici gesturi grațioase și având accentul firesc și familiar de taifas pe care îl păstra cu dragă inimă și în amvon.
— ...Așadar, dragi prieteni, faceți mi plăcerea de a goli, împreună cu mine, un păhărel din această nobilă licoare, în sănătatea preacinstitelor noastre gazde, aici în noul și minunatul lor cămin, în sănătatea familiei Buddenbrook, a membrilor ei de față și a celor absenți. La mulți ani!
A celor absenți? se întrebă consulul, înclinîndu se în fața paharelor ce se întindeau spre el. O fi vorba oare numai de cei din Frankfurt și, poate, de Duchamps din Hamburg, sau bătrânul Wunderlich are cine știe ce gânduri ascunse?... Se ridică să ciocnească paharul cu tatăl său, privindu l afectuos în ochi.
Chiar atunci se ridică și misitul Gratjens — mișcarea aceasta ceru oarecare timp, dar în sfârșit omul izbuti — și închină, cu glas cam strident, pentru firma Johann Buddenbrook, pentru creșterea, înflorirea și prosperitatea ei, spre cinstea orașului.
Iar Johann Buddenbrook mulțumi tuturor pentru cuvintele prietenești, în primul rând în calitate de cap al familiei și în al doilea rând ca șef mai în vârstă al casei comerciale, apoi îl trimise pe Thomas să mai aducă o butelie de Malvasia, deoarece socoteala că două ar ajunge se dovedise greșită. Închină și Lebrecht Kröger. Își îngădui să vorbească șezând, ceea ce îi dădea un aer și mai atrăgător. Subliniindu și cuvântarea cu cele mai încântătoare mișcări ale capului și ale mâinilor, el își goli paharul în cinstea celor două stăpâne ale casei, madame Antoinette și soția consulului.
După el, cum plettenpudding ul era pe isprăvite și din vinul de Malvasia de asemenea nu mai rămăsese prea mult, se ridică, dregându și vocea în mijlocul exclamațiilor generale de „ah!" și „eh!" domnul Jean Jacques Hoffstede... La celălalt capăt al mesei copiii începură chiar să aplaude de bucurie.
— Da, excusez! Nu m am putut abține... spuse poetul, pipăindu și ușor vârful nasului și scoțînd o hârtie din buzunarul hainei... Și în încăperea aceea mare se așternu o liniște adâncă.
Foaia de hârtie pe care o ținea în mână era grațios împodobită cu fel de fel de desene colorate; dintr un oval înconjurat cu flori roșii și cu o mulțime de spirale aurite, Hoffstede citi:

Cu prilejul reuniunii prietenești din ziua fericitei inaugurări a casei de curând cumpărate de familia Buddenbrook. Octombrie 1835.

Apoi întoarse foaia și, cu o voce ușor tremurată din pricina vârstei, începu:

Venerați fiți în căminul
Dăruit de cerul bun.
Lângă voi nu uit preaplinul
Cântecului să l înstrun.

Þie, prieten nins în plete,
Soaței tale demne și
Pruncilor vă nchin versete
Din adâncul inimii.

Iscusința o știm una
Cu frumusețea pe pământ,
Precum Venus lângă mâna
Lui Vulcan asemeni sunt.

Veșnic stea netulburate
Bucuriile la voi,
Fiecare zi s arate
Fericirii muguri noi.

Da, norocul vostru ntruna
Strașnic mă va bucura,
Iar urarea de acuma
Pururi o voi repeta.

Rămas bun în casă mândră!
Și vă fie prețuit
Cel ce în chilia strâmtă
Versurile a migălit.

Se înclină și un ropot unanim de aplauze însuflețite izbucni.
— Charmant, Hoffstede! strigă bătrânul Buddenbrook. în sănătatea ta! Ce să zic? A fost minunat!
Când doamna consul ciocni cu poetul, fața ei delicată se îmbujora ușor: observase fără îndoială iscusita reverență pe care acesta din urmă i o făcuse evocând pe Venus Anadyomene.


VII

Veselia generală atinsese apogeul și domnul Koppen simțea imperioasa nevoie de a și descheia câțiva nasturi de la jiletcă; dar din nenorocire era cu neputință: așa ceva nici domnii mai în vârstă nu și permiteau. Lebrecht Kröger, de pildă, stătea la locul lui tot așa de drept la ca începutul ospățului, pastorul Wunderlich rămăsese alb la față și păstrând aparențele vorbea tot atât de înflorit, iar bătrânul Buddenbrook, deși se rezema puțin de speteaza scaunului, dovedea cea mai aleasă ținută; doar Justus Kröger era nițeluș afumat, după cum se vede.
Dar unde era doctorul Grabow? Soția consulului se ridică pe nesimțite și părăsi încăperea, căci la capătul celălalt al mesei locul domnișoarei Jungmann, al doctorului Grabow și al lui Christian erau goale și din galeria cu coloane se auzeau parcă niște gemete înăbușite. Porni repede în urma jupânesei care servise unt, cașcaval și fructe și, într adevăr, acolo în penumbră, pe pernele canapelei circulare ce înconjura coloana din mijloc, zăcea, mai bine zis se zvârcolea, micul Christian, scâncind încet, dureros.
— Ah, Doamne, zise Ida, care stătea lângă el, împreună cu doctorul. Bietul Christian! I e tare rău, mititelul!...
— Mi e rău, mamă, mi e rău al dracului! se văicărea Christian, rostogolindu și în toate direcțiile ochii rotunzi și înfundați în orbite, ce tronau deasupra nasului exagerat de mare.
Numai durerea îngrozitoare smulsese vorba „al dracului", totuși ea nu i scăpă doamnei consul.
— Dacă întrebuințăm astfel de cuvinte, bunul Dumnezeu ne pedepsește trimițându ne suferințe și mai mari.
Doctorul Grabow îi pipăi pulsul; fața lui bună părea și mai lungă și mai blândă.
— O mică indigestie... fără importanță, doamnă consul! spuse în chip consolator. Apoi continuă, cu tonul lui tărăgănat, pedant și profesional. Cel mai bun lucru ar fi să se culce numaidecât... un praf, poate o ceșcuță de ceai de mușețel, ca să transpire... Și dietă severă, doamnă consul. Cum vă spun, dietă severă. O fripturică de porumbel, o felie de...
— Nu vreau fripturică de porumbel! strigă ca scos din minți Christian. Nu mai vreau să mănânc niciodată nimic! Mi e rău, mi e rău al dracului!
Rostea vorba aceea tare cu asemenea înverșunare de te făcea să crezi că i alina durerea.
Doctorul Grabow zâmbea, ca pentra sine, cu un surâs indulgent, aproape melancolic. O, are să mănânce tânărul, nici o grijă! O să trăiască așa cum trăiesc toți ceilalți. O să și petreacă zilele ca părinții, rudele și cunoștințele lui, șezând și, ca și ei, va mânca de patru ori pe zi bucate alese și grele... Ei, cum o vrea Dumnezeu! El, Friederich Grabow, nu e omul să răstoarne felul de trai al acestor familii cumsecade de negustori bogați și tihniți. El vine când e chemat, prescrie, pentru două zile, un regim sever... o aripă de porumbel... o felie două de franzelă... da, da... și cu conștiința liniștită îl asigură pe bolnav că de data aceasta nu e nimic grav. Așa tânăr cum era, i se întâmplase nu o dată să țină în mâinile sale mâna cutărui sau cutărui cetățean de treabă, care mâncase ultima costiță afumată, ultima porție de curcan umplut, apoi dăduse ortul popii, fie pe neașteptate, subit, în fotoliul de la birou, fie după oarecare suferințe în patul său solid și vechi. Un atac, o paralizie — se spunea — o moarte fulgerătoare, neașteptată... Da, da, și el, Friederich Grabow, le ar fi putut spune ce i așteaptă în fiecare din cazurile când „nu era nimic grav", dar lumea nici nu se gândea să l consulte, când de pildă, după masă, omul întors la birou se trezea, așa, din senin, cu o neînsemnată și stranie amețeală... Eh, cum o vrea Dumnezeu!... Căci nici el, Friederich Grabow, nu era dintre aceia care disprețuiesc curcanul umplut. Azi bunăoară, șunca aceea în pesmet, cu sos de arpagic, a fost delicioasă, dracu s o ia, și pe urmă, când abia mai putea răsufla, budinca aceea cu macaroane, zmeură, cremă de ouă, da, da...
— Cum spuneam, regim sever, doamna mea, da? Puțină friptură de porumbel, două trei felioare de franzelă...


VIII

Înăuntru, în sufragerie, lumea se ridica zgomotos de la masă.
— Să vă fie de bine, mesdames et messieurs, să vă fie de bine! Dincolo sunt țigări pentra fumători și câte o înghițitură de cafea pentru toți, iar dacă madame va voi să fie generoasă, poate și câte un păhărel de lichior... în casa din spate, biliardul stă, bineînțeles, la dispoziția tuturor; Jean, condu i pe domni, dacă ești bun... Madame Koppen, vă rog să mi faceți onoarea...
Sporovăind mulțumiți, într o excelentă dispoziție, schimbând urări de sănătate, după masa îmbelșugată, cei prezenți trecură prin ușa larg deschisă, în salonul cu peisaje. Consulul, însă, rămase în sufragerie și adună în grabă în jurul lui pe domnii amatori de biliard.
— Nu vrei să încerci o partidă, tată?
Nu, Lebrecht Kröger rămânea cu doamnele, dar Justus putea să joace dacă voia... Senatorul Langhals, Koppen și Grătjens trecură în tabăra consulului, iar Jean Jacques Hoffstede își cruța forțele pentru mai târziu.
— Pe urmă, pe urmă! Johann Buddenbrook o să cânte la flaut, vreau să l aud... Au revoir, messieurs...
În timp ce străbăteau galeria cu coloane, cei șase domni auziră primele sunete ale flautului în salonul cu peisaje. Mica melodie, acompaniată la armoniu de doamna consul, unduia limpede și grațioasă prin vastele încăperi. Consulul o urmări atent cât timp o putu auzi. Ar fi rămas mai bucuros în salon, retras într un fotoliu, pentru a se lăsa pradă visurilor și închipuirilor stârnite de acele acorduri, dar obligațiile de gazdă...
— Să ne aduci câteva cești de cafea și țigări, în sala de biliard, porunci el jupânesei, care trecea prin vestibul.
— Da, Line, cafea — auzi? — cafea! repetă domnul Koppen cu o voce care venea din burta prea plină și încercă să ciupească brațul roșu al fetei.
Pronunța pe „c" din fundul gâtlejului, ca și când ar fi sorbit chiar în clipa aceea cu poftă din cafea.
— Sunt convins că madame Koppen v a văzut prin geamurile ușii, observă consulul Kröger.
Senatorul Langhals întrebă:
— Va să zică acolo sus stai tu, Buddenbrook?
Scările din dreapta duceau la etajul al doilea unde erau odăile de dormit ale consulului și ale familiei sale, dar și în stânga mai era un rând de încăperi. Domnii coborâră, fumând, scara largă cu parmaclâc de lemn alb, lăcuit. Pe palier, consulul se opri.
— Acest mezanin mai are trei odăi, explică el, o mică sufragerie, dormitorul părinților mei și o încăpere arareori folosită ce dă spre grădină; de a lungul lor e o săliță îngustă, un fel de coridor... Dar să mergem mai departe. Vedeți, camioanele trec pe peronul acesta, apoi străbat întreaga curte până în Beckergrube.
Peronul larg, răsunător, era pavat cu mari lespezi pătrate. Lângă ușa vestibulului, ca și în celălalt capăt, se înșirau birourile, iar bucătăria, de unde mirosul acrișor de sos de arpagic mai năvălea încă valuri valuri, precum și drumul spre pivnițe se aflau la stânga scării. În fața acestei scări, la o înălțime considerabilă, se desprindeau din zid niște încăperi de lemn, ciudate și greoaie, dar curat vopsite: erau odăile fetelor de serviciu la care nu se putea urca decât de afară, de pe peron, pe niște scări exterioare și aproape drepte. În vestibul mai erau două dulapuri vechi, de dimensiuni neobișnuite, și o ladă sculptată.
Ieșind printr o ușă înaltă, cu geamuri, și coborând o pantă foarte ușoară, accesibilă vehiculelor, ajungeai în curte unde, în stânga, se afla o mică spălătorie. De aici puteai vedea grădina frumoasă, acum însă pustiită de toamna umedă și cenușie. Pentru a fi ferite de ger, straturile de flori erau acoperite cu rogojini, în fund, grădina era închisă de „portal", fațada rococo a pavilionului. Ieșind din curte, domnii o luară la stânga, trecând printre două ziduri și ajungând în a doua curte care ducea la clădirea din spate.
Acolo o scară lunecoasă cobora într un fel de pivniță boltită, pavată cu lut, întrebuințată ca magazie; de tavanul foarte înalt al acestei magazii atârna o funie cu ajutorul căreia se trăgeau în sus sacii cu grâu. Domnii însă cotiră spre dreapta, urcară scara bine întreținută care ducea spre primul cat, unde consulul le deschise ușa albă a sălii de biliard.
Domnul Koppen se aruncă istovit pe unul din scaunele cu spetează țeapănă, ce se înșirau de a lungul pereților acestei săli încăpătoare, goale și severe.
— Eu o să stau să vă privesc deocamdată, strigă scuturându și de pe haină picăturile fine de ploaie. Dracu să mă ia, să străbați casa voastră e o întreagă aventură, Buddenbrook!
Ca și în salonul cu peisaje, focul ardea în sobă, îndărătul unui grilaj de fier. Prin cele trei ferestre înguste și înalte se vedeau acoperișuri roșii, spălate de ploaie, curți și calcanuri cenușii...
— Un carambolaj, domnule senator? întrebă consulul, luând câteva tacuri de pe rastel. Făcu ocolul celor două mese și astupă găurile. Cine joacă cu noi? Gratjens? Doctorul? All right. Atunci Gratjens și Justus, luați cealaltă masă. Koppen, trebuie să joci și dumneata.
Negustorul de vinuri se ridică și cu gura plină de fum de țigară ascultă răbufnirea de vânt ce trecu șuierând printre case, împroșcă geamurile cu stropi de ploaie, apoi se înecă, urlând, în coșul sobei.
— Tii, blestemăția dracului! spuse, dând drumul fumului din gură. Ce crezi, Buddenbrook, o să poată intra în port „Wullenwewer"? N ai scoate nici un câine din casă pe o vreme ca asta!
Într adevăr, știrile din Travemünde nu erau din cele mai îmbucurătoare. Acest lucru îl confirmă și consulul în timp ce își ungea tacul cu cretă. Furtuni pe toate țărmurile. Zău că n a fost mult mai rău nici în anul 1824, pe vremea marilor inundații din St. Petersburg... Ei, dar iată că a sosit cafeaua.
Fiecare își luă ceașca, sorbi două trei înghițituri și se întoarse la biliard. Curând însă, se încinse o discuție despre uniunea vamală ... O, domnul consul Buddenbrook era trup și suflet pentru uniunea vamală...
— Ce creație, domnii mei! strigă, după o lovitură izbutită, întorcându se vioi spre cealaltă masă, de unde pornise discuția. Ar trebui să aderăm și noi, la prima ocazie...
Domnul Koppen însă nu era de aceeași părere, nu; se ridică chiar cu furie, gâfâind, împotriva acestei uniuni:
— Și autonomia noastră? Și independența noastră? întrebă jignit, proptindu se războinic în tac. Cu astea cum rămâne? Crezi că Hamburgul va accepta să se vâre în uneltirea asta prusacă? Păi atunci de ce să nu ne lăsăm anexați pur și simplu, Buddenbrook? Să ne ferească Dumnezeu de ea! Aș vrea să știu, ce avem noi de așteptat de la această uniune? Nu ne merge bine?
— Ei da, ție, cu vinurile tale roșii, Koppen... Și poate și cu produsele rusești, nu zic... Dar altceva ce mai importăm? Iar cât privește exportul, eh, trimitem, desigur, ceva cereale în Olanda și în Anglia... Nu, nu, din nenorocire, nu merge totul bine... Alte afaceri se făceau aici pe vremuri, ascultă mă pe mine... în schimb prin uniunea vamală ni s ar deschide porțile spre Mecklenburg, Schleswig Holstein... Și nu se poate calcula ce avânt ar lua comerțul interior...
— Dar, dragă Buddenbrook, începu Gratjens plecându se cât era de lung deasupra mesei și, jucându și tacul cu degetele i osoase, ținti cu multă grijă, această uniune vamală... nu mai înțeleg nimic. Sistemul nostru este, totuși, așa de simplu și de practic, nu?... Declarația sub jurământ...
— O veche și frumoasă instituție, trebui să recunoască și consulul.
— Într adevăr, domnule consul; dacă dumneata găsești ceva „frumos"....! Senatorul Langhals se aprinsese puțin. Eu nu sunt negustor, dar, dacă e să vorbim cinstit, istoria asta cu declarația sub jurământ a ajuns, încetul cu încetul, un adevărat scandal, trebuie s o spun! A ajuns o simplă formalitate peste care se trece cu destulă ușurință și veșnicul păgubaș e statul... Se povestesc lucruri de necrezut. Sunt convins că, din partea Senatului, intrarea în uniunea vamală...
— Ei bine, în cazul acesta conflictul e gata! Aprins de mânie, domnul Koppen izbea cu coada tacului în podele. Spunea „con gflic" în loc de conflict, căci nu se mai îngrijea deloc de felul cum pronunța cuvintele. O să iasă un congflic... ascultați mă pe mine. Tot respectul, domnule senator, dar de asta nici Dumnezeu nu vă scapă, să știți.
Vorbea înflăcărat despre comisii de arbitraj, despre binele statului, despre jurământul cetățenesc, despre state independente... În sfîrșit, slavă Domnului, sosi Jean Jacques Hoffstede. Venea, braț la braț, cu pastorul Wunderlich: doi bătrânei veseli, cu inima deschisă, din timpuri fără griji.
— Ei, bunii mei prieteni, începu poetul, am ceva pentru dumneavoastră; o glumă, ceva vesel, o poezioară după gustul francez... ascultați!
Se așeză în tihnă, pe un scaun, în fața jucătorilor care stăteau la mesele de biliard, proptiți în tacuri, scoase din buzunar o bucățică de hârtie, își sprijini lungul deget arătător (în care purta un inel cu sigiliu) de vârful nasului ascuțit și citi, voios, cu o intonație naiv epică:

Superba Pompadour și al Saxei mareșal
În faeton de aur plutesc ca duși de val,
Frelon cel rău de gură, zărindu i, strigă:
Iaca însemnele regale: și sabia... și teaca!

Domnul Koppen rămase o clipă nedumerit apoi, uitând de „congflic" și de interesele statului, începu să râdă cu ceilalți, hohotind de răsuna sala. Pastorul Wunderlich însă se retrăsese lângă o fereastră și, judecând după mișcarea umerilor săi, râdea pe înfundate.
Rămaseră încă multă vreme împreună aici în sala de biliard, căci Hoffstede avea o provizie copioasă de glume asemănătoare. Domnul Koppen își descheiase complet vesta și era într o dispoziție grozavă, simțindu se mult mai bine decât la masa din sufragerie. La fiecare lovitură de tac avea câte o vorbă poznașă în dialect și din când în când recita, fericit, pentru sine:
Superba Pompadour și al Saxei mareșal...

IX

Era destul de târziu, aproape de unsprezece, când invitații reuniți încă o dată în salonul cu peisaje, începură, aproape toți deodată, să se pregătească de plecare.
După ce toți domnii îi sărutară mâna, doamna consul se urcă numaidecât în apartamentul ei să vadă de micul bolnav, lăsând în grija domnișoarei Jungmann supravegherea fetelor care strângeau vesela de pe masă, iar madame Antoinette se retrase în odăile ei de la mezanin. Consulul însă își conduse oaspeții pe scări în jos, prin vestibul, până în stradă.
Un vânt ascuțit abătea ploaia într o parte și bătrânii Kröger, înfofoliți în blănuri groase, se vârâră grăbiți în cupeul impunător care i aștepta de mult. Lumina gălbuie a lămpilor cu petrol, fixate pe stâlpii din fața caselor sau atârnate de lanțurile groase suspendate deasupra străzii, pâlpâia neliniștit Ici colo, câte o casă mai pântecoasă se întindea spre mijlocul străzii ce cobora în pantă până la Trave; unele aveau în față câte o bancă, câte o bâmă. Smocuri de iarbă umedă țâșneau printre pietrele rare ale caldarâmului. Peste drum, biserica Sfânta Maria era cufundată în umbră, în ceață și în ploaie.
— Merci, spuse Lebrecht Kröger, strângând mâna consulului, care stătea lângă trăsură; merci, Jean; a fost o seară încântătoare.
Apoi ușa cupeului se închise cu zgomot și echipajul se depărta uruind. Pastorul Wunderlich și misitul Grațjens plecară de asemenea, mulțumind. Domnul Koppen, într o manta cu cinci rânduri de pelerine și cu un joben cenușiu, încăpător pe cap, la braț cu masiva lui nevastă, spuse, cu cea mai dogită voce de bas:
— 'nă seara, Buddenbrook! Hai, intră n casă, să nu răcești. Mulțumesc, mulțumesc de toate — auzi? De mult n am mai mâncat așa de bine... Și zi, îți convine vinul meu roșu cu patru mărci? Încă o dată: noapte bună!
Împreună cu consulul Kröger și cu familia acestuia, soții Koppen se îndreptară la vale, spre râu, în timp ce senatorul Langhals, doctorul Grabow și Jean Jacques Hoffstede o apucară în direcția opusă...
Cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor de culoare deschisă, dârdâind puțin în haina i de postav, consulul Buddenbrook stătea la o oarecare depărtare de poartă și asculta răsunetul pașilor ce se pierdeau pe străzile pustii, umede și luminate uniform. Apoi se întoarse și își ridică privirea spre creasta sură a fațadei. Ochii lui zăboviră asupra versetului, cu caractere arhaice, săpat deasupra intrării: Dominus providevit . Păși cu capul puțin înclinat și încuie cu grijă poarta care scârțâi greoi. Apoi trânti și ușa de la intrare și străbătu agale, cu pași sonori, vestibulul. Pe bucătăreasa care cobora scările cu o grămadă de pahare zăngănind pe tavă o întrebă:
— Unde i domnul, Trina?
— În sufragerie, domnule consul... Fața ei se făcu roșie, ca brațele: era o fată de la țară și se zăpăcea ușor.
Consulul urcă și încă în vreme ce trecea prin galeria cufundată în întuneric își duse mâna la buzunarul de la piept, unde hârtia foșni. Apoi intră în sufragerie. Într un colț, câteva resturi de lumânări mai ardeau într un candelabru, luminând masa golită. Mirosul acrișor al sosului de arpagic stăruia în aer. În fund, în fața ferestrelor, cu mâinile la spate, Johann Buddenbrook se plimba tihnit în sus și în jos.


X

— Ei, cum mai merge, Johann, fiule?
Bătrânul se opri și îi întinse mâna, mâna aceea albă, caracteristică neamului Buddenbrook, puțin prea scurtă, dar cu articulații fine. Chipul lui viguros, înseninat doar de albul perucii pudrate și al jaboului de la gât, se desprindea într o lumină mată și tremurândă din fundalul roșu întunecat al draperiilor.
— Nu ești încă obosit? Mă plimb încoace și încolo și ascult vuietul vântului... A naibii vreme! Căpitanul Kloot e pe drum, vine de la Riga...
— O, tată, cu ajutorul lui Dumnezeu totul are să fie bine.
— Pot să mă bizui pe asta? Căci chiar admițând că ai fi „per tu" cu bunul Dumnezeu...
în fața acestei bune dispoziții, consulul se simți mai liniștit.
— Ei, ca să trec la subiect, începu el, trebuie să ți mărturisesc că n am venit numai pentru a ți spune noapte bună, ci... Dar n o să te superi, papà, nu i așa? N am vrut să te plictisesc până acuma cu această scrisoare... Asosit după amiază... A fost, însă, o seară atât de plăcută...
— Monsieur Gotthold — voila.
Bătrînul se prefăcu că primește cu cea mai desăvârșită liniște hârtia albăstruie, sigilată.
— Domnului Johann Buddenbrook sen... Personal... Un om de conduite acest domn frate vitreg al tău, Jean. Crezi că i am răspuns la a doua scrisoare?... El însă îi dă înainte; asta i a treia... în timp ce fața lui trandafirie se întuneca din ce în ce mai mult, rupse cu un deget sigiliul, despături grăbit hârtia subțire și se întoarse într o parte pentru ca lumina candelabrului să cadă pe scrisoarea pe care o lovi energic cu dosul palmei. Chiar și scrisul lui Gotthold trăda necredință și spirit de rebeliune, căci în timp ce rândurile mărunte ale celorlalți membri ai familiei alergau de obicei ușoare și oblice pe hârtie, literele acestea erau înalte, drepte, imprevizibile. Multe din cuvinte erau subliniate cu câte o trăsătură rapidă, arcuită.
Consulul se retrase puțin la o parte, lângă perete, unde se înșirau scaunele, dar fiindcă tatăl său stătea în picioare, nu se așeză nici el, ci cuprinse cu o mișcare nervoasă speteaza unui scaun înalt, urmărindu l din ochi pe bătrânul care, cu capul înclinat într o parte, citea încruntat, mișcându și buzele cu repeziciune...

Tată,
Ar fi, desigur, zadarnic să sper că simțul dumneavoastră de dreptate e destul de mare pentru a înțelege indignarea care m a cuprins, când am văzut că refuzați să răspundeți la a doua și atât de stăruitoarea mea scrisoare privind aceeași bine cunoscută chestiune și că doar întâia mea misivă fu învrednicită cu un răspuns (și ce răspuns!). Trebuie să vă mărturisesc că cerbicia cu care încercați să adânciți prăpastia deschisă din nenorocire între noi e un păcat pentru care, într o zi, veți avea a da seamă sub cea mai gravă răspundere în fața județului dumnezeiesc. E destul de trist că, dând dovadă de o cruzime nemaipomenită, v ați întors cu totul fața de la mine din ziua în care, ascultând de îndemnul inimii și împotriva voinței dumneavoastră, m am căsătorit cu actuala mea soție și am preluat un magazin, jignind orgoliul dumneavoastră fără margini. Dar felul în care vă purtați acum cu mine e strigător la cer— și dacă credeți că în fața tăcerii dumneavoastră mă voi resemna fără a crâcni, vă înșelați cumplit. Ați plătit pentru casa din Mengstrasse, pe care ați cumpărat o nu demult, 100 000 de mărci, iar mai știu că asociatul și fiul dumneavoastră din a doua căsătorie, Johann, ocupă o parte din imobil, în calitate de chiriaș, iar după moartea dumneavoastră va moșteni, ca singur și unic proprietar, o dată cu firma, și casa. Nu am a mă amesteca în înțelegerea pe care veți fi stabilit o cu sora mea vitregă de la Frankfurt și cu soțul ei. Dar în ceea ce mă privește pe mine, întâiul dumneavoastră născut, ați împins mânia necreștinească dincolo de orice margini, refuzându mi categoric orice despăgubire pentru partea ce mi se cuvine din această casă. Am tăcut când, cu prilejul căsătoriei și instalării mele, mi ați plătit 100 000 de mărci, iar prin testament mi ați fixat drept parte de moștenire o dată pentru totdeauna suma de tot numai 100 000. Pe vremea aceea nici nu știam îndeajuns de bine cât de mare este averea de care dispuneți. Azi însă, văd mai clar și, cum nu am nici un motiv să mă consider dezmoștenit din principiu, revendic în cazul special de care e vorba o despăgubire de 33 335 de mărci, adică a treia parte din suma de cumpărare. Nu vreau să fac nici un fel de presupuneri în legătură cu influențele nefaste cărora le datorez purtarea dumneavoastră față de mine, pe care am fost silit să o îndur până astăzi, dar protestez împotriva ei cu întregul simț de dreptate al creștinului și al omului de afaceri și vă asigur pentru ultima oară că dacă nici acuma nu vă veți hotărî a ține seama de cererile mele atât de îndreptățite, n am să mai pot vedea în dumneavoastră nici creștinul, nici părintele și nici omul de afaceri.
Gotthold Buddenbrook

— Iartă mă, te rog, dar nu mi face deloc plăcere să ți recit iarăși toată poliloghia asta. Voila.
Și cu un gest mânios Johann Buddenbrook aruncă scrisoarea spre fiul său.
Consulul apucă hârtia ce zbura în dreptul genunchilor lui și urmări din ochi, tulburat și mâhnit, pașii tatălui său. Cu o mișcare energică, bătrânul apucă bățul lung al mucarnicului aflat lângă fereastră și porni sever, furios, de a lungul mesei, spre candelabrul din colțul opus.
— Assez, îți spun. N'en parlons plus, punct! La culcare! En avant! Flăcările lumânărilor dispăreau una după alta, fără nădejdea reînvierii, sub mica pâlnie de metal, fixată în vârful prăjinii. Nu mai ardeau decât două, când bătrânul se întoarse din nou către fiul său pe care abia îl mai putea zări în fundul încăperii. Eh, bien, ce stai acolo, ce zici? Doar trebuie să spui și tu ceva!
— Ce să zic, tată? Sunt fără replică.
— Asta ți se întâmplă cam des, îi aruncă pe un ton răutăcios Johann Buddenbrook, deși știa foarte bine cât de puțin adevăr era în această observație. De câte ori fiul și asociatul său nu se dovedise mai destoinic decât el, știind să prindă cu hotărâre momentul propice pentru o afacere!
— Influențe rele, nefaste..., continuă consulul, iată primul rând pe care am reușit să l descifrez! Nu înțelegi, tată, cât mă dor aceste cuvinte! Și tocmai el să ne azvârle în față că suntem lipsiți de simțăminte creștine!
— Nu cumva te lași intimidat de această mizerabilă mâzgălitură? Cum?
Johann Buddenbrook se apropie furios, târând prăjina de stins luminări după el.
— Nu suntem creștini! A, cupiditatea aceasta pioasă!... E plină de eleganță, n am ce zice! Ce soi de oameni mai sunteți și voi, tinerii din ziua de azi! Cum? Cu capul plin de tot felul de mofturi fantastice și creștine... de idealism! Iar noi, bătrânii... ia acolo niște cinici fără inimă... Monarhia din iulie și idealurile practice... Și ăsta care nu stă pe gânduri să i trântească bătrânului său tată cele mai grosolane stupidități, dar Doamne ferește să renunțe la câteva mii de taleri!... Și ca om de afaceri, domnia sa va binevoi să mă disprețuiască. Ei bine, ca negustor ce sunt, știu prea bine ce înseamnă faux frais, repetă furios, glăsuind parizian. N o să reușesc niciodată să fac un fiu supus din bădăranul ăsta exaltat, dacă mă umilesc în fața lui cedând...
— Ce aș putea să răspund, dragă tată? N aș vrea să aibă dreptate atunci când vorbește de anumite „influențe"! Ca asociat, sunt interesat și, tocmai de aceea, n ar trebui să te sfătuiesc să rămâi la punctul dumitale de vedere, dar... și cred că nu sunt mai puțin creștin ca Gotthold, dar...
— Dar! Da, Jean, într adevăr, ai dreptate să spui „dar"! Ia să vedem mai de aproape cum stau lucrurile. Pe vremea când i s au aprins călcâiele după mamzel Stuwing și a început să mi facă fel de fel de scene, iar la urmă, nesocotind interdicția mea severă, a încheiat această mezalianță, i am scris: Mon très cher fils, te însori cu o prăvălie, punct! Nu te dezmoștenesc, nu mă dau în spectacol, dar cu prietenia noastră s a isprăvit. Iată îți dau o sută de mii zestre, o altă sută de mii ți o las prin testament, dar cu asta basta, s a terminat, o para chioară n o să mai vezi de la mine.
— O vorbă n a suflat. Ce l privește, mă rog, că eu și cu tine am făcut afaceri? Că tu și cu sora ta o să primiți o parte mai mare de moștenire? Că din partea care vă apaține am cumpărat o casă...
— Dacă ai ști, tată, în ce dilemă mă găsesc! De dragul armoniei familiale ar trebui să te sfătuiesc... dar...
Rezemându se de speteaza scaunului, consulul oftă ușor. Johann Buddenbrook, proptit în prăjină, scruta cu atenție penumbra neliniștită, străduindu se să deslușească expresia feței fiului său. Penultima lumânare se topi și se stinse de la sine. Una singură mai pâlpâia în fund. Ici colo, câte o figură înaltă, albă, cu zâmbet liniștit, se reliefa din tapet, apoi se scufunda din nou în întuneric.
— Tată, situația asta cu Gotthold mă apasă, rosti încet consulul.
— Prostii, Jean. Lasă sentimentalismele! Ce te frământă?
— Tată, ne am întrunit astăzi plini de voie bună, am sărbătorit o zi frumoasă, am fost mândri și fericiți în conștiința noastră că am realizat ceva, am atins o țintă, am ridicat firma noastră la o înălțime care îi va asigura, în cea mai largă măsură, considerația și stima tuturor... Dar această urâtă dușmănie cu fratele meu, cu întâiul născut... Nici o fisură ascunsă n ar trebui să primejduiască zidurile clădirii pe care am ridicat o cu îndurarea și ajutorul lui Dumnezeu... O familie trebuie să fie unită și solidară, căci altfel nenorocul bate la ușă...
— Vorbe goale, Jean! Fleacuri! E un catâr, nu l poți scoate din ale lui.
Tăcură amândoi. Ultima flacără se stingea încet.
— Ce faci acolo, Jean? întrebă Johann Buddenbrook. Nu te mai văd deloc.
— Socoteli, răspunse sec fiul. Lumina licări într o ultimă pâlpâire și consulul apăru drept, cu ochii ațintiți asupra flăcării jucăușe, rece și atent, cum nu fusese toată seara. Sunt două posibilități, întâia: îi dai 33 335 de mărci lui Gotthold și 15 000 celor din Frankfurt. Asta face 48 335 de mărci. A doua: nu dai decât 25 000, și anume celor din Frankfurt, ceea ce înseamnă o economie de 23 335 de mărci pentru firmă. Dar asta nu e totul. Să admitem că te hotărăști să i dai lui Gotthold o sumă proporțională cu partea lui de casă. În cazul acesta se calcă în picioare principiul; înțelegerea încheiată cu el nu mai e definitivă, și la moartea dumitale omul poate ridica pretenții la o sumă egală cu aceea care îmi revine mie și soră mii, ceea ce pentru firmă înseamnă o pierdere de sute de mii, o pierdere căreia nici firma, nici eu, ca viitor unic proprietar, nu i putem face față... Nu, papà, încheie cu un gest energic, îndreptându se de spate cu și mai multă strășnicie. Nu te pot sfătui să cedezi.
— Păi atunci punct! N'en padons plus! En avant! La culcare! Ultima flăcăruie se stinse sub pâlnia mică de metal. Cei doi Buddenbrook străbătură prin beznă galeria cu coloane. Afară, în dreptul scărilor de la catul al doilea, își dădură mâna.
— Noapte bună, Jean... Curaj, auzi? Astea s așa, mici necazuri... La revedere, pe mâine, la cafea!...
Consulul urcă scările spre apartamentul lui, iar bătrânul, pipăind orbește balustrada, coborî la mezanin. Apoi casa vastă și veche se învălui în întuneric și tăcere. Orgoliul, speranțele și temerile amuțiră, în timp ce pe străzile pustii ploaia șiroia și vântul de toamnă fluiera printre creste și colțuri de clădiri.



Partea a doua


I

Doi ani și jumătate mai târziu — era pe la mijlocul lui aprilie — primăvara sosise mai devreme ca altădată și totodată se întâmplase un eveniment care l făcea pe bătrânul Johann Buddenbrook să cânte încetișor de plăcere și umplea de cea mai mare bucurie inima fiului său. Într o dimineață de duminică, la orele nouă, consulul ședea în sufrageria mică, lângă fereastră, în fața biroului masiv, de culoare cafenie, al cărui capac bombat se ridica printr un mecanism ingenios. Înaintea consulului se afla o mapă groasă de piele, plină cu hârtii. Scosese din ea un caiet cu scoarțele presate și cu muchia aurită și, aplecat plin de râvnă asupra hârtiei, începu să și aștearnă cu repeziciune scriitura zveltă și măruntă — animat de zel și fără a se opri decât pentru a și înmuia pana de gâscă în călimara grea de metal.
Amândouă ferestrele erau deschise, și dinspre grădină, unde cei dintâi muguri se scăldau în lumina blândă a soarelui și câteva glasuri firave de păsări își dădeau replici șăgalnice, adierea primăverii se strecura în odaie, încărcată de miresme proaspete și delicate, umflând uneori lin și fără zgomot perdelele. De partea cealaltă, pe masă, soarele se revărsa orbitor pe pânza albă, presărată ici colo cu firimituri, și se risipea în rotiri și salturi sclipitoare, jucăușe pe auritura ceștilor în formă de piulițe...
Cele două canaturi ale ușii ce dădea spre odaia de culcare erau deschise și de acolo se auzea glasul lui Johann Buddenbrook care îngâna încetișor o veche melodie poznașă:

Ce om de aur, ce om rar,
Un om să l pui la rană,
Dădacă e și bucătar,
Miroase a banană.

Ședea lângă micul leagăn cu perdeluțe de mătase verde, așezat alături de patul înalt cu baldachin al noră sii, și cu o mână îl mișca ritmic. Spre a fi mai ușor serviți, consulul și nevastă sa se mutaseră pentru o vreme aici, iar bătrânul și madame Antoinette (care, încinsă cu un șort peste rochia ei vărgată și purtând o bonetă de dantelă pe bogatele i bucle albe, ședea la masă făcându și de lucru cu niște flanelă și pânzeturi) ocupaseră a treia cameră de la mezanin.
Consulul Buddenbrook era atât de absorbit de munca lui încât abia arunca, din când în când, câte o privire spre odaia de alături. Fața lui avea o expresie de gravitate și de evlavie aproape dureroasă. Gura îi era întredeschisă, bărbia îi atârna puțin și în răstimpuri ochii i se împăienjeneau. Scria:
„Astăzi, 14 aprilie 1838, la orele șase dimineața, din mila Domnului, iubita mea soție Elisabeth, născută Kröger, a dat viață, în împrejurările cele mai fericite, unei fetițe, care prin sfânta taină a botezului va primi numele de Clara. Da, i a ajutat Dumnezeu Preabunul, cu toată că, după spusele doctorului Grabow, nașterea a fost cam prematură și înainte lucrurile n au mers tocmai bine, iar Bethsy a avut dureri mari. Ah, Doamne, cine e Atotputernic ca Tine, stăpâne Sabaoth, care ne ajuți în toate încercările și primejdiile, care ne înveți să Þi cunoaștem cu adevărat voința, pentru a trăi în frica Ta, arătându ne credincioși vrerilor și poruncilor Tale! O, stăpâne, povățuiește ne și ne arată tuturor calea cât vom trăi pe pământ..."
Condeiul alerga mereu, fără poticneli și sprinten, pe hârtie, trăgând ici colo câte o înfloritură negustorească; fiecare rând i se adresa lui Dumnezeu. Două pagini mai departe:
„Am făcut o asigurare de 150 de taleri pentru fetița mea nou născută. Călăuzește o, Doamne, pe căile Tale, dăruiește i inimă curată, ca într o zi să ajungă în lăcașul păcii veșnice. Căci noi știm cât este de greu să crezi din tot sufletul că scumpul și blândul Iisus e în întregime al nostru; atât de mică și de neputincioasă e inima noastră pământeană încît..." — După trei pagini consulul scrise „Amin". Dar condeiul aluneca mai departe, acoperind cu un susur ușor pagină după pagină, amintind de izvorul neasemuit care l răcorește pe călătorul ostenit, despre sfintele răni însângerate ale Mântuitorului, despre căi împuținate și căi necuprinse, despre nemărginita slavă a lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui că după cutare sau cutare frază consulul nu simțea oarecum dorința de a încheia, de a pune condeiul la o parte, de a trece dincolo, la nevastă sa sau de a se duce la birou, par cum? Să fi obosit atât de repede de a sta de vorbă cu ziditorul și ocrotitorul lui? Ar însemna să ia din ceea ce i se cuvine lui, Domnului, dacă s ar lăsa de pe acum de scris... Nu, nu! Drept ispășire pentru gândurile acestea ușuratice, cită încă pasaje și mai lungi din Sfânta Scriptură, se rugă pentru părinți, pentru nevastă, pentru copii, pentru el însuși, se rugă și pentru fratele său Gotthold, și, în sfârșit, după un ultim verset din Biblie și un ultim și întreit „Amin", presără pulbere de aur pe cele scrise, apoi, răsuflând, se lăsă pe spate în fotoliu.
Picior peste picior, consulul răsfoia încet caietul, întorcându se spre începuturi, citind ici și colo, la întâmplare, câte o frântură, cu date și reflecții scrise de mâna lui, constatând iar și iar, cu bucurie și gratitudine, că în toate împrejurările, în toate primejdiile, mâna Domnului l a ocrotit în chip vădit. Într un rând se îmbolnăvise de vărsat, atât de rău, încât toată lumea credea că o să se prăpădească, și a scăpat. O dată — când era încă un copil — s a nimerit într o casă unde se făceau pregătiri de nuntă, și cum pe vremea aceea mai dăinuia vechiul obicei de a prepara berea în casă, se fierbea o cantitate mare într o cadă așezată în fața ușii. Ei bine, cada aceasta s a răsturnat, doborând la pământ pe copil cu atâta putere și cu un bubuit atât de cumplit, încât vecinii s au adunat în fața ușii și șase inși abia au putut o ridica. Băiețașul zăcea cu capul strivit și sângele îi curgea pâraie de a lungul mădularelor. Oamenii îl duseră într o prăvălie și, fiindcă mai răsufla, trimiseră după un doctor și după un chirurg. Iar pe tatăl său îl mângâiau cum puteau: „Ce să i faci? Așa a vrut Dumnezeu, nu i chip să scape cu viață..." Și iată, Dumnezeu Atotputernic a binecuvântat leacurile și i a ajutat să și redobândească întreaga sănătate! Reîmprospătându și amintirea acestei întâmplări nenorocite, consulul apucă din nou condeiul și adăugă, sub ultimul, Amin":
„Da, Doamne, te voi preamări în veci!"
Altă dată — era foarte tânăr încă — pe când se afla la Bergen, și Dumnezeu îl salvase de la marea primejdie a înecului. „În timpul mareeei — glăsuia însemnarea — cînd veneau corăbiile din Nord, trebuia să ne luptăm din răsputeri ca să străbatem printre vase și să ajungem la debarcaderul nostru. Într o zi stăteam pe bordul dubasului, cu picioarele proptite în parapet și cu spatele în coasta șalupei de alături și mă opinteam să l împing cât mai aproape de mal. Spre nenorocul meu, blana de stejar în care îmi proptisem picioarele s a rupt, și eu — bâldâbâc în apă. Am ieșit la suprafață, dar nimeni nu era atât de aproape ca să mă poată apuca. Am ieșit și a doua oară, dar barca trecu peste capul meu. Erau destui oameni care ar fi vrut să mă scape, dar ei trebuiau mai întâi să împingă la o parte dubasul și bărcile, împiedicându le să mă înece. Toate strădaniile lor ar fi rămas însă zadarnice dacă odgonul uneia din șalupele sosite din Nord nu s ar fi rupt de la sine chiar în clipa aceea. Astfel șalupa a alunecat într o parte și din îndurarea lui Dumnezeu s a deschis un spațiu liber în fața mea. De data asta, deși valul abia mă ridicase atât cât să mi se vadă părul, s a întâmplat că unul din oamenii care se aflau în dubas și stăteau cu capetele aplecate spre apă a izbutit să mă înșface de plete, iar eu l am apucat de braț. Dar cum singur nu și putea păstra echilibrul, luntrașul începu să țipe și să urle cât îl ținea gura. Ceilalți, auzindu l, săriră repede, îl apucară de coapse și îl strânseră cu atâta putere încât omul nu căzu. La rândul meu, mă agățasem vârtos de el, cu toate că, mă mușcase de braț și astfel până la urmă izbuti să mă salveze și pe mine..."
Urma o lungă rugăciune de mulțumire, pe care consulul o reciti cu ochii umezi.
„Aș mai avea multe de spus — scria în altă parte — dacă aș sta să mi dezvălui patimile, dar... " Consulul trecu, așadar, peste acest capitol și începu să citească pe sărite câteva rânduri de pe vremea cununiei și a primei sale paternități. Cinstit vorbind, însoțirea aceasta nu fusese tocmai ceea ce se numește o căsătorie din dragoste. Tatăl său îl bătuse pe umăr și îi atrăsese atenția asupra bogatei domnișoare Kröger, care ar fi adus o zestre impresionantă pentru firma lor, iar el se învoise din toată inima și de atunci își cinstea nevasta ca pe o tovarășă de viață hărăzită de Domnul.
Doar tot așa se petrecuseră lucrurile și cu a doua căsătorie a tatălui său.

Ce om de aur, ce bărbat,
Un om să l pui la rană...

îngâna domol bătrânul în odaia de dormit. Regretabil cât de puțin interes manifesta pentru toate aceste însemnări și hârtii vechi! Era un om al prezentului și nu și prea bătea capul cu trecutul familiei, deși pe vremuri îmbogățise și el caietul voluminos cu muchie aurită, inserând cu scrisul său cam încărcat de înflorituri câteva însemnări, în legătură mai ales cu prima lui căsătorie.
Consulul se întoarse la foile ce începeau să se îngălbenească și erau mai groase și mai aspre decât acelea adăugate de el însuși... Da, Johann Buddenbrook trebuie să și fi iubit în chip emoționant prima nevastă, fata unui negustor din Bremen, și unicul și atât de scurtul an pe care i a fost dat să l trăiască alături de ea părea să fi fost cel mai frumos din viața sa. L'annaé la plus heureuse de ma vie, spunea, cu riscul de a fi citită de madame Antoinette, însemnarea subliniată printr o linie ondulată, cu multe înflorituri.
Dar într o zi a venit Gotthold, și copilul a ucis o pe Josephine... Pe hârtia aspră se înșirau reflexii ciudate în legătură cu această întâmplare. Se pare că Johann Buddenbrook urâse cu sinceritate și înverșunare această făptură nouă chiar din clipa când primele ei mișcări violente începuseră să i dea chinuri atroce mamei și până cînd venise pe lume, sănătos, plin de viață, în timp ce Josephine, cu fața lividă îngropată în perne, se stingea Și se pare că niciodată nu i a iertat intrusului fără scrupule, care creștea viguros și nepăsător, crima de a și fi ucis mama... Consulul nu înțelegea acest lucru. „A murit împlinindu și înalta misiune de femeie — gândea — și eu mi aș fi încredințat toată dragostea și gingășia ființei căreia dânsa i a dăruit viață și pe care, părăsindu mă, mi a lăsat o mie." Dar el, tatăl, n a văzut niciodată altceva în primul său copil decât un criminal care i a distrus fericirea. Apoi, mai târziu, s a însurat cu Antoinette Duchamps, fată bogată, dintr o familie de mare vază din Hamburg, și cei doi au trăit alături, plini de respect și de atenții unul pentru celălalt.
Consulul frunzărea caietul. Citi, spre sfârșit de tot, o serie de întâmplări mărunte din viața copiilor lor: cum s a îmbolnăvit Tom de pojar, Antonie de gălbinare și cum a scăpat Christian de varicelă. Citi despre diferite călătorii la Paris, în Elveția, și la Marienbad, făcute împreună cu nevasta sa, apoi reveni la foile îngălbenite, ca pergamentul, cu marginile zdrențuite, pe care tatăl tatălui său, bătrânul Johann Buddenbrook, le acoperise cu scrisul lui lăbărțat și ornamentat, a cărui cerneală începuse să pălească. însemnările acestea începeau printr o genealogie cuprinzătoare a ramurii principale a familiei. Ea arătă că la sfârșitul secolului al șaisprezecelea, un Buddenbrook, primul cunoscut cu acest nume, trăise la Parchim și fiul său ajunsese consilier comunal la Grabau; că un Buddenbrook de mai târziu, croitor de meserie, se însurase la Rostock; „Îi mergea de minune" (aceste cuvinte erau subliniate) și făcuse o droaie de copii, morți, vii, cum se nimerea... Că un alt Buddenbrook —primul cu numele Johann — trăise, ca negustor, tot la Rostock și că, în sfârșit, după mai mulți ani, bunicul consulului se mutase în orașul lor și întemeiase firma de cereale. Viața acestui strămoș era cunoscută în amănunte. În caiet era notat cu exactitate când a suferit de friguri și când de variolă adevărată, când a căzut din al treilea pod pe lojniță, scăpând totuși cu viață, deși până acolo erau o grămadă de bârne, când a avut fierbințeala aceea grozavă. Ae parcă era nebun, toate erau trecute cu grijă. La însemnările acestea omul adăugase o mulțime de povețe utile pentru urmași, dintre care, caligrafiată cu caractere gotice și împrejmuită cu un chenar, te izbea mai ales fraza: „Fiule, ziua să ți vezi cu drag de negoț, dar să l faci într așa fel ca să nu ți tulbure somnul, noaptea". Mai departe, bunicul arăta pe larg că vechea Biblie tipărită la Wittenberg e proprietatea lui și că ea trebuie să treacă asupra primului său copil care, la rândul său, o va lăsa de asemenea întâiului născut dintre copiii lui.
Consulul Buddenbrook trase mai aproape mapa de piele cu gândul de a scoate și a reciti unele din hârtiile ce se găseau în ea. Erau acolo scrisori străvechi, îngălbenite, rupte, trimise de mame îngrijorate copiilor ce lucrau în străinătate și pe care primitorii însemnaseră: „Primit cu bine, întipărit în inimă cuprinsul". Erau patente de cetățenie cu pajura și sigiliul liberului oraș hanseatic, polițe de asigurare, poeme de felicitare și acte de botez. Erau mișcătoare scrisori de afaceri, ca de pildă răvașul pe care fiul o trimitea din Stockholm sau Amsterdam tatălui și asociatului său, asigurându l că chestiunea cu grâul e aproape rezolvată și adăugind rugămintea stăruitoare de a transmite fără întârziere nevestei și copiilor salutările lui... Era un jurnal special de călătorie al consulului cu amintiri din Anglia și Brabant, un caiet cu o gravură pe copertă ce înfățișa castelul din Edinburgh cu iarmarocul alături. Erau și documente triste: scrisorile veninoase ale lui Gotthold către tatăl său. Și, ca o încheiere optimistă, era și ultima poemă festivă a lui Jean Jacques Hoffstede...
Se auzi un clinchet subțire și grăbit. Turnul bisericii din tabloul pictat în culori șterse ce atârna deasupra biroului și care reprezenta o piață străveche, cupindea un ceas adevărat și care anunța în felul său ora zece. Consulul închise mapa familiei și o așeză cu grijă într un sertar ascuns în partea din spate a biroului. Apoi trecu în odaia de dormit.
Aici pereții erau tapetați cu o stofă închisă, încărcată cu flori mari; din aceeași stofă erau și perdelele înalte ale patului în care zăcea lăuza. Temerile și durerile trecuseră și acum domnea în odaie o atmosferă de convalescență și de pace. În aerul încropit de căldura sobei plutea un miros de apă de colonie și de medicamente. Iar prin perdelele închise lumina se strecura scăzută, ca în amurg.
Aplecați deasupra leagănului, cei doi bătrâni stăteau alături, privind copilașul care dormea. Iar Elisabeth, cu o jachețică elegantă de dantelă pe umeri, cu părul roșcat pieptănat fără cusur, puțin palidă încă, dar cu un surâs fericit pe buze, îi întinse bărbatului mâna frumoasă, zornăindu și ușor brățara de aur de la încheietură și deschizându și palma cât se poate de larg, ca pentru a sublinia și prin aceasta sinceritatea gestului...
— Ei, Bethsy, cum îți mai merge?
— De minune, dragul meu Jean, de minune!
Þinând mâna soției într ale sale, și în fața părinților, consulul își apropie chipul de copilul care răsufla repede, zgomotos, și timp de un minut trase în piept înduioșătoarea mireasmă caldă, blândă și emoționantă ce emana din trupșorul lui.
— Dumnezeu să te binecuvânteze! spuse în șoaptă, sărutând pe frunte micuța făptură ale cărei degețele galbene și zbârcite aveau o nespus de îngrijorătoare asemănare cu ghearele unei găini.
— A supt ca un înger, observă madame Antoinette. Uitați vă la ea: crește ca din apă...
— Mă credeți că seamănă cu Nette? Fața lui Johann Buddenbrook strălucea azi de o adevărată bucurie și mândrie. Să mă ia dracu', uitați vă ce ochi negri și focoși are!
Bătrâna doamnă se apăra cu modestie:
— O... nu se poate vorbi de pe acum de asemănare... Te duci la biserică, Jean?
— Da, s a făcut ora zece, e timpul... Aștept copiii.
Pașii copiilor se și auzeau. Coborau scările gălăgioși, neastâmpărați — cu toate că Klothilde se căznea să i domolească cu câte un „st, st" — dar de intrat intrară cuminți, în vârful picioarelor, întâi din pricina surioarei, și apoi fiindcă în așteptarea slujbei se cuvenea să se reculeagă. Erau îmbrăcați în paltonașe cu blană, deoarece în biserica Sfânta Maria stăruia încă, firește, frigul iernii. Fețele lor erau roșii de emoție. Ce zi de sărbătoare azi! Barza — ce i drept, voinică barză — adusese, în afară de surioară, tot felul de minunății: un ghiozdan nou, împodobit cu piele de focă, pentru Thomas, o păpușă mare cu păr adevărat — ceva extraordinar! — pentru Antonie, o carte cu ilustrații multicolore pentru Klothilde cea cuminte (care însă, tăcută și plină de recunoștință, se dedicase aproape în întregime pungilor cu bomboane, sosite o dată cu celelalte daruri) și un teatru de marionete, cu Sultan, cu Moartea și cu Michiduță, pentru Christian...
O sărutară pe măicuța lor și le dădu voie să privească încă o dată, în fugă și cu grijă, îndărătul perdelelor verzi, apoi, împreună cu tatăl lor care își aruncase pelerina pe umeri și își luase în mână cartea de rugăciuni, porniră domol spre biserică, urmați de țipetele ascuțite ale noului membru al familiei, trezit pe neașteptate din somn.


II

Vara, uneori încă din luna mai, dar cel mai târziu în iunie, Tony Buddenbrook se muta, cu inima săltând de bucurie, la bunici, dincolo de poarta orașului.
Se trăia bine acolo, în aer liber, în vila luxoasă, cu dependințe vaste, cu încăperi pentru slugi, cu fel de fel de acareturi și cu uriașa grădină de pomi, de legume și de flori, ce cobora în pantă până la Trave. Krögerii trăiau pe picior mare și cu toate că exista o deosebire între această bogăție care îți lua ochii și solida, deși cam greoaia bunăstare din casa părintească, era vădit că la bunici totul se prezenta cu două grade mai strălucit decât acasă; și tânăra domnișoară Buddenbrook era impresionată de acest fapt. Aici nu trebuia să se gândească niciodată la treburile casei, și cu atât mai puțin la bucătărie, în timp ce în Mengstrasse, chiar dacă bunicul ca și mama nu prea țineau la așa ceva, tatăl ei și bunica o îmboldeau destul de des să scuture praful, dându i drept pildă pe ascultătoarea, blânda și harnica verișoară Thilda. înclinările boierești ale familiei maică sii se trezeau în mica domnișoară atunci când, legănându se în fotoliu, dădea porunci cameristei sau feciorului... Două slujnice și un vizitiu completau personalul de serviciul al bătrânilor soți.
Orice s ar spune, e plăcut să te trezești dimineața într o odaie mare, îmbrăcată în tapete luminoase, și cu întâia mișcare a mâinii să atingi o plapumă de atlaz greu. Și nu e puțin lucru nici micul dejun în odaia ce dă spre terasă. Prin ușa cu geamuri larg deschise, din grădină, boarea dimineții năvălește valuri valuri și în loc de cafea sau de ceai ți se aduce o ceașcă de ciocolată, da, în fiecare zi ciocolată, cu o felie groasă de cozonac proaspăt, ca la aniversări.
În afară de duminici, Tony trebuia, firește, să ia singură micul dejun, deoarece bunicii nu obișnuiau să coboare decât târziu, după ora plecării ei la școală. După ce mânca bucata de cozonac și și bea ciocolata, fetița își lua ghiozdanul, cobora cu pași săltăreți scările terasei și străbătea grădina bine întreținută din fața casei.
Era drăguță foc mica Tony Buddenbrook. De sub pălăria de paie, părul ei bogat, a cărui culoare bălaie se mai închisese cu anii, se revărsa în bucle naturale, iar buza superioară puțin ieșită în afară dădea mutrișoarei vioaie, luminată de doi ochi veseli, albaștri cenușii, un aer ștrengăresc pe care îl avea de altfel întreaga ei făptură mică și grațioasă. Piciorușele subțiri, îmbrăcate în ciorapi albi ca zăpada, călcau în pas legănat, cu o mlădioasă siguranță. Mulți dintre trecători o cunoșteau pe fetița consulului Buddenbrook și o salutau, când ieșea pe poarta grădinii în aleea cu castani. O negustoreasă de zarzavaturi, de pildă, care purta o pălărie mare de paie cu panglici verzui și venea cu căruța de la țară îi striga prietenos: „Bună dimineața, domnișorică!" iar namila de Matthiesen, hamalul, îmbrăcat în surtuc negru, pantaloni bufanți, ciorapi albi și ghete cu cataramă, își scotea, plin de respect, chiar și jobenul ponosit când trecea pe lîngă ea...
Tony se oprea o clipă ca s o aștepte pe vecina sa, Julchen Hagenstrom, cu care obișnuia să facă drumul până la școală. Julchen, o fetiță cu umerii cam prea ridicați, cu ochi mari, negri și strălucitori, locuia în vila acoperită toată de viță de vie, de lângă casa familiei Kröger. Tatăl ei, domnul Hagenstrom, a cărui familie se stabilise cu puțin timp în urmă în localitate, se însurase cu o tânără din Frankfurt, o femeie cu un păr nemaipomenit de des și de negru, posesoarea unor cercei cu cele mai mari briliante din tot orașul, pe numele de fată Semlinger. Domnul Hagenstrom, coproprietar al casei de export Strunck & Hagenstrom, dovedea mult zel și ambiție în treburile municipiului, dar prin căsătoria lui stârnise oarecare uimire în familiile cu tradiții mai severe, ca Mollendorpf, Langhals și Buddenbrook; de altfel, nici el personal nu se bucura de vreo simpatie deosebită, cu toată activitatea pe care o desfășura ca membru în diverse comitete, comisii, consilii de administrație și alte înjghebări de acest soi. Se părea că omul caută cu tot dinadinsul prilejurile de a face opoziție concetățenilor din familiile vechi, băștinașe, de a combate prin fel de fel de șiretenii părerile lor, de a și le impune în schimb pe ale sale și de a se arăta mult mai vrednic și mai necesar decât ei. Consulul Buddenbrook spunea despre el:
— Hinrich Hagenstrom e un cârcotaș nesuferit... Are ce are cu mine, după câte văd; unde poate, îmi pune bețe n roate... Azi mi a făcut o în ședința comisiei centrale pentru asistența săracilor, acum câteva zile la secția financiară...
Iar Johann Buddenbrook adăuga:
— E un intrigant!
Altă dată, tatăl și fiul sosiseră la masă mânioși și deprimați... Ce s a întâmplat? A, nimic... O comandă importantă de secară pentru Olanda le a alunecat printre degete: Strunck & Hagenstrom le o suflase de sub nas. Mare vulpoi acest Hinrich Hagenstrom...
Tony auzea destule răbufniri de felul acesta pentru a nu nutri cele mai bune sentimente față de Julchen Hagenstrom. Mergeau împreună pentru că erau vecine, dar de obicei se ciondăneau.
— Tata are o mie de taleri! spuse într o zi Julchen și era convinsă că a tras o minciună grozavă. Tatăl tău cât are?
Tony amuțise de invidie și de umilință. Apoi îi aruncă, liniștit, ca în treacăt:
— Eh, am băut o ciocolată astăzi!... A fost grozavă!... Dar tu ce bei dimineața, Julchen?
— Bine că mi am adus aminte, răspunse aceasta, n ai vrea să ți dau un măr? Sâc!... că nu ți dau. Își țuguie buzele și ochii negri i se umeziră de plăcere.
Uneori, fratele lui Julchen, Hermann, cu câțiva ani mai mare, mergea împreună cu ele la școală. Julchen mai avea un frate pe care îl chema Moritz, dar acesta, fiind bolnăvicios, învăța acasă. Hermann era blond, cu un nas turtit, lipit de buza de sus. În plus, plescăia întruna din buze, fiindcă nu respira decât pe gură.
— Prostii! spuse el. Tata are mai mult de o mie de taleri, mult mai mult.
Ceea ce îl făcea însă interesant era faptul că pentru gustarea de la școală el nu și aducea pâine, ci chiflă cu aromă de lămîie, un fel de pâinișoară ovală, moale, frământată în lapte, care avea și stafide și pe care mai punea o felie de limbă afumată sau de piept de gâscă... De, dacă ăsta era gustul lui!...
Pentru Tony Buddenbrook era ceva nou. Chiflă cu lămâie și cu piept de gâscă... trebuie să fie grozavă! Și când Hermann îi dădu voie să se uite în cutia lui de tablă, Tony nu și putu ascunde pofta de a gusta o bucățică. Într o dimineață, Hermann îi spuse:
— Asta nu pot s o împart, dar mâine o să aduc o bucată mai mult și pe aceea o să ți o dau ție, dacă îmi dai și tu ceva în schimb.
A doua zi, Tony ieși în alee și așteptă cinci minute, dar Julchen nu se arăta. Mai zăbovi un minut, iar atunci apăru Hermann singur. Se apropia, legănându și cutia cu merinde atârnată de o curea, și plescăia încet din buze.
— Ei, poftim o chiflă cu piept de gâscă, fără nici un pic de grăsime... doar carne. Ce mi dai pentru ea?
— De, poate un șiling? îl privi Tony întrebător. Stăteau în mijlocul aleii.
— Un șiling? repetă Hermann, apoi înghiți în sec și adăugă: Nu, vreau altceva.
— Ce anume? întrebă Tony, gata să i dea orice pentru bucățica ispititoare...
— Un sărut! strigă Hermann, cuprinzând o cu amândouă brațele pe după gât și sărutând orbește aerul, fără a i atinge obrazul, căci cu o mlădiere nemaipomenită Tony își răsuci capul într o parte, cu mâna stângă îi puse ghiozdanul în piept, iar cu dreapta îi cârpi trei, patru palme zdravene...
Băiatul se dădu înapoi, clătinându se, dar în aceeași clipă, soră sa Julchen țîșni, ca un drăcușor negru, de după un copac și, șuierând de furie, se aruncă asupra Antoniei, îi smulse pălăria din cap și o zgârie pe obraji, pocind o rău de tot. Întâmplarea aceasta puse oarecum capăt prieteniei lor.
Bineînțeles că nu sfiala o îndemnase pe Tony să i refuze o sărutare tânărului Hagenstrom. Era o neastâmpărată și jumătate, și zburdălniciile ei dădeau destulă bătaie de cap părinților, mai ales consulului. Avea o minte ageră și învăța cu ușurință tot ce i se cerea la școală; purtarea ei însă lăsa atât de mult de dorit, încât în cele din urmă directoarea școlii, Agathe Vermehren, se văzu nevoită să se prezinte personal în Mengstrasse și, transpirată de emoție, să i aducă la cunoștință doamnei consul, cât se poate de politicos, că n ar strica s o dojenească mai aspru pe Tony, deoarece cu toate admonestările binevoitoare, repetate în mai multe rânduri, fetița se luase din nou la harță în plină stradă.
Nu era, desigur, nici o nenorocire că în drumurile ei prin oraș Tony făcea cunoștință cu toată lumea și se întindea la vorbă cu toți trecătorii. Consulul, îndeosebi, încuviința acest lucru care dovedea mai degrabă spirit comunicativ și iubire pentru semeni și nicidecum orgoliu. Împreună cu Thomas ea se cățăra printre mormanele de grâu și de ovăz întinse în hambarele de pe malul Travei sau stătea la taclale cu muncitorii și cu conțopiștii care lucrau în birourile mici și întunecoase de la parter, ba dădea o mână de ajutor și afară, la desfacerea sacilor. Îi cunoștea pe casapii care treceau pe Breite Strasse, încinși cu șorțuri albe, cu câte o copaie la subsuoară; le cunoștea pe lăptăresele care veneau de la țară cu garnițele lor de tinichea și primea să se plimbe câte o bucată de drum în faetoanele lor; îi cunoștea pe meșterii cu barbă căruntă din micile ateliere de giuvaergerie aflate sub arcadele din piață, pe precupețele de pește, de fructe și de zarzavaturi din hală, ca și pe comisionarii care mestecau tutun pe la colțuri de străzi... Până aici, nimic de zis, totul era în regulă.
Dar ce era de vină omul acela fără vârstă, spân și galben la față care se plimba în fiecare dimineață cu un zâmbet trist pe Breite Strasse, dacă, ori de câte ori auzea un strigăt neașteptat — un simplu „ha!" sau „ho!" de pildă — începea să joace într un picior? Și totuși, de cum îl zărea, Tony îl făcea să țopăie. Și nu e frumos nici să apostrofezi cu epitetele de „madam Umbrelă" sau „madam Ciupercă" pe o biată băbuță sfrijită, cu capul cât un dovleac care, pe orice vreme, umblă cu o umbrelă uriașă, ciuruită și veșnic deschisă. Și tot atât de necuviincios e să te înființezi, nitam nisam, cu două trei prietene la fel de zurlii, în ulicioara de lângă Johannisstrasse, în fața căsuței bătrânei Liese, care trăiește din vânzare de păpuși de lână (în treacăt fie zis, are niște ochi roșii, într adevăr foarte ciudați), să tragi din răsputeri de sfoara clopoțelului, iar când se ivește în prag bătrâna, s o întrebi cu un aer nevinovat dacă nu cumva domnul sau doamna Scuipătoare locuiesc acolo, apoi s o rupi la fugă, prăpădindu te de râs... Tony Buddenbrook făcea toate aceste nebunii și le făcea, după câte se părea, fără mustrări de conștiință. Să fi văzut cum se dădea un pas înapoi, cum își răsturna pe spate căpșorul drăgălaș cu buza superioară proeminentă, când vreuna din ființele chinuite cuteza s o amenințe; cum slobozea, pe jumătate indignată, pe jumătate batjocoritoare un „hah!" — parc ar fi vrut să spună: „Îndrăznești să te legi de mine? Poftim, dacă ți dă mâna! Eu sunt fata consulului Buddenbrook, dacă n ai știut cumva până acum..."
Astfel cutreiera orașul, ca o mică regină, care își rezervă dreptul de a fi prietenoasă sau crudă, neascultând decât de gusturile și capriciile ei.


III

Jean Jacques Hoffstede îi apreciase fără îndoială cât se poate de judicios pe cei doi fii ai consulului Buddenbrook.
Thomas, care încă de la naștere fusese menit să ajungă comerciant și viitor proprietar al firmei, frecventa secția reală a vechii școli cu arcade gotice. Era un băiat chibzuit, silitor și deștept, ceea ce nu l împiedica să petreacă din toată inima când Christian, înscris la gimnaziu și tot atât de înzestrat, dar nu atât de serios, își imita cu o abilitate de necrezut profesorii, îndeosebi pe vrednicul Marcellus Stengel, care preda muzica, desenul și alte materii distractive.
Domnul Stengel purta o perucă roșcată, o redingotă cafenie, veșnic deschisă, ce i ajungea aproape până la glezne, și niște gulere tari și înalte sub care îi dispăreau până și tâmplele, iar din buzunarele jiletcii sale se profilau în permanență vârfurile impecabil ascuțite a o jumătate de duzină de creioane. Era un om de spirit domnul Stengel și îi plăcea să facă distincții filozofice. El spunea, bunăoară: „Ce trebuia să faci, fiule? O linie dreaptă. Și ce ai făcut? O dungă". (Pronunța „line" în loc de „linie"). Sau, adresându se unui elev leneș: ,,Nu într un an, ci în patru ai să faci a patra, băiete". („Patru" și „patra" sunau aproape ca „patu" și „pata".) Marea lui plăcere la orele de canto era să repete cu băieții frumosul cântec „Pădurea verde". Câțiva școlari ieșeau pe coridor și când corul termina versul: „Trecem voioși prin câmpii și păduri"... ei trebuiau să reia ultimul cuvânt, să l îngâne în surdină, dând impresia unui ecou ce se stinge. Dacă se întâmpla ca rolul acesta să fie încredințat lui Christian Buddenbrook, vărului său Jürgen Kröger sau prietenului său Andreas Giesecke, băiatul comandantului de pompieri, în locul gingașului ecou se auzea huruitul lăzii cu cărbuni, rostogolită de ei pe scări. Drept urmare, la patru după masă, rămâneau la arest, chiar în locuința domnului Stengel. Aici lucrurile se petreceau destul de plăcut. Domnul Stengel uitase totul și poruncea menajerei să servească elevilor Buddenbrook, Kröger și Giesecke câte o ceașcă de cafea „de căciulă", apoi le dădea drumul celor trei domnișori...
Un lucru e sigur. Dascălii aceia admirabili care își făceau meseria în sălile boltite ale străvechii școli — o fostă școală mănăstirească — sub conducerea prietenoasă a bătrânului și omenosului lor director, mare amator de tabac, erau niște oameni pașnici, cu sufletul deschis, uniți în credința că știința și veselia nu se exclud una pe alta și dându și silința să și îndeplinească datoria cu bunăvoință și plăcere. În clasele de mijloc, latina o preda un fost preot, pastorul Hirte, un domn deșirat, cu favoriți castanii și ochi vioi, care nu cunoștea fericire mai mare decât această potrivire a numelui său cu vocația lui din trecut , de aceea el îi punea mereu pe elevi să traducă pe nemțește cuvântul „pastor". Expresia lui preferată era „infinit de mărginit" și nu s a aflat până n ziua de azi dacă această împerechere de cuvinte o rostea cu un tâlc glumeț sau nu. Când însă își propunea să și uluiască pe de a ntregul elevii, își sugea buzele până nu se mai vedeau deloc, dându le apoi drumul cu atâta artă încât în clasă se auzea un pocnet de parcă sărea în aer un dop de șampanie. Îi plăcea să se plimbe prin fața băncilor cu pași mari și să înfățișeze cu o prodigioasă vioiciune întreaga viață viitoare a câte unui elev — și aceasta anume cu intenția de a i stârni puțin fantezia. Apoi trecea serios la treabă, adică îi asculta pe elevi versurile compuse de el însuși, cu reală îndemânare, despre regulile referitoare la gen — spunea Genüss în loc de Genus — și despre tot felul de construcții complicate. Pastorul Hirte recita aceste versuri scoțând în relief, cu un accent de triumf nespus, cadența și rimele lor.
Adolescența lui Tom și Christian. Nimic deosebit nu se poate spune despre ea. Casa Buddenbrook se afla sub auspicii solare pe vremea aceea, căci în birouri se încheiau tranzacții strălucite. Doar din când în când izbucnea câte o furtună, câte o nenorocire ca aceasta: Domnul Stuht, maestru croitor în Glockengiesserstrasse, a cărui nevastă cumpăra haine vechi și astfel avea intrare în cele mai bune case, domnul Stuht a cărui burtă acoperită de o cămașă de flanelă își revărsa uimitoarea rotunjime peste pantaloni... ei bine, acest domn Stuht confecționase pentru tinerii Buddenbrook două costume, pentru prețul global de șaptezeci de mărci. La dorința celor doi mușterii însă, domnul Stuht s a arătat dispus să treacă în factură nici mai mult, nici mai puțin decât optzeci de mărci, urmând a le înmâna diferența în bani peșin... O mică afacere... nu prea curată, dar deloc neobișnuită. Din nenorocire, printr un joc tenebros al fatalității, totul fu descoperit și domnul Stuht, punându și un surtuc negru peste cămașa de flanelă, trebui să apară în biroul particular al consulului unde Tom și Christian fură supuși unui interogatoriu sever chiar în fața lui. Domnul Stuht, care stătea cu picioarele crăcănate, dar cu capul înclinat într o parte, într o atitudine plină de respect, lângă fotoliul consulului, rosti un discurs armonios spunând în esență că „de, a fost așa o socoteală" și declarându se bucuros să și primească cele șaptezeci de mărci ale lui, „de vreme ce socoteala a ieșit pe dos". Pe consul, șiretlicul acesta îl scosese din sărite, dar după o matură chibzuință spori banii de buzunar ai băieților, căci scris este: „Și nu ne duce pre noi în ispită..."
Era vădit că în Thomas Buddenbrook se putea pune mai multă nădejde decât în fratele său. Purtarea lui era măsurată, de o vioiciune potolită. Christian, în schimb, părea plin de toane, fiind uneori de un comic grotesc, iar altă dată speriind, prin apucăturile lui stranii, întreaga familie. Într o zi, lumea era la masă și se serveau fructele: toți mâncau liniștiți, stând de vorbă în tihnă. Deodată, Christian puse pe farfurie piersica din care a mușcase, se îngălbeni la față și ochii lui rotunzi, adânciți deasupra nasului exagerat de mare, aproape că i ieșiră din orbite.
— În viața mea n am să mai mănânc piersici, spuse el.
— De ce, Christian... Asta e o prostie!... Ce i cu tine?
— Închipuiți vă că, din greșeală... aș fi înghițit sâmburele acesta mare și mi s ar fi oprit în gât... și n aș mai putea respira... și aș sări în picioare simțind că mă înăbuș... Groaznic... Și voi, de asemenea, ați sări cu toții în picioare....
Și, deodată Christian scoase un geamăt scurt, un „o!" plin de spaimă, se ridică neliniștit, se întoarse într o parte, ca și cum ar fi vrut să fugă.
Doamna consul și domnișoara Jungmann săriră într adevăr în picioare.
— Dumnezeule, Doamne!... Nu cumva l ai înghițit, Christian?
La drept vorbind oricine ar fi jurat că nenorocirea s a întâmplat aievea.
— Nu, nu, răspunse Christian și încet încet își vine în fire, dar dacă l aș fi înghițit...
Consulul, care pălise și el de spaimă, începu să l ocărască și chiar bunicul bătu indignat în masă: să nu mai audă astfel de glume nesărate!... Dar o bună bucată de vreme Christian n a mai mâncat într adevăr piersici.


IV

N a fost o simplă slăbiciune a vârstei boala care, la vreo șase ani de la mutarea familiei în Mengstrasse, într o zi cu ger din luna ianuarie, a doborât o pentru totdeauna pe bătrâna madame Antoinette Buddenbrook, în patul ei cu baldachin, din dormitorul de la mezanin. Până în ultimele zile bătrâna doamnă fusese plină de vigoare, purtându și cu maiestuoasă demnitate buclele grele și albe de la tâmple. Împreună cu soțul și copiii ei, participase la ospețele mai de seamă din oraș, iar la cele pe care le dădea familia Buddenbrook, nu rămânea cu nimic mai prejos decât eleganta sa noră. Dar într o zi, așa din senin, se simți cuprinsă de o durere vagă pe care singură n o putea defini. O enterită ușoară, la început, pentru care doctorul Grabow îi prescrise puțină carne de porumbel și franzelă, apoi o colică cu accese de vomă care o slăbi cu o repeziciune de necrezut. Starea aceasta de lâncedă sfârșeală era îngrijorătoare. Apoi, după o scurtă și gravă discuție pe care doctorul Grabow o avusese cu consulul, afară pe scări, fu chemat un al doilea medic, un ins scund, cu barba neagră, cu privirea sumbră. Din clipa în care, alături de Grabow, omul acesta începu s o îngrijească și el pe bolnavă, parcă întreaga înfățișare a casei se schimbă. Toată lumea umbla în vârful picioarelor, vorbea grav, în șoaptă, iar camioanele nu mai aveau voie să treacă pe aleea din fața intrării. Parcă ceva nou, ceva străin și neobișnuit s ar fi furișat între membrii familiei, o taină pe care fiecare o citea în ochii celuilalt: gândul morții se cuibărise în casă și domnea tăcut în vastele încăperi.
Dar nu se puteau lăsa pe tânjală, de vreme ce sosi o droaie de oaspeți. Boala a durat vreo paisprezece, cincisprezece zile, dar încă la sfârșitul primei săptămâni veni de la Hamburg, împreună cu fiică sa, bătrânul senator Duchamps, fratele muribundei, iar după câteva zile, sora consulului, împreună cu soțul ei, bancherul din Frankfurt. Toți aceștia erau găzduiți în casă și Ida Jungmann avea treabă până peste cap cu rânduirea diferitelor dormitoare și a gustărilor substanțiale cu creveți și vin de Porto, în timp ce în bucătărie se frigeau cotlete și se făceau prăjituri... Johann Buddenbrook ședea la căpătâiul bolnavei, ținând în mâinile sale mâna istovită a bătrânei lui Nette, și cu sprâncenele ridicate, cu buza de jos puțin răsfrântă, se uita tăcut în gol. Ornicul de perete țăcănea surd, la intervale mari. Și mai rare erau însă momentele în care se auzea respirația scurtă și slabă a bolnavei. O soră de caritate îmbrăcată în negru trebăluia la masă, pregătind o supă concentrată; era o ultimă încercare de a mai hrăni bolnava. Din când în când, câte un membru al familiei intra fără zgomot și dispărea tot așa.
Bătrânul își amintea, poate, cum stătuse, cu patruzeci și șase de ani în urmă, la căpătâiul primei sale soții pe când aceasta trăgea să moară și cumpănea, poate, deznădejdea sălbatică, înviforată de atunci, și melancolia meditativă cu care, el însuși împovărat de ani, privea fața schimbată, lipsită de expresie și îngrozitor de indiferentă a bătrânei femei care nu i dăruise, de bună seamă, niciodată o mare fericire și nici o mare durere, dar stătuse atâția ani cu demnitate și înțelepciune alături de el. Și acum, iată, pleacă, se stinge încet încet, la fel cum a trăit, fără pasiune și fără durere.
Nu se gândea la cine știe ce: cu ochii ațintiți în gol și clătinând domol din cap, privea doar îndărăt, la viața lui din trecut, la viață în general — și deodată ea îi apăru atât de îndepărtată, atât de stranie — la această forfotă inutilă și zgomotoasă în mijlocul căreia trăise, care se retrăsese pe nesimțite din preajma lui și acum răsuna ca un ecou din depărtări în urechea ce asculta uimită... Din când în când murmura, ca pentru sine:
— Ciudat! Ciudat!
Și când madame Buddenbrook scoase cel din urmă suspin, scurt și fără zbucium, când în sufragerie, unde se făcuse și prohodul, dricarii ridicară sicriul acoperit de flori, pentru a l duce cu pași greoi la carul mortuar, el rămase în aceeași stare de spirit; nici nu plânse măcar, dar păstră obiceiul de a clătina ușor și mirat din cap și predilecția pentru vorba „Ciudat!" pe care o rostea aproape zâmbind... Nu era nici o îndoială că și sfârșitul lui Johann Buddenbrook se apropia.
Stătea tăcut și absent în cercul familiei și, uneori, când o lua pe micuța Clara pe genunchi ca să i fredoneze unul din vechile lui cântece poznașe, ca de pildă:

De a lungul orașului, omnibusu aleargă...

sau:

Ia te uită, ia te uită, pe perete un bondar...

i se întâmpla să se întrerupă brusc, s o pună jos pe nepoată sa și să îngâne, ca o concluzie a unui lung șir de gânduri pe jumătate inconștiente: „Ciudat!" Clătina din cap și și întorcea privirea în altă parte...
Într o zi spuse:
— Jean, assez. Auzi?
Și în scurtă vreme în oraș începură să circule formularele cu tipăritură aleasă și cu două iscălituri, prin care Johann puddenbrook senior își permitea să anunțe că, în urma vârstei înaintate, se vedea nevoit să renunțe la activitatea comercială de până atunci și, ca atare, transmite, de azi înainte, casa Johann Puddenbrook fondată anno 1768 de răposatul său părinte, cu tot activul și pasivul, și cu aceeași denumire, fiului și asociatului său, Johann Buddenbrook, singurul proprietar de aici înainte, cu rugămintea ca încrederea ce i s a arătat din atâtea părți să i se acorde în viitor și fiului său... „Cu stimă Johann Buddenbrook senior, care va înceta să mai semneze."
Din ziua în care fu dusă la îndeplinire această înștiințare, bătrânul refuză să mai pună piciorul în birou, apatia lui înclinată spre meditație crescu înspăimântător și, pe la mijlocul lui martie, doar la câteva luni de la moartea soției sale, un mic guturai de primăvară a fost de ajuns pentru a l trânti la pat. Apoi, într o noapte, sosi ora când familia se adună și în jurul patului său, iar el îi spuse consulului:
— Mult noroc, Jean — auzi? Și curaj, curaj! Și lui Thomas: Ajută l pe tatăl tău! Iar lui Christian: Vezi să se aleagă ceva din tine!
Apoi tăcu, îi privi pe rând pe toți și, cu un ultim „Ciudat!", se întoarse cu fața la perete...
De Gotthold n a pomenit, până n ultima clipă, nici un cuvânt. La rândul său, acesta răspunse prin tăcere la scrisoarea prin care consulul îl chema la patul de moarte al tatălui său. Dar a doua zi, dis de dimineață — anunțurile mortuare nici nu fuseseră încă expediate și consulul cobora spre birou să rezolve problemele mai urgente — se întâmpla ceva ciudat: Gotthold Buddenbrook, proprietar al magazinului de pânzeturi SiegmundStiiwing& Comp. din Breite Strasse, se apropia cu pași repezi dinspre aleea din fața intrării. Era în vârstă de patruzeci și șase de ani, scund și îndesat, cu favoriți stufoși, de un blond cenușiu, presărați cu fire albe. Picioarele îi erau scurte și purta pantaloni de stofă aspră, cadrilată, largi ca niște saci. Urcând scara spre consul, el își ridică sprâncenele până se pierdură sub borul pălăriei cenușii și în același timp se încruntă.
— Johann, începu cu un glas înalt și plăcut, fără a i întinde mâna fratelui său, cum îi merge?
— Ne a părăsit astă noapte! răspunse mișcat consulul, apucând mâna fratelui său, care ținea o umbrelă. Cel mai bun tată!
Gotthold își coborî sprâncenele atât de adânc încât pleoapele i se închiseră. După o clipă de tăcere întrebă apăsat:
— Nu s a schimbat nimic, până la urmă, Johann?
Consulul își retrase mâna brusc, făcu chiar un pas înapoi și în timp ce ochii lui rotunzi, adânciți în orbite, se limpeziră, spuse:
— Nimic.
Sprâncenele lui Gotthold se avântară spre borul pălăriei și ochii i se ațintiră încordați asupra fratelui său.
— Și la ce mă pot aștepta de la simțul tău de dreptate? întrebă cu glas înăbușit.
De astă dată își coborî consulul privirea, apoi, fără să și o mai ridice, făcu un gest hotărât de sus în jos și răspunse încet, dar hotărât:
— În acest moment greu și serios ți am întins o mână de frate, dar, în ceea ce privește afacerile, nu vei găsi în mine decât pe șeful respectabilei case al cărei unic proprietar am devenit din ziua de azi. Nu poți aștepta de la mine nimic ce s ar împotrivi îndatoririlor impuse mie de această calitate; orice alte sentimente ale mele trebuie să amuțească.
Gotthold plecă... Totuși la înmormântare, când mulțimea de rude, de cunoștințe, de negustori, de delegați, de hamali, de funcționali și de muncitori de la depozite umplu toate încăperile, scările și coridoarele, și toate birjele din oraș se înșiruiră de a lungul străzii, spre sincera bucurie a consulului, el veni din nou; ba o aduse și pe nevastă sa, născută Stiwing, și pe cele trei fiice, de acum mari, Friederike și Henriette — foarte înalte și uscățive amândouă — și Pfiffi care, la optsprezece ani, părea în schimb prea mică și prea grasă.
Apoi, afară la cimitir, dincolo de poarta orașului, în fața cavoului familiei de la marginea crângului, pastorul Kolling de la biserica Sfânta Maria, un om voinic, cu capul mare și cu vorbă aspră, rosti panegiricul, elogiind viața cumpătată a răposatului, viață plăcută lui Dumnezeu, spre deosebire de aceea a „desfrânaților, mîncăilor și bețivilor"... Așa grăia părintele, deși mulți din cei de față, aducându și aminte de tonul moderat cu care vorbea bătrânul Wunderlich, decedat de curând, clătinau din cap.
Și când ceremonia și formalitățile ajunseră la sfârșit și cele șaptezeci, optzeci de birje luară drumul spre oraș... Gotthold Buddenbrook se oferi să l însoțească pe consul, având a i vorbi între patru ochi. Și iată că, așezându se lângă fratele său, pe pernele din spate ale cupeului larg, înalt și greoi, și punându și unul peste celălalt picioarele scurte, omul se arătă blând și împăciuitor. Recunoaște tot mai mult — spuse — că fratele său, consulul, nu poate să procedeze altfel de cum procedează și nici el nu vrea să păstreze despre tatăl său o amintire umbrită de mânie. Renunță deci la pretențiile lui, cu atât mai bucuros cu cât e hotărât să se retragă cu desăvârșire din afaceri, resemnându se să ducă, cu partea lui de moștenire și cu ce mai are pe deasupra, o viață liniștită, deoarece de pe urma magazinului de pânzeturi are puține bucurii: veniturile sunt atât de modeste, încât nu se poate decide să mai facă alte investiții... îndărătnicia față de tata nu i a adus noroc, se gândi, cucernic, consulul, privind cu ochii sufletului spre cer; și Gotthold avu, poate, același gând.
Ajungând în Mengstrasse, el îl însoți pe fratele său până în sufrageria mică, unde cei doi domni, tremurând de frig în fracurile lor, după ce atâtea ceasuri stătuseră în picioare în aerul răcoros al primăverii, băură împreună câteva pahare de coniac vechi. Apoi, după ce schimbă câteva cuvinte serioase și pline de politețe cu cumnata sa și i mângâie pe cap pe copii, Gotthold plecă, pentru a apărea din nou de „ziua copiilor" în vila Kröger din afara orașului... începuse să lichideze.
Un singur lucru îl mâhnea pe consul: că tatăl său n apucase intrarea în afaceri a celui mai mare dintre nepoți, eveniment ce se produse în preajma Paștelui din același an.
Thomas avea șaisprezece ani când părăsi școala. Se dezvoltase mult în timpul din urmă și din ziua primei împărtășanii — cu care prilej pastorul îl îndemnase în cuvinte puternice să urmeze calea cumpătării — se îmbrăca din cap până n picioare ca un bărbat în toată legea, ceea ce îl făcea să pară și mai mare. Purta la gât lănțișorul lung, de aur, rămas de la bunicul său, lănțișor de care atârna un medalion cu blazonul familiei, melancolicul blazon ce înfățișa un câmp cu hașuri neregulate, o mlaștină întinsă și o salcie singuratică și desfrunzită pe mal. Inelul cu sigiliu de piatră verde, mai vechi decât lanțul (pe care îl purtase, probabil, chiar și foarte înstăritul croitor de la Rostock), trecuse împreună cu Biblia cea mare în proprietatea consulului.
Thomas semăna tot mai mult cu bunicul său, așa cum Christian semăna cu tatăl său; mai ales bărbia rotundă, voluntară și linia fină a nasului erau ale bătrânului. Părul cu cărarea într o parte, ondulat și dat pe spate pe la tâmplele înguste, brăzdate de vine, era blond închis; în contrast cu părul, genele lungi și sprâncenele, dintre care una și o ridica mereu, păreau foarte deschise și spălăcite. Mișcările și vorba îi erau liniștite și la locul lor, ca și râsul care i descoperea dinții destul de urâți. Se pregătea cu zel și seriozitate pentru profesiunea lui...
Nespus de solemnă a fost ziua când, după micul dejun, consulul îl luă cu dânsul în birouri ca să l prezinte domnului Marcus, procuristul, domnului Havermann, casierul, și întregului personal, cu care de altfel, era de mult în raporturi de bună prietenie; când se așeză pentru întâia dată pe scaunul său turnant, în fața pupitrului, apucându se cu sârg să ștampileze, să claseze și să copieze diverse hârtii și când, spre seară, tatăl său îl conduse de a lungul Travei la magaziile „Teiul", „Stejarul", „Leul" și „Balena", dar unde de data aceasta el fu prezentat în calitate de colaborator...
Se dedica trup și suflet muncii, imitând hărnicia liniștită și stăruitoare a tatălui său, care lucra strângând din fălci și scria din când în când în jurnalul său câte o rugăciune; căci tebuiau recuperate pierderile însemnate pe care „Firma", această noțiune divinizată, le suferise la moartea bătrânului... Într o seară, la o oră foarte înaintată, în salonul cu peisaje, consulul dădu nevestei sale o serie de lămuriri destul de amănunțite asupra situației.
Era unsprezece și jumătate. Copiii, ca și mamzela Jung mann, dormeau în odăile ce dădeau spre coridor, căci etajul al doilea stătea gol, neocupat decât în răstimpuri, când soseau oaspeți. Doamna consul ședea pe canapeaua galbenă, lângă soțul ei care, cu o țigară n gură, parcurgea știrile de la bursă, apărute în gazeta locală. Aplecată asupra unei broderii de mătase, ea își mișca ușor buzele, numărând cu vîrful acului un rând de împunsături. Alături, pe grațioasa mescioară de lucru cu ornamente de aur, șase lumânări ardeau într un candelabru; policandrul ce atărna din tavan nu era aprins.
Johann Buddenbrook, care se apropia încet încet de mijlocul celui de al cincilea deceniu, îmbătrânise vizibil în ultimii ani. Ochii lui mici și rotunzi se înfundaseră și mai mult în orbite, nasul mare și încovoiat ca și pomeții obrajilor ieșeau și mai mult în relief, iar pe la tâmple, un puf de pudră îi atinsese parcă ușor părul blond cenușiu, cu cărare îngrijită. Și soția lui avea aproape patruzeci, ea însă își păstra de minune înfățișarea — nu frumoasă, dar strălucitoare totuși — și tenul ei de un alb mat, stropit cu pistrui nu și pierduse nimic din gingășie. Părul ei roșcat, pieptănat cu artă, avea reflexe aurii în lumina candelabrului. În timp ce căutătura ochilor de un albastru foarte deschis îi lunecă nițel într o parte, ea zise:
— Aș vrea să chibzuiești puțin asupra unui lucru, dragul meu Jean, n ar fi bine să luam un fecior în casă?... Eu am ajuns la convingerea că da. Când mă gândesc la părinții mei...
Consulul își lăsă gazeta pe genunchi și scoțându și țigara din gură o privi cu atenție, fiindcă era vorba de o cheltuială.
— Da, scumpa mea și draga mea Bethsy, începu lungind vorba într adins pentru a avea timp să și rânduiască obiecțiile. Un fecior, zici? După moartea părinților mei, am oprit toate cele trei slujnice, fără să mai vorbim de domnișoara Jungmann. Și mi se pare că...
— Ah, Jean, casa e așa de mare că este aproape imposibil altfel. I am spus Linei: „Fată dragă, e un veac de când nimeni n a mai scuturat praful în încăperile din fund!" Dar nici ele nu se pot speti muncind. Le ajunge cât gâfâie ca să fie curat, în ordine, totul, aici în camerele din față. Ce bine ne ar prinde un fecior pentru comisioane și alte lucruri de felul acesta! Un flăcău de treabă, fără pretenții, de la țară... Dar să nu uit: Louise Mollendorpf vrea să l concedieze pe Anton al ei. L am văzut servind: e un băiat îndemânatic...
— Trebuie să ți mărturisesc, răspunse cu o mișcare nervoasă consulul, că ideea aceasta mă miră. În timpul din urmă nici nu facem vizite, nici nu primim pe nimeni...
— Nu, firește, dar oaspeți avem totuși destul de des, și asta nu din pricina mea, dragă Jean, deși, după cum știi, îmi face într adevăr plăcere, îți pică un tovarăș de afaceri din alt oraș, îl poftești la masă și, cum nu și a reținut cameră la hotel, doarme, firește, la noi. Sau vine vreun misionar și stă, poate, o săptămână întreagă aici... Peste două săptămâni îl așteptăm pe pastorul Mathias din Cannstatt... În sfârșit, ca să nu mai lungim vorba, lefurile sunt așa de mici!...
— Dar puțin câte puțin se adună, Bethsy! Plătim patru oameni în casă, și uiți câți salariați avem în slujba firmei.
— O fi într adevăr peste puterile noastre să ținem un fecior? întrebă Elisabeth zâmbind în timp ce l privea cu capul înclinat într o parte. Când mă gândesc la personalul din casa părinților mei...
— Părinții tăi, dragă Bethsy! Ei bine, e cazul să te întreb dacă ai o idee clară despre situația noastră?
— Ai dreptate, Jean, poate că nu cunosc destul de bine cum stau lucrurile.
— O, asta se poate remedia ușor, spuse consulul. Se așeză mai în voie pe sofa, picior peste picior, trase o gură de fum și încruntându se ușor începu să înșire, cu o ușurință extraordinară, o serie de cifre. Scurt și cuprinzător: răposatul meu tată avea, pe vremuri, înainte de căsătoria soră mii, suma rotundă de 900 000 de mărci, în care nu intra, se înțelege, proprietatea funciară și valoarea propriu zisă a firmei. Din această sumă, 80 000 au trecut ca zestre la Frankfurt, și 100 000 i au fost dați, pentru înjghebarea gospodăriei, lui Gotthold. Rămâneau 720 000. A urmat apoi cumpărarea acestei case care, cu toată suma realizată prin vânzarea micului imobil din Alfstrasse, ne a costat, cu reparații și mobilier, 100 000 în cap. Rămîn 620 000. Li s a plătit celor din Frankfurt, cu titlu de despăgubire, 25 000. Rest 595 000. Astfel ar fi stat lucrurile la moartea tatălui meu, dacă n am fi echilibrat în cursul anilor toate aceste cheltuieli într un câștig de 200 000 de mărci. Averea noastră întreagă se cifra, așadar, la 795 000 de mărci. Din această sumă 100 000 i au mai revenit lui Gotthold și alte 267 000 celor din Frankfurt. Dacă mai scădem cele câteva mii pe care, prin testament, tata le a donat pentru spitalul Sfântului Duh, pentru fondul de ajutorare a văduvelor de negustori, rămân aproximativ 420 000 de mărci, la care se adaugă zestrea ta, adică 100 000. Aceasta e, în linii generale, situația, făcând abstracție de tot felul de mici oscilații. Va să zică, nu suntem așa grozav de bogați, dragă Bethsy, și trebuie să mai ținem seama și de faptul că, deși volumul afacerilor a scăzut, cheltuielile au rămas aceleași, fiindcă profilul firmei nu ne permite să le reducem... Ai putut să mă urmărești?
Cu broderia în poală, doamna consul dădu din cap cu oarecare șovăială.
— Desigur, dragă Jean, spuse ea, deși nu înțelesese tot și nu pricepea deloc de ce aceste sume mari ar trebui s o împiedice să angajeze un fecior.
Consulul trase din țigară, cu capul răsturnat pe spate, dădu drumul unui rotocol de fum, apoi continuă:
— Desigur, te gândești că în ziua în care Dumnezeu îi va chema la el pe iubiții tăi părinți ne va rămâne o moștenire considerabilă — și ai dreptate. Totuși, să nu ne facem socoteli nechibzuite. Știu că tatăl tău a avut pierderi destul de grele și asta, după cum toată lumea a aflat, din pricina lui Justus. Justus e un om extrem de simpatic, dar nu prea se arată destoinic în afaceri și a avut și un nenoroc de care nu e vinovat. Din pricina mai multor clienți a avut pierderi foarte supărătoare. Pierzând mereu din capital, a fost nevoit să recurgă, prin mijlocirea unor bancheri, la credite scumpe și, pentru a se evita o catastrofă, tatăl tău a trebuit să intervină în mai multe rânduri cu sume importante. Așa ceva s ar mai putea repeta și în viitor și o să se repete, mă tem, fiindcă — iartă mă Bethsy, dacă îți vorbesc cât se poate de sincer — acea seninătate și ușurință atât de încântătoare la tatăl tău, care nu se mai ocupă de comerț, nu l prinde deloc pe fratele tău, care e om de afaceri... Îînțelegi ce vreau să spun... Justus nu e îndeajuns de prevăzător, nu i așa? E cam pripit și superficial... De altfel nici părinții tăi nu și refuză nimic, și de asta mă bucur din toată inima, trăiesc pe picior mare... potrivit situației lor.
Doamna consul zâmbea cu îngăduință: cunoștea prejudecata soțului său față de înclinările spre eleganță ale familiei Kröger.
— Pe scurt, continuă el, punând restul de țigară în scrumieră, în ceea ce mă privește, mă bizui în primul rând pe convingerea că bunul Dumnezeu mă va ține în puteri, și cu ajutorul Lui milostiv voi putea ridica din nou averea firmei la înălțimea de odinioară... Sper că acum vezi mai limpede, dragă Bethsy...
— Foarte limpede, Jean, cât se poate de limpede, se grăbi să răspundă doamna consul, fiindcă în seara aceea renunțase să mai stăruie în privința feciorului. Dar acum să mergem la culcare, ce zici? S a făcut târziu de tot.
Peste câteva zile, când consulul, venind bine dispus de la birou, se așeză la masă, luară totuși hotărârea ca Anton, feciorul care servise la Mollendorpf, să fie angajat.


VI

— Pe Tony o dăm la pension, la domnișoara Weichbrodt, declară consulul pe un ton atât de hotărât încât faptul era ca și împlinit.
Fiindcă, așa cum s a arătat mai sus, în timp ce Thomas se deprindea cu negoțul, dovedind reale înclinații, în timp ce Clara creștea veselă, iar pofta de mâncare a bietei Klothilde umplea de bucurie pe toți câți o priveau, de Tony și Christian părinții erau mai puțin mulțumiți. Cât despre acesta din urmă, printre cele mai neînsemnate fapte de care putea fi mustrat, se număra și acela că aproape în fiecare după masă trebuia să ia cafeaua acasă la domnul Stengel — cu toate că, pierzându și răbdarea, doamna consul îi scrisese profesorului, invitîndu l printr un bilet grațios la dânsa acasă, pentru o explicație. Domnul Stengel apăru în Mengstrasse cu peruca de duminică, arborând cel mai înalt guler și o vestă împănată cu creioane ascuțite ca niște lănci; în timp ce ședea lângă doamna consul în salonul cu peisaje, Christian, ascuns în sufragerie, trăgea cu urechea la ușă. Eminentul pedagog își expuse elocvent, deși cam stânjenit, vederile, vorbi despre esențiala deosebire dintre „linie" și „dungă", aminti de „pădurea verde" ca și de lada cu cărbuni, repetând tot timpul expresia „în consecință", convins de bună seamă că ea se potrivește mai bine cu ambianța distinsă. După un sfert de ceas apăru consulul, îl goni pe Christian din sufragerie și își exprimă față de domnul Stengel viile regrete pentru că fiul său îi pricinuia atâtea nemulțumiri...
— O, nu, ferească sfântul, domnule consul. E o minte deschisă, un băiat vioi, elevul Buddenbrook. Și în consecință... Doar că e nițel cam zburdalnic, dacă mi e permis să mă exprim astfel, hm... și în consecință...
Consulul îl conduse politicos, prin toată casa, apoi domnul Stengel își luă rămas bun... Dar nu acesta era lucrul cel mai grav. Lucrul cel mai grav a devenit public într una din zilele următoare. Despre ce era vorba? Elevului Christian Buddenbrook i se dăduse voie să meargă într o seară, cu un bun prieten al său, la Teatrul Municipal unde se juca Wilhelm Tell de Schiller. Rolul lui Walter, fiul lui Tell, era susținut de o tânără actriță, demoiselle Meyer de la Grange, care avea o slăbiciune cu totul specială și anume: indiferent dacă se potrivea sau nu cu rolul pe care l interpreta, ea apărea pe scenă cu o broșa de briliante, despre care toată lumea știa că sunt adevărate, de vreme ce erau un dar al tânărului consul Peter Dohlmann, fiul răposatului angrosist de lemne Dohlmann din Wallstrasse numărul 1, de lângă Holstentor. Consulul Peter era un așa zis libertin, adică unul dintre domnii care, ca și Justus Kröger de pildă, aveau o purtare cam ușuratică. Era căsătorit, avea chiar o fetiță, dar de mai multă vreme nu se înțelegea cu nevasta sa și ducea o viață de adevărat burlac. Averea pe care i o lăsase tatăl său, al cărui comerț îl continua, chipurile, fusese destul de însemnată, dar prin oraș se spunea că a început să mănânce totuși și din capital. își petrecea timpul mai mult la club sau în Berăria Primăriei, unde lua și micul dejun. În fiecare dimineață pe la patru era văzut pe undeva pe străzi și făcea dese călătorii de afaceri la Hamburg. Dar înainte de toate era un zelos amator de teatru, nici o reprezentație nu i scăpa și se interesa foarte îndeaproape de personalul artistic. Demoiselle Meyer de la Grange era ultima dintre tinerele artiste pe care în anii din urmă le distinsese cu briliante.
Dar să revenim la chestiune. În rolul lui Walter Tell, tânăra artistă era pur și simplu încântătoare. Ea purta și de data aceasta broșa cu briliante și juca atât de mișcător încât, de emoție și entuziasm, elevul Buddenbrook avea lacrimi în ochi, ba se lăsă târât într o acțiune ce nu putea izvorî decât dintr un simțământ din cale afară de puternic. Anume, într o pauză, el cumpără la florăria de peste drum, plătind o marcă și opt șilingi și jumătate, un buchet, cu care piciul de paisprezece ani, cu nasul mare și cu ochii mici, înfundați în orbite, se îndreptă spre scenă; și fiindcă nimeni nu l opri, o găsi pe domnișoara Meyer de la Grange, care stătea de vorbă cu consulul Peter Dohlmann în fața unei cabine. Consulul era cât pe ce să cadă pe spate de râs, când îl zări pe Christian apropiindu se cu buchetul în mână, dar noul libertin, înclinându se adânc și cu toată seriozitatea în fața lui Walter Tell, îi oferi florile, dădu încet din cap și îi spuse cu atâta sinceritate încât glasul lui suna aproape dureros:
— Ce frumos ați jucat, domnișoară!
— Ia te uită la el! Păi ăsta i Crishan Buddenbrook! strigă cu vorba lui lată consulul Dohlmann.
Domnișoara Meyer de la Grange își ridică însă sprâncenele frumoase și întrebă:
— Băiatul consulului Buddenbrook?
Apoi, cu multă bunăvoință, mângâie fața noului ei admirator.
Acestea erau faptele pe care, încă în aceeași seară, Peter Dohlmann le servi drept trufanda prietenilor săi la club. Dar vestea se răspândi fulgerător de repede în oraș, ajunse chiar la urechile directorului școlii, care socoti că trebuie să discute cu consulul Buddenbrook. Cum privea acesta situația?... Nu era atâta mânios, cât mai degrabă copleșit, zdrobit de a dreptul. Ședea aproape doborât în salonul cu peisaje, povestindu i soției sale cele întâmplate.
— Ãsta e băiatul nostru! Iată pe ce drum a apucat...
— Pentru Dumnezeu, Jean, tatăl tău ar fi râs de toată comedia asta. Și dacă o s o povestești joi părinților mei, o să vezi că Papa are să se amuze grozav...
Consulul izbucni:
— A, da! Sunt convins că are să l amuze, Bethsy! Are să se bucure că sângele lui ușuratic și înclinările lui neserioase supraviețuiesc nu numai în domnișorul... libertin... Justus, ci, după cum arată semnele, și într unul din nepoții săi... Ei, la naiba, tu mă silești să fac astfel de constatări! Auzi! Să se ducă la această... persoană! Să și cheltuiască banii de buzunar cu o astfel de femeie! Nu știe ce face, admit, dar aplecarea spre viciu se arată limpede!
Da, cazul era grav într adevăr, și consulul era cu atât mai îngrozit, cu cât după cum s a mai spus, nici Tony n avea o purtare mai bună. E adevărat că, o dată cu trecerea anilor, se lăsase de obiceiul de a l face pe omul cu fața galbenă să țopăie, ca și de vizitele la Liese, păpușăreasa, dar capul și l purta din ce în ce mai semeț, mai provocator și mai ales după ce și petrecea vara la bunici, manifesta o înclinație condamnabilă spre trufie și vanitate.
Într o zi, consulul o surprinse citind, împreună cu mamzel Jungmann, Mimili de Clauren . Descoperirea îl dezgustă. Răsfoi în tăcere volumașul, apoi îl puse sub cheie, pentru totdeauna. În curând ieși la iveală o altă poznă: Tony — Antonie Buddenbrook — făcea plimbări prin preajma porții orașului singură singurică cu un licean, prieten al fraților ei. Cei doi fuseseră văzuți de doamna Stuht, aceeași doamnă Stuht căreia îi erau deschise ușile în societatea cea mai bună. Într o zi când cumpăra o rochie în casa Mollendorpf, femeia adusese vorba despre plimbările domnișoarei Buddenbrook: „Eh, a ajuns și mamzel Buddenbrook la vârsta când..." La rândul ei, pe un ton glumeț, doamna senator Mollendorpf îi povesti consulului întâmplarea. Plimbările fură interzise. Dar în curând se descoperi că în scorburile copacilor bătrîni de lângă poarta orașului, astupate doar pe ici colo cu mortar, domnișoara Tony găsea bilețele de la același licean și tot acolo îi lasă și răspunsul. Când s au aflat toate acestea, consulului i se păru că e nevoie s o pună pe Tony, care avea cincisprezece ani, sub o supraveghere mai severă, într un pension și anume în acela al domnișoarei Weichbrodt, din Mühlenbrink numărul 7.


VII

Therese Weichbrodt era gheboasă, atât de gheboasă, încât întrecea doar cu puțin înălțimea unei mese. Împlinise patruzeci și unu de ani, dar fiindcă nu ținuse niciodată să aibă o înfățișare atrăgătoare, se îmbrăca asemenea unei cucoane de șaizeci, șaptezeci de ani. Peste buclele cărunte și înfoiate purta o bonetă cu panglici verzi ce i atârnau pe umerii înguști, de copil, și în îmbrăcămintea ei neagră și sărăcăcioasă nu se vedea nici urmă de podoabă, afară de broșa mare, ovală, din care, pictat pe porțelan, strălucea portretul mamei sale.
Mica domnișoară Weichbrodt avea ochi căprui, ageri și inteligenți, un nas ușor încovoiat și buze subțiri pe care putea să le strângă dându le o expresie de extremă hotărâre. De altfel întreaga ei făptură mărunțică și toate mișcările ei se caracterizau printr o energie care avea ceva comic în ea, dar impunea respect. La aceasta contribuia în mare măsură și felul ei de a vorbi. Rostea cuvintele cu o mișcare vioaie, sacadată a maxilarului de jos, dând din cap repede, insistent, exprimându se concis și fără particularități dialectale, limpede și hotărât, accentuând cu grijă fiecare consoană. Vocalele, însă, le lungea atât de mult încât în gura ei u devenea o sau chiar a, așa că, de pildă, nu zicea ulcică cu unt, ci oleică cu ont sau chiar ant, iar cățelușul ei care schelălăia cu încăpățânare nu mai era „Bobby" ci ,Babby". Când îi spunea unei eleve:,.Fetițo, nu fi stopidă!" izbind de două ori, scurt, cu arătătorul îndoit în masă, efectul era sigur; iar când mademoiselle Popinet, franțuzoaica, își punea prea mult zahăr în cafea, domnișoara Weichbrodt avea un fel de a se uita în tavan, de a bate darabana pe masă și de a spune: „Îîn locul domitale eu aș loa socriera ntreagă", încât mademoiselle Popinet roșea până peste urechi...
În copilărie — Dumnezeule, ce mogâldeață de copil sfrijit o fi fost! — Therese Weichbrodt se botezase singură „Sesemi", și acest nume și l a păstrat toată viața, așa încât elevelor mai bune și mai harnice, fie interne, fie externe, le îngăduia s o numească astfel.
— Spune mi Sesemi, copila mea, o pofti din prima zi pe Tony Buddenbrook, sărutând o scurt și răsunător pe frunte. Îmi place să mi se spună așa.
Pe sora ei mai mare, pe madame Kethelsen, o chema însă Nelly.
Madame Kethelsen, care avea vreo patruzeci și opt de ani, rămăsese, după moartea soțului ei, fără mijloace de trai; locuia la soră sa, într o odăiță sus, și mânca la masa comună. Se îmbrăca la fel cu Sesemi; dar, spre deosebire de aceasta, era cât o prăjină, iar la încheieturile subțiri ale mâinilor purta niște manșete de lână. Nu era profesoară, nu cunoștea severitatea, întreaga ei ființă răspândea numai blândețe și veselie liniștită. Când vreuna din elevele domnișoarei Weichbrodt făcea vreo drăcie, ea râdea din toată inima, cu atâta bunătate, încât ochii i se împăienjeneau de lacrimi, până când Sesemi ciocănea în masă și striga „Nelly!", cu un aer autoritar, făcând ca „Nelly" să sune „Nally", iar aceasta amuțea intimidată.
Madame Kethelsen asculta de sora sa mai mică și se lăsa dojenită de ea ca un copil. Adevărul este că Sesemi o disprețuia din toată inima. Therese Weichbrodt era o fată citită, aproape o erudită, și numai prin lupte mărunte, dar tenace, își păstrase credința din copilărie, religiozitatea pozitivă și încrederea că într o zi va fi răsplătită acolo, sus, pentru întreaga i viață grea și ștearsă. Madame Kethelsen, în schimb, era neinstruită, nevinovată, săracă cu duhul. „Buna mea Nelly..." — zicea Sesemi — „Doamne sfinte, ea e un copil, n a știut niciodată ce înseamnă îndoiala, n a avut niciodată de luptat cu ceva — e o ființă fericită..." în cuvinte de felul acesta se simțea tot atâta dispreț, cât și invidie, o slăbiciune scuzabilă însă a caracterului domnișoarei Sesemi.
Parterul înalt al căsuței de suburbie, clădită din cărămidă roșie și împrejmuită de o grădină bine întreținută era destinat pentru clase și sufragerie, în timp ce la primul cat și chiar la mansardă se înșirau dormitoarele. Elevele domnișoarei Weichbrodt nu erau numeroase, căci în pension nu erau primite decât fete mai răsărite și numai în primele trei clase erau admise și eleve externe; pe de altă parte, Sesemi ținea cu rigurozitate ca în casa ei să nu intre decât fete din familiile cele mai alese... Tony Buddenbrook fusese primită, cum spuneam, cu toată atenția; mai mult, pentru cină, Therese făcuse chiar un Bischof, un fel de punci dulce și roșu ce se servea rece și pe care îl pregătea cu adevărată măiestrie...
— Mai doriți puțin Bischof? întreba ea, dând cordial din cap, și invitația suna atât de ispititor că nimeni nu i putea rezista.
Domnișoara Weichbrodt ședea în capul mesei, pe două perne de sofa, și prezida ospățul cu energie și circumspecție; ridicându și drept și semeț trupul schilod și mic, bătu cu vigilență în masă, strigă „Nally!" și „Babby!", și cu o singură privire o puse la punct pe mademoiselle Popinet, care se pregătea să ia tot aspicul de pe friptura rece de vițel. Tony fusese așezată între două eleve: Armgard von Schilling, o blondă trupeșă, fiica unui moșier din Mecklenburg, și Gerda Arnoldsen, de fel din Amsterdam, o apariție elegantă și stranie, cu părul greu, roșu întunecat, cu ochii căprui foarte apropiați și cu fața albă, frumoasă și oarecum trufașă. În fața ei ședea, sporovăind întruna, franțuzoaica; părea o negresă și purta niște cercei de aur enormi. La capătul celălalt al mesei se afla, cu zâmbetul ei acru, costeliva englezoaică Miss Brown, care locuia de asemenea în casă.
Datorită Bischof ului domnișoarei Sesemi, fetele se împrieteniră repede. Mademoiselle Popinet le povesti că noaptea trecută iar a avut un vis năprasnic...
— Ah! quelle horreur! „Azutor, azutor, oții, oții!" striga în asemenea ocazii, de toată lumea sărea din pat... .
Apoi ieși la iveală că Gerda Arnoldson nu cânta la pian, ca toate celelalte fete, ci la vioară, și că tatăl ei — maică sa nu mai era în viață — îi făgăduise un Stradivarius veritabil. Tony nu era muzicală, la fel ca majoritatea membrilor familiei Buddenbrook și toți Krögerii. Nu era în stare să deosebească nici coralele ce se cântau în biserica Sfânta Maria... Ah, orga din Nieuwe Keik de la Amsterdam avea o voxhumana, o voce omenească, cu o rezonanță minunată! — Armgard von Schilling vorbea despre vacile de acasă.
Această Armgard îi făcuse Antoniei, din prima clipă, cea mai profundă impresie: era întâia fată de nobil pe care o cunoștea. „Să te numești «von Schilling», ce fericire!"... Părinții ei, ai Antoniei, aveau cea mai frumoasă și mai veche casă din oraș; și bunicii ei erau oameni bine, dar se numeau, simplu „Buddenbrook" și „Kröger", fapt nespus de dureros. Nepoata distinsului Lebrecht Kröger se topea de admirație pentru titlul de noblețe al colegei sale Armgard și, în taină, se gândea uneori că de fapt acest splendid „von" ei i s ar potrivi mult mai bine, căci, Doamne, Armgard nici măcar nu știa să și prețuiască fericirea, nici că i păsa de ea; umbla de colo până colo, cu cosița ei groasă, cu ochii albaștri plini de bunătate și cu accentul ei lătăreț din Mecklenburg; nu era distinsă câtuși de puțin, nu avea nici cea mai mică pretenție la așa ceva, îi lipsea chiar simțul pentru distincție. În căpșorul Antoniei însă, cuvântul „distins" era înfipt uimitor de solid și ea i l aplica cu accent admirativ Gerdei Arnoldsen.
Gerda era o ființă oarecum deosebită și avea în ea ceva straniu, ceva exotic; cu toate obiecțiile domnișoarei Sesemi, îi plăcea să și pieptene minunatul ei păr roșu într un fel cam bătător la ochi. Mulți găseau că e o nerozie să cânte la vioară și, în treacăt fie zis, vorba „nerozie" avea un sens de foarte aspră dezaprobare, într o privință însă, oricine trebuia să fie de acord cu Tony: Gerda Arnoldsen era o fată distinsă. Întreaga i făptură — era pe deplin dezvoltată pentru vârsta ei — obiceiurile, lucrurile ei, toate erau distinse: de pildă, obiectele de toaletă din fildeș aduse de la Paris, pe care Tony știa să le prețuiască cu deosebire, deoarece la ei acasă se găseau de asemenea tot felul de lucruri pe care părinții sau bunicii le aduseseră de la Paris, și pe care ei le socoteau foarte prețioase.
Cele trei fete se împrieteniră repede, erau în aceeași clasă și dormeau câteștrele în cel mai mare dormitor de la etaj. Ce clipe vesele și plăcute petreceau în acest dormitor! Seara, pe la zece, se duceau la culcare, dar în timp ce se dezbrăcau, cele trei prietene se întindeau la taifas — în șoaptă bineînțeles, fiindcă alături, mademoiselle Popinet începea să viseze hoți... Franțuzoaica dormea într o odaie cu mica Eva Ewers, o fetiță din Hamburg, al cărei tată, mare admirator și colecționar de obiecte de artă, se stabilise la München.
Storurile cu dungi cafenii erau lăsate, pe masă ardea lampa joasă cu abajur roșu, iar în cameră plutea o ușoară mireasmă de micșunele și de albituri proaspăt spălate, o atmosferă tihnită, calmă, de oboseală, de viață fără griji și de reverie.
— Dumnezeule Doamne! exclamă Armgard care ședea pe dunga patului, dezbrăcată pe jumătate, cu câtă ușurință vorbește doctorul Neumann! Intră în clasă, se așază la catedră și începe să vorbească despre Racine...
— Are o frunte frumoasă, înaltă, observă Gerda, care se pieptăna la licărul a două lumânări, în fața oglinzii așezate între cele două ferestre.
— Da! se grăbi Armgard să întărească.
— Și tu, Armgard, ai început să vorbești despre el numai ca să poți auzi asta; tot timpul îl privești cu ochii tăi albaștri, ca și cum...
— Îl iubești? întrebă Tony. Vai, nu pot să mi deznod șireturile; te rog, Gerda... așa... Ei, îl iubești, Armgard? Mărită te cu el! E o partidă foarte bună, o să ajungă profesor de gimnaziu.
— Doamne, ce nesuferite sunteți! Nu l iubesc deloc. În nici un caz n o să mă mărit cu un profesor, ci cu un moșier...
— Cu un nobil? Tony lăsă să i cadă ciorapul din mână și se uită gânditoare în ochii prietenei sale...
— Asta n o știu încă, dar va trebui să aibă o moșie mare... Vai, cât mă bucur când mă gândesc! O să mă scol la ora cinci și o să mă ocup de gospodărie... Trase plapuma peste ea și cătă visătoare în tavan.
— Prin fața ochilor i se perindă cinci sute de vaci, spuse Gerda, privindu și prietena prin oglindă.
Tony nu era încă gata, totuși își așeza capul pe pernă, își încrucișa palmele sub ceafă și se uită și ea, gânditoare în tavan.
— Eu, firește o să iau un comerciant, spuse. Trebuie să aibă mulți bani, ca să ne putem întemeia un cămin elegant; am această obligație față de familia mea și față de firmă, adăugă grav, da, da, așa am să fac, o să vedeți.
Gerda isprăvise cu pieptănătura de noapte și acum își curăța dinții albi și lați, privindu se în oglinda ei cu ramă de fildeș.
— Eu n o să mă mărit, probabil, niciodată, spuse cu oarecare greutate, căci praful de mentă o împiedica să vorbească. Nici nu văd de ce m aș mărita. N am nici un chef de așa ceva. Am să mă întorc la Amsterdam și am să cânt duete cu papà, iar mai târziu, am să stau cu sora mea care e măritată...
— Ce păcat! strigă Tony cu însuflețire. Zău că e păcat, Gerda. Ar trebui să te măriți cu cineva de aici și să rămâi la noi toată viața... Ascultă mă ce ți spun... ar trebui să iei de pildă pe unul din frații mei...
— Pe ăla cu nasul mare? întrebă Gerda, căscând cu un oftat mărunt, grațios și leneș, și acoperindu și gura cu oglinda de mână.
— Sau cu celălalt, indiferent cu care... Doamne, ce frumos v ați putea aranja! Jakobs ar face totul, Jakobs tapițerul din Fischstrasse; are gust. Aș veni în fiecare zi să vă văd...
Dar în clipa aceasta se auzi glasul domnișoarei Popinet:
— Ah, voyons, mesdames! la culcare, s'il vous plaît! Doar n o să vă măritați astă seară!
Duminicile însă și vacanțele, Tony le petrecea acasă, în Mengstrasse, sau afară, la bunici. Ce fericire când în ziua de Paști se nimerea să fie vreme frumoasă și în grădina uriașă a Krögerilor puteai căuta ouă și iepuri de marțipan! Și vacanțele de vară pe malul mării, când locuiau la hotelul băilor, bunătățile de la table d'hôte, băile, excursiile călare pe măgari! Iar în anii când afacerile consulului mergeau mai bine, călătorii mai lungi! Și, mai presus de toate, Crăciunul, cu trei rânduri de daruri; acasă, la bunici și la Sesemi, unde în seara aceea Bischof ul curgea pâraie!... Totuși, nicăieri noaptea de ajun nu era atât de minunată ca acasă, căci consulul ținea ca această sfântă sărbătoare să fie prăznuită cu strălucire, într o atmosferă de solemnă reculegere. Cufundați într o adâncă evlavie, membrii familiei ședeau în salonul cu peisaje, în timp ce în galeria cu coloane se adunau slugile și tot felul de oameni bătrâni și săraci, cărora consulul le strângea pe rând mâinile învinețite. Deodată, afară, răsuna un cântec pe patru voci, executat de corul de copii de la biserica Sfânta Maria. Totul era atât de înălțător, încât inima începea să ți bată mai tare. Apoi, în timp ce prin crăpătura ușii înalte, albe, cu două canaturi, mireasma de brad se strecura în odaie, doamna consul citea încet din vechea Biblie a familiei cu slove enorme capitolul de Crăciun; și după ce afară se mai executa un cântec, toți ai casei, intonând O, brad frumos, treceau în procesiune solemnă prin galeria cu coloane și intrau în salon, în salonul vast, cu statui pictate pe tapete, unde, luminos, sclipitor și înmiresmat, bradul împodobit cu crini albi, se înălța până în tavan, iar masa încărcată cu daruri se întindea de la ferestre până la ușă. Afară în stradă, pe zăpada înghețată bocnă, cântau flașnetari italieni și dinspre piață se auzea hărmălaia iarmarocului de Crăciun. în afară de micuța Clara, toți copiii luau parte la cina târzie din galeria cu coloane, la care se serveau imense cantități de crapi și de curcani umpluți...
Aici e locul să amintim că în acei ani Tony Buddenbrook a vizitat două moșii în Mecklenburg. A petrecut câteva săptămâni de vară cu prietena ei Armgard, la domeniul domnului von Schilling, aflat față n față cu Travemünde, de cealaltă parte a golfului. Altă dată călători cu verișoara sa, Thilda, la domeniul al cărui administrator era Bernhardt Buddenbrook. Proprietatea aceasta se numea Ungnade și nu aducea o para chioară, dar pentru a petrece o vacanță, nu era tocmai de disprețuit.
Astfel se scurgea an după an și, punînd una peste alta, se poate spune că Tony avea o tinerețe fericită.



Partea a treia

Aceasta parte este închinată din inimă
surorii mele Julia, în amintirea golfului
nostru de la Marea Baltică.


I

Într o după amiază de iunie, nu mult după ora cinci, toată familia ședea în fața „portalului" din grădină, unde luase cafeaua. În interiorul pavilionului văruit, având o oglindă înaltă, pe a cărei față erau zugrăvite niște păsări fâlfâind din aripi, și, pe peretele din fund, două uși lăcuite, care privite mai cu atenție nu erau deloc uși, ci aveau doar două clanțe pictate, aerul era încins și apăsător, așa că mobila ușoară de lemn noduros și băițuit fusese scoasă în grădină.
Consulul, soția sa, Tony, Tom și Klothilde ședeau în semicerc, în jurul mesei rotunde pe care strălucea serviciul de cafea. Mai la o parte, cu o mutră de om nenorocit, Christian prepara a doua Catilinara de Cicero. Consulul era ocupat cu țigara și cu gazeta lui. Doamna consul își lăsase broderia în poală și o privea zâmbind pe micuța Clara care, împreună cu Ida Jungmann, căuta viorele pe pajiște, căci din când în când se găsea câte un fir de floare prin iarbă. Cu capul proptit în palme, Tony citea de zor Frații Serapion de Hoffmann, în vreme ce Tom îi gâdila încetișor ceafa cu un fir de iarbă, fapt pe care, dinadins, ea se făcea că nu l baga deloc în seamă. Iar Klothilde, slăbuță, cu o înfățișare bătrânicioasă în rochița ei de creton înflorat, citea o povestire intitulată: Orb, surd, mut și totuși fericit; între timp aduna pe fața de masă fărîmele de biscuiți, apoi apuca cu cele cinci degete câte o grămăjoara și o vâra cu grijă în gură.
Pe cerul ce începea să pălească încet încet, erau câțiva nori albi, nemișcați. Cu cărările și straturile ei simetrice, grădina se întindea multicoloră și îngrijită în lumina soarelui de după amiază. Mirosul rezedei ce împrejmuia straturile de flori adia din când în când prin aer.
— Ei, Tom, spuse consulul bine dispus, scoțându și țigara din gură, afacerea cu secara pentru firma Van Henkdom & Comp., de care îți vorbeam, se face.
— Cât dă? întrebă Tom cu interes, renunțând s o mai necăjească pe Tony.
— Șaizeci de taleri pentru mia de kilograme... Nu e rău, ce zici?
— E excelent! Tom știa că afacerea e într adevăr foarte bună.
— Tony, ținuta ta nu e tocmai commeilfaut, remarcă doamna Buddenbrook.
Fără să și ridice ochii de pe carte, Tony își luă un cot de pe masă.
— Ce are a face? interveni Tom. Poate să stea cum poftește, tot Tony Buddenbrook rămâne. Thilda și ea sunt, fără discuție, cele mai frumoase ființe din familie.
Klothilde rămase cu gura căscată.
— Doamne! Tom... exclamă ea, și era de neînțeles cum reușea să lungească aceste trei silabe scurte.
Tony răbda și tăcea, căci Tom îi era superior; nu era nimic de făcut, orice ar fi răspuns. Tom i ar fi întors iar vorba și râsetele ar fi fost de partea lui. Se mulțumi să dea din umeri, trăgând aerul cu nările dilatate. Dar când maică sa începu să vorbească de balul ce se pregătea în casa consulului Huneus și scăpă o vorbă și despre niște pantofi de lac, Tony își luă de pe masă și celălalt cot și arătă un interes deosebit de viu.
— Voi vorbiți, vorbiți, ce vă pasă, se văicări Christian, dar povestea asta e îngrozitor de gravă! Ce n aș da să fiu și eu negustor!
— Da, firește; în fiecare zi vrei altceva, spuse Tom.
În clipa aceasta se ivi Anton venind dinspre curte, cu un bilet pe tava de ceai. Toți îl priveau curioși.
— Grünlich, agent comercial, citi cu glas tare consulul. Din Hamburg. Un om plăcut, cu referințe bune, fiu de pastor. Sunt în relații comerciale cu el. Ar fi ceva aici... Anton — n ai nimic împotrivă, Bethsy? — roagă l pe domnul să poftească încoace.
Un ins de statură mijlocie, de vreo treizeci și doi de ani, cu pălăria și bastonul în aceeași mână, se apropia de ei, străbătând grădina. Era îmbrăcat într o jacheta lungă, lânoasă, de culoare galbenă verzuie, purta mănuși cenușii de ață și călca cu pași mărunți, cu capul întins puțin înainte. Sub părul rar, blond deschis, fața lui trandafirie zâmbea; dar lângă una din nări, un neg răsărea. Barba și mustățile îi erau rase, în schimb, purta după moda englezească, favoriți lungi, care erau de un galben auriu puternic. Încă de departe omul își scoase înclinându se până la pământ pălăria mare, de un cenușiu deschis...
Făcu un ultim pas foarte lung, la care își roti bustul în semicerc, plecându se astfel în fața tuturor celor de la masă.
— Am nimerit într un moment nepotrivit, vă tulbur liniștea familială, spuse domol, cu o rezervă plină de delicatețe. Răsfoiți cărți frumoase, stați de vorbă... Vă cer mii de scuze.
— Sunteți bine venit, scumpe domnule Grünlich! răspunse consulul ridicându se, împreună cu cei doi fii ai săi, și strângând mâna musafirului. Îmi pare bine că pot să vă salut și în afară de birou, în mijlocul familiei mele. Domnul Grünlich, Bethsy, excelentul meu prieten și tovarăș de afaceri... Fiica mea, Antonie... Nepoata mea, Klothilde... Pe Thomas îl cunoașteți... Acesta e al doilea fiu al meu, Christian, elev la gimnaziu.
La fiecare nume domnul Griinlich se înclina din nou.
— Cum spuneam, continuă el, n aș vrea să am aerul unui intrus... Am venit în chestiuni de afaceri și, dacă îmi permiteți, l aș ruga pe domnul consul să mă însoțească vreo câțiva pași prin grădină.
Doamna Buddenbrook îi răspunse:
— Ne ați face mare plăcere dacă n ați discuta numaidecât cu soțul meu despre afaceri și v ați mulțumi, pentru câteva clipe măcar, cu societatea noastră. Vă rog să luați loc.
— Mii de mulțumiri, rosti emoționat domnul Griinlich. Apoi se lăsă pe marginea scaunului adus de Tom, așezându și pălăria și bastonul pe genunchi, își trecu degetele printr unul din favoriți și tuși ușor, cam așa: He e hm. Toate acestea păreau că vor să spună: „Asta ar fi introducerea. Și acum?"
Doamna consul atacă punctul principal al conversației:
— Locuiți la Hamburg? întrebă aplecându și capul într o parte și lăsându și broderia în poală.
— Da, doamnă consul. Domiciliul meu e la Hamburg, dar călătoresc mult; sunt foarte ocupat, din pricină că afacerile mele au un ritm foarte viu... he e hm... da, îndrăznesc să afirm acest lucru.
Gazda își ridică sprâncenele și gura ei schiță o mișcare ce părea să spună, cu un accent plin de respect „da?".
— Activitatea fără răgaz e o condiție de viață pentru mine, adăugă domnul Grünlich, întorcându se pe jumătate spre consul și tuși din nou, simțind privirea domnișoarei Antonie ațintită asupra lui, privirea aceea rece, scrutătoare, cu care fetele tinere îi măsoară pe tinerii domni străini și care în orice clipă pare gata să devină disprețuitoare.
— Avem rude la Hamburg, observă Tony, ca să spună și ea ceva.
— Familia Duchamps, explică consulul, rudele răposatei mele mame.
— Oh, sunt perfect informat, se grăbi să răspundă domnul Grünlich. Am avut onoarea să i cunosc într o oarecare măsură. O familie distinsă, oameni inteligenți și de suflet până la unul, he e hm. Într adevăr, dacă în toate familiile ar domni același spirit, lumea ar sta mult mai bine. Acolo găsești credință, caritate, pietate adâncă, pe scurt: adevăratul spirit creștin, idealul meu de totdeauna. Și toate acestea unite cu o nobilă mondenitate, cu o distincție, cu o eleganță strălucită, doamnă consul, care pe mine personal mă farmecă pur și simplu.
Tony se gândea: „De unde îi cunoaște omul acesta pe părinții mei? Le spune exact ceea ce ei doresc să audă". Consulul însă aprobă:
— Această îndoită înclinare sufletească e o adevărată podoabă pentru orice om.
Iar doamna consul nu se putu opri să nu i întindă mâna, cu palma deschisă larg, din toată inima, zăngănindu și ușor brățara.
— Parcă ai citit în inima mea, preastimate domnule Grünlich, rosti ea.
Domnul Griinlich se înclină, apoi se îndreptă din șale, își mângâie favoriții și tuși din nou, ca și cum ar fi vrut să spună: „Să mergem mai departe".
Doamna consul aminti în treacăt despre zilele din luna mai a anului patruzeci și doi, atât de catastrofale pentru orașul natal al domnului Grünlich.
— Într adevăr, remarcă domnul Grünlich, incendiul acela a fost o nenorocire îngrozitoare, o încercare dureroasă. Pagubele s au urcat la o sută treizeci și cinci de milioane; da, ele au fost evaluate destul de exact. În ce mă privește însă... mulțumesc din toată inima providenței... n am avut nimic de suferit. Focul a bântuit cu furie mai ales în parohiile Sfântului Petru și Sfântului Nicolae... Ce grădină încântătoare! se întrerupse, mulțumind consulului pentru țigara pe care acesta i o oferise. Dar pentru o grădină de oraș e neobișnuit de mare! Și ce covor bogat de flori! O, Doamne, mărturisesc că am o mare slăbiciune pentru flori și pentru natură în general! Macii aceștia de pildă sunt de un efect extraordinar.
Domnul Grünlich lăudă arhitectura elegantă a casei, lăudă în general întregul oraș, lăudă și țigara consulului și găsi câte un cuvânt amabil pentru fiecare.
— Pot să îndrăznesc a mă interesa de lectura domniei voastre, domnișoară Antonie? întrebă apoi surîzînd.
Din cine știe ce pricină, Tony se încruntă și răspunse, fără a se uita la domnul Grünlich:
— Frații Serapion de Hoffmann.
— Într adevăr! Scriitorul acesta a produs lucrări cu totul remarcabile! Dar, vă rog să mă iertați, am uitat numele celui de al doilea fiu al domniei voastre, doamnă consul.
— Christian.
— Frumos nume! Îmi plac, dacă îmi îngăduiți să vă mărturisesc, și domnul Grünlich se adresă din nou stăpânului casei, îmi plac numele care arată prin ele însele că purtătorul lor e creștin. După câte știu, în familia domniei voastre numele Johann se moștenește din tată în fiu... Cine nu se gândește, rostindu l, la discipolul favorit al Domnului? Eu, de pildă, dacă îmi pot permite să remarc, continuă domnul Grünlich cu aceeași elocvență, mă numesc, asemenea celor mai mulți dintre strămoșii mei, Bendix. E un nume ce nu poate fi considerat — nu i așa? — decât ca o contractare dialectală din Benedikt. Și dumneavoastră, domnule Buddenbrook, ce citiți? A, Cicero! Nu e o lectură ușoară opera acestui mare orator roman. Quousque tandem, Catilina... he e hm! Da, n am uitat încă de tot latina.
Consulul spuse:
— Eu, spre deosebire de răposatul meu tată, m am ridicat totdeauna împotriva ideii de a obosi peste măsură capetele tinere cu greaca și latina. Sunt atâtea lucruri serioase și importante, mai necesare pentru viața practică...
— Mi ați luat vorba din gură, domnule consul, se grăbi să răspundă domnul Grünlich, înainte de a fi reușit să formulez. E o lectură grea, și — uitasem să adaug — nu tocmai nevinovată. Las la o parte o mulțime de lucruri, dar îmi aduc aminte că în aceste discursuri sunt câteva pasaje de a dreptul indecente...
Cum o clipă toată lumea tăcu, Tony gândi: „Acum îmi vine rândul și mie". Asta din pricină că privirea domnului Grünlich se opri asupra ei. Și într adevăr îi veni rândul. Brusc, domnul Grünlich se ridică puțin, făcu un mic gest nervos și totuși elegant spre doamna consul și șopti cu înflăcărare:
— Vă rog, doamnă consul, o vedeți? Vă implor, domnișoară, se întrerupse cu glas tare, ca și cum Tony numai atât ar fi trebuit să înțeleagă, mai rămâneți o clipă în această poziție!... Observați, continuă din nou în șoaptă, cum se joacă razele soarelui în părul domnișoarei, fiica domniei voastre? În viața mea n am văzut un păr mai frumos! rosti el deodată, privind în gol, grav și extaziat, parcă i ar fi vorbit lui Dumnezeu sau propriei sale conștiințe. Doamna consul zâmbi satisfăcută, dar consulul spuse:
— Nu i mai vârâți gărgăuni în cap, domnule Grünlich, iar Tony, fără a scoate o vorbă, își încruntă din nou sprâncenele.
Câteva minute mai târziu, domnul Grünlich se ridică.
— Nu vreau să vă mai stingheresc, nu, doamnă consul, ferească sfântul! Am venit pentru afaceri... dar cine ar putea rezista?... Acum însă datoria ne cheamă. Dacă îmi permiteți să vă rog, domnule consul...
— Nu e nevoie să vă asigur că mi ar face mare plăcere dacă în timpul șederii dumneavoastră în localitate ați considera această casă drept căminul dumneavoastră...
O clipă domnul Grünlich ramase mut de recunoștință.
— Vă sunt profund îndatorat, doamnă consul, spuse el cu emoție în glas, dar n aș putea să abuzez de amabilitatea domniei voastre. Am reținut câteva camere la hotelul Hamburg.
„Câteva camere!" se gândi doamna consul, și, exact așa cum intenționase domnul Griinlich, nici nu se putea gândi la altceva.
— În orice caz, încheie dânsa, întinzându i încă o dată mâna, cu o mișcare plină de cordialitate, sper să ne mai vedem.
Domnul Grünlich sărută mâna doamnei consul, așteptă o clipă ca și Antonie să i o întindă pe a ei, ceea ce însă nu se întâmplă, descrise cu bustul un semicerc, făcu un pas mare înapoi, se mai înclină o dată, apoi, dându și capul pe spate, cu un gest larg își puse pălăria cenușie și plecă împreună cu consulul.
— Ce om plăcut! repetă acesta, când se întoarse la familia sa, și își ocupă din nou locul la masă.
— Eu îl găsesc nesărat, îndrăzni să constate, și încă apăsat, Tony.
— Tony, pentru Dumnezeu! Auzi, judecată! exclamă cam indignată maică sa. Un tânăr cu sentimente atât de creștinești!
— Un om atât de bine crescut, un om de lume! adăugă consulul. Tu nu știi ce vorbești.
Se întâmpla destul de des ca, în felul acesta, din politețe, părinții să și adopte reciproc punctele de vedere; în asemenea cazuri erau și mai siguri că se înțeleg de minune.
Christian își încreți nasul proeminent și spuse:
— Cu câtă importanță vorbește! „Stați de vorbă!" Și noi nu vorbeam deloc. Pe urmă: „Macii aceștia sunt de un efect extraordinar!" Uneori pare că își vorbește doar sieși cu glas tare. „Vă stingheresc, vă rog să mă iertați..." „În viața mea n am văzut un păr mai frumos..."
Și Christian îl imită atât de bine încât chiar consulul trebui să râdă.
— Da, se crede grozav de important, începu Tony din nou. N a vorbit decât despre el. Comerțul lui e foarte viu, el iubește natura, el preferă numele cutare, el se numește Bendix... Aș vrea să știu: ce ne privesc pe noi toate astea? Le spunea numai ca să se laude cu orice preț, strigă fata deodată, cu adevărată furie. Þi a spus și ție, mamă, și ție papà, numai lucruri pe care vă face plăcere să le auziți și asta numai pentru a vă intra pe sub piele.
— Dar nu i un cusur, Tony, grăi sever, consulul. Când cineva se găsește într o societate străină, încearcă să se arate într o lumină cât mai favorabilă, își alege cuvintele și caută să placă; e limpede, nu?
— Eu găsesc că e un om bun, rosti Klothilde, blând și tărăgănat, deși era singura persoană de care domnul Grünlich nu se ocupase deloc.
Thomas se abținu să și exprime vreo părere.
— Destul! încheie consulul. E un bun creștin, un om capabil, activ și cu o aleasă educație, iar tu, Tony, ești o domnișoară — ai optsprezece ani, azi mâine nouăsprezece — față de care el a fost atât de amabil și de curtenitor; ar trebui să ți înfrânezi pofta de a critica. Fiecare din noi își are cusururile sale și tu, iartă mă, ești într adevăr ultima care ar avea dreptul să ridice piatra... Hai, la treabă, Tom!
Tony însă murmură pentru sine:
— Hm! Favoriți aurii!... și își încruntă sprâncenele cum făcuse de mai multe ori în după amiaza aceea.


II

— Vă spun cu toată sinceritatea, domnișoară: mi a părut nespus de rău că nu v am găsit acasă! zise câteva zile mai târziu domnul Grünlich, întâlnind o în Mengstrasse, colț cu Breite Strasse, pe Tony care se întorcea din oraș. Mi am permis să prezint omagiile mele doamnei consul și absența dumneavoastră m a întristat... Dar ce fericit sunt că în sfârșit v am întâlnit totuși!
Domnișoara Buddenbrook se opri când omul începu să vorbească, dar ochii, pe jumătate închiși și întunecați deodată, nu și i ridică decât până la pieptul domnului Grünlich, iar în jurul gurii îi juca acel zâmbet ironic și neîndurător cu care o fată tânără cântărește și respinge un bărbat... Buzele i se mișcară; ce să răspundă? Ah, îi trebuia un cuvânt care să l repeadă cât colo, să l nimicească o dată pentru totdeauna pe acest Bendix Grünlich, o vorbă sprintenă, spirituală, usturătoare care să l rănească cu ascuțișul ei și în același timp să i impună...
— Fericirea nu e reciprocă! spuse în sfârșit cu privirea pironită tot în pieptul domnului Grünlich; și după ce trase această săgeată rafinat înveninată, se răsuci pe călcâie și, cu capul dat pe spate, cu fața îmbujorată, mândră de răspunsul sarcastic pe care știuse să i l dea, se duse acasă, unde află că domnul Grünlich a fost poftit duminica următoare la o friptură de vițel...
Și domnul Grünlich veni. Veni îmbrăcat într o redingotă nu tocmai după ultima modă, dar de bună calitate, evazată și cu multe cute, care îi dădea o aparență de seriozitate și de gravitate; avea fața trandafirie și surâzătoare, părul rar îi era pieptănat îngrijit, cu cărare, favoriții frizați și parfumați. Mâncă midii cu sos, supă à la julienne, pește prăjit, friptură de vițel cu cartofi în smântână și conopidă, budincă cu sos marasquino și roquefort cu pâine neagră. Și la fiecare fel găsi un nou cuvânt de laudă pe care știa să l strecoare cu delicatețe. Își ridică, de pildă, lingurița de desert, se uita la o statuie de pe tapet și își spunea, cu glas tare:
— Dumnezeu să mă ierte, dar nu pot altfel; am luat o bucata zdravănă, dar budinca asta e atât de grozavă încât trebuie s o rog pe binevoitoarea gazdă să mi mai dea o bucățică — apoi se uita la doamna consul, clipind șăgalnic din ochi.
Cu consulul discuta chestiuni de afaceri și de politică, dând dovadă de principii serioase și solide. Cu doamna consul vorbea despre teatru, despre sindrofii și toalete; avea cuvinte amabile și pentru Tom, pentru Christian și pentru biata Klothilde, ba chiar și pentru micuța Clara și domnișoara Jungmann... Tony stătea tăcută, iar el nu făcea nici o încercare de a se apropia de ea; doar din când în când îi arunca, cu capul înclinat într o parte, câte o privire în care se putea citi atât mâhnire cât și voioșie.
În acea seară, luându și rămas bun, domnul Grünlich lăsă în urma lui o impresie și mai puternică decât după întâia vizită.
— Un bărbat cu o educație desăvârșită, constată doamna consul.
— Un bun creștin, un om vrednic de toată stima, întregi consulul.
Christian îi imită și mai bine vorbele și gesturile, iar Tony spuse noapte bună încruntându și sprâncenele; avea nelămurita presimțire că pe domnul acesta care cucerise cu o iuțeală atât de neobișnuită inima părinților o să l mai vadă.
Și într adevăr, în după amiezile când se întorcea de la vreo vizită sau de la vreo sindrofie de fete, îl găsea pe domnul Grünlich cuibărit în salonul cu peisaje, citindu i doamnei consul din Waverley de Walter Scott — ba chiar cu o pronunție exemplară de vreme ce călătoriile sale în interes comercial îl purtaseră, după cum spunea, și prin Anglia. Tony, luând în mână o altă carte, se așeză deoparte și domnul Grünlich i se adresa cu glas domol:
— Poate că ceea ce citesc nu e pe placul dumneavoastră, domnișoară...
Tony își repezea capul pe spate și îi dădea un răspuns înțepător, sarcastic, ca de pildă:
— Nu, câtuși de puțin.
Dar domnul Grünlich nu se lăsa tulburat, începea să vorbească de părinții lui, decedați înainte de vreme, de tatăl său care a fost pastor, predicator, un creștin în înțelesul cel mai înalt al cuvântului și în același timp un om de lume tot atât de desăvârșit...
Apoi, într o zi, fără ca Tony să fi fost de față la vizita lui de adio, domnul Griinlich plecă la Hamburg.
— Ida, îi spuse domnișoarei Jungmann, care i era prietenă de încredere, individul a plecat.
Dar Ida Jungmann îi răspunse:
— O să vezi, copila mea...
Opt zile mai târziu, în sufrageria mică se petrecu următoarea scenă: pe la orele nouă Tony coborî și rămase cu gura căscată când îl văzu pe tatăl ei șezând încă lângă doamna consul, la masa unde li se servise cafeaua. Îi întinse fruntea să i o sărute, apoi se așeză la locul ei, proaspătă, flămândă, cu ochii roșii de somn; luă zahăr, unt și brânză cu mărar.
— Ce bine mi pare, papà, că măcar o dată te găsesc și eu aici! spuse fata apucând cu șervetul un ou fierbinte pe care apoi îl sparse cu lingurița de ceai.
— Am așteptat o azi dinadins pe mica noastră somnoroasă, îi răspunse consulul care și fuma țigara și, cu gazeta împăturită, lovea încet și stăruitor în masă.
La rândul ei, doamna consul își termină, cu mișcări încete și grațioase, micul dejun, apoi se rezemă cu spatele de speteaza canapelei.
— Thilda, trebăluiește de mult prin bucătărie, continuă, cu tâlc, consulul, și eu de asemenea aș fi de mult la birou, dacă maică ta și cu mine n am avea de vorbit într o problemă serioasă cu fetița noastră.
Tony, cu gura plină de pâine cu unt, se uita, cu un amestec de curiozitate și de spaimă, când în ochii tatălui său, când în ochii maică sii.
— Mănâncă mai întâi, copila mea! o îndemnă doamna consul.
Tony însă lăsă cuțitul din mână și strigă:
— Dă i dramul, papà, spune mi numaidecât!
Fără a înceta să se joace cu ziarul, consulul se mulțumi să repete:
— Hai, mănâncă.
În timp ce își bea în tăcere și fără poftă cafeaua și își mânca oul și tartina cu brânză verzuie, Tony începu să bănuiască despre ce era vorba. Prospețimea dimineții i se șterse de pe obraji, păli puțin, refuză mierea și în curând declară, cu glas stins, că a isprăvit...
— Draga mea copilă, începu consulul, după o clipă de tăcere, ceea ce vrem să discutăm cu tine este cuprins în această scrisoare. Și consulul continuă să bată în masă, dar nu cu gazeta, ci cu un plic mare, albăstrui. Pe scurt: domnul Bendix Grünlich, pe care cu toții l am cunoscut ca pe un om vrednic și amabil, îmi aduce la cunoștință că în timpul șederii sale în orașul nostru, în inima lui, a încolțit o adâncă înclinație pentru fiica noastră și ne cere mâna ei, după toate regulile cuvenite. Ce părere are buna noastră fetiță despre acest lucru?
Tony ședea rezemată pe spate, cu capul în piept, și cu mâna dreaptă răsucea încet inelul de argint pentru șervet. Deodată însă își ridică ochii, niște ochi întunecați și plini de lacrimi. Apoi cu glasul chinuit spuse sacadat:
— Ce vrea de la mine omul ăsta? Ce i am făcut? Izbucni în plâns.
Consulul aruncă o privire nevestei sale, apoi se uită încurcat în ceașca goală din fața lui.
— Dragă Tony, zise blând doamna consul, de ce acest Schauffement? Poți fi sigură, nu i așa, că părinții tăi îți vor binele și că ei nu te pot sfătui să refuzi situația ce ți se oferă pentru întreaga viață. Vezi tu, eu înțeleg că nu ai încă un sentiment definitiv pentru domnul Grünlich. Dar asta vine, te asigur, vine cu timpul... O ființă tânără ca tine nu știe niciodată precis ce vrea... în capul ei e tot atâta confuzie ca și în inimă... Trebuie să i dăm răgaz inimii, iar capul trebuie să l ținem deschis pentru sfaturile oamenilor cu experiență care se îngrijesc cu chibzuială de soarta noastră...
— Dar eu nu știu nimic despre el, izbucni Tony deznădăjduită, ștergându și lacrimile cu șervețelul de batist, pătat cu ou. Știu doar atât că are favoriți aurii și o întreprindere foarte activă. Buza ei superioară, tremurând de plâns, avea o expresie nespus de înduioșătoare.
Cu o mișcare subită de afecțiune, consulul își apropie scaunul de al ei și o mângâie pe păr, zâmbind.
— Mica mea Tony, spuse el, ce ai putea să știi despre domnul Grünlich? Ești doar un copil, vezi tu, și n ai avea de unde ști mai mult nici dacă ar fi stat aici, nu patru, ci cincizeci și două de săptămâni... Tu ești o fetiță, nu cunoști încă lumea și trebuie să te bizui pe sfatul celor care o cunosc și care îți vor binele...
— Nu înțeleg... nu înțeleg... suspina Tony, buimăcită, vârându și capul, ca o pisicuță, sub mâna ce o mângâia. Vine aici... le spune tuturor câte o vorbă plăcută... pleacă iar... și scrie că vrea să mă... Nu înțeleg de unde și până unde... Ce i am făcut?
Consulul zâmbi din nou.
— Toate astea le ai mai spus o dată, Tony, și tocmai asta arată că ești un copil neajutorat. Fetița mea să nu creadă cumva că vreau s o împing de la spate, s o chinuiesc. Toată treaba asta putem și trebuie chiar s o cumpănim în liniște, căci e o problemă serioasă. în sensul acesta am să i răspund deocamdată și domnului Grünlich, fără a respinge dar și fără a primi cererea lui. Sunt atâtea lucruri de care trebuie să ținem seama!... Ei, ne am înțeles? Gata! Acum Papa pleacă la treburi... Adieu, Bethsy!
— La revedere, dragul meu Jean!
— Puțină miere tot ai putea să iei, Tony, spuse doamna consul după ce rămase singură cu fiică sa care ședea nemișcată, cu capul în pământ, pe scaunul ei. Trebuie să te hrănești bine...
Încet încet, lacrimile fetei secară. Capul îi era înfierbântat și i vuia de atâtea gânduri... Dumnezeule, ce întorsătură! Știa, firește, că într o zi va fi soția unui negustor, că va face o căsătorie bună, avantajoasă, potrivită cu demnitatea familiei și a firmei... Și acum, iată că deodată, pentru prima oară, cineva voia într adevăr s o ia în căsătorie, cu tot dinadinsul. Cum trebuie să te porți într o astfel de împrejurare? Pentru ea, Tony Buddenbrook, se punea pe neașteptate problema acelor cuvinte de o înspăimântătoare însemnătate pe care până acum le cunoștea doar din cărți. Era vorba de „consimțământul" ei, de „mâna" ei, de ceva „pentru toată viața"... Dumnezeule, ce situație nouă, cu totul nouă, așa fără veste.
— Și tu, mamă? Și tu mă sfătuiești să spun... „da".
Se codise o clipă să rostească cuvântul „da", fiindcă i se părea supărător de patetic, ba chiar o stingherea; în cele din urmă însă îl pronunță, pentru întâia oară în viață, și cu demnitate, începu să se rușineze puțin de neajutorarea ei de adineauri. Nu că i s ar fi părut mai puțin absurd decât acum zece minute să se mărite cu domnul Grünlich, dar începea să se complacă în situația importantă în care se găsea.
— Să te sfătuiesc, fetița mea? răspunse maică sa. Dar papà ți a dat vreun sfat? N a zis ba, atâta tot. Nici el și nici eu nu ne am putea lua această mare răspundere. Căsătoria ce ți se oferă este exact ceea ce se numește o partidă bună, draga mea Tony... Þi ai întemeia un cămin la Hamburg, în condiții excelente, și ai trăi pe picior mare...
Tony ședea nemișcată. Deodată parcă niște draperii de mătase se iviră în fața ei, ca în salonul din casa bunicilor. Oare când va fi madame Grünlich va bea ciocolată dimineața? Nu se cuvenea să întrebe așa ceva.
— Cum spunea și tatăl tău, ai timp să te gândești, continuă doamna consul. Dar trebuie să ți atragem atenția că nu dai peste așa un noroc în fiecare zi și că această căsătorie corespunde întocmai obligațiilor și destinului tău. Da, fetița mea, și stărui asupra acestui lucru. Drumul ce ți s a deschis astăzi e drumul pe care soarta ți l a hărăzit, asta o știi de bună seamă și tu, foarte bine...
— Da, spuse Tony, dusă pe gânduri, desigur.
Era pe deplin conștientă de îndatoririle ei față de familie și față de firmă și era mândră de aceste îndatoriri. Ea, Antonie Buddenbrook, înaintea căreia comisionarul Matthiesen își scotea până la pământ jobenul ponosit, ea, fata consulului Buddenbrook, care se plimba prin oraș ca o mică domniță, era pătrunsă în toate fibrele sale de istoria familiei. Croitorul din Rostock fusese, la vremea lui, un om foarte înstărit și de atunci ascensiunea continuase tot mai strălucit. Ea, Antonie, are menirea să contribuie la rândul ei la strălucirea familiei și a firmei Johann Buddenbrook, printr o căsătorie bogată și distinsă... La birou, Tom lucra pentru același lucru... Da, desigur, o astfel de partidă era cea indicată, dar de ce tocmai domnul Grünlich?!... Îl vedea în fața ei cu favoriții aurii, cu mutra roză, zâmbitoare, cu negul de lângă nas, cu pașii mărunți; îi pipăia parcă haina lânoasă și aproape că i auzea glasul mieros.
— Știam eu bine, spuse doamna Buddenbrook, că îndată ce ai să te liniștești n ai să te mai împotrivești unor argumente chibzuite... Poate că ai și luat o hotărâre?...
— O, Doamne ferește! strigă Tony, accentuând cu o bruscă indignare pe „o". Să mă căsătoresc cu Grünlich? Ce absurditate! Am râs de el tot timpul, l am ținut numai în înțepături... Nu nțeleg din capul locului cum de mă poate suferi! Ar trebui să aibă totuși puțină mândrie...
Apoi începu să și picure miere pe o felie de pâine de secară.


III

În vara acelui an, familia Buddenbrook nu plecă în vilegiatură nici măcar în timpul vacanței lui Christian și a Clarei. Consulul declară că e prea ocupat cu afacerile sale comerciale, iar hotărârea mereu amânată a Antoniei reținea de asemenea familia acasă, în așteptare. Consulul adresase personal domnului Grünlich o scrisoare foarte diplomatică, dar lucrurile nu se urneau din loc, din pricina fetei a cărei încăpățânare izbucnea în formele cele mai copilăroase.
— Să mă ferească Dumnezeu, mamă! Nu pot să l sufăr, spunea ea, accentuând cât se poate de energic prima silabă din ultimul cuvânt.
Sau declara solemn:
— Tată! — de obicei îl numea „papà" — niciodată n am să mi dau consimțământul.
Treburile s ar fi împotmolit desigur pentru multă vreme, dacă, pe la mijlocul lui iulie, zece zile după convorbirea din sufrageria mică, nu s ar fi întâmplat următoarele:
Era după amiază, o după amiază caldă, cu cer albastru. Doamna consul plecase în oraș, și Tony ședea la fereastră cu un roman în mână, singură, în salonul cu peisaje, când Anton îi aduse o carte de vizită. Înainte chiar de a fi avut vreme să citească numele, un domn în redingotă evazată și pantaloni de culoarea mazării intră în odaie; firește că era domnul Grünlich și fața lui avea o gingășie rugătoare.
Tony sări îngrozită de pe scaun și făcu o mișcare, ca și când ar fi vrut să fugă în sufragerie... Cum ar fi fost cu putință să mai stea de vorbă cu un domn care i a cerut mâna? Inima îi bătea cu putere și fața i se îngălbeni ca ceara. Atâta vreme cât îl știa departe, tratativele serioase cu părinții și importanța neașteptată ce se acorda persoanei și hotărârii ei îi făceau chiar plăcere. Dar uite că omul era din nou aici, în fața ei! Ce are să se întâmple? Simțea din nou că o s o podidească plânsul.
Cu pași repezi, cu brațele larg deschise și cu capul aplecat într o parte, domnul Grünlich înainta spre ea, cu aerul unui om care parc ar fi vrut să spună: „Iată mă, ucide mă, dacă vrei!"
— Ce hotărâre a soartei! exclamă, să vă găsesc, pe dumneavoastră, Antonie! Spunea „Antonie".
Tony, care stătea în picioare, lângă scaun, cu romanul în mâna dreaptă, își țuguie buzele și ridicându și capul la fiecare cuvânt, rosti sacadat, cu un accent plin de revoltă:
— Ce vă trece prin gând? Totuși plânsul o îneca.
Domnul Grünlich însă era prea emoționat pentru a putea băga de seamă această întâmpinare.
— Puteam oare să mai aștep de a mă întoarce? întrebă cu foc. Am primit acum o săptămână scrisoarea iubitului dumneavoastră părinte, scrisoare care m a umplut de nădejde! Puteam să mă zbat în îndoială, domnișoară Antonie? Nu mai puteam... M am aruncat într o trăsură... Am alergat încoace... Am reținut câteva odăi la hotelul Hamburg... și acum iată mă aici, Antonie, pentru a auzi de pe buzele dumneavoastră cuvântul suprem, hotărâtor, care mă va face mai fericit decât aș putea spune!
Tony încremeni, lacrimile îi secară de mirare. Acesta era, așadar, efectul scrisorii pline de tact a tatălui ei, care amânase pe un timp nedădurminat orice răspuns? Bâlbâi de trei, patru ori:
— Vă înșelați... Vă înșelați...
Domnul Grünlich trase un fotoliu aproape de tot de scaunul ei aflat lângă fereastră, se așeză, silind o și pe Tony să și reia locul, uluită, și în timp ce înclinându se spre ea îi apucă mâna moale, continuă, cu glas emoționat:
— Domnișoară Antonie... din prima clipă, din după amiaza aceea... Vă aduceți aminte de după amiaza aceea?... Cînd am văzut întâia oară în cercul familiei făptura dumneavoastră de vis, plină de farmec și distincție... numele dumneavoastră e scris... Se corectă: e săpat cu litere neșterse... în inima mea. Din ziua aceea, domnișoară Antonie, dorința mea fierbinte, unică este de a dobândi pentru întreaga viață frumoasa dumneavoastră mână, și ceea ce scrisoarea iubitului dumneavoastră părinte mi a îngăduit doar să sper, dumneavoastră veți preface într o fericită certitudine... nu i așa? Pot să mă bizui pe simpatia dumneavoastră... Să fiu sigur, nu i așa, de reciprocitatea sentimentelor noastre!
Tony se uita încremenită la fața lui trandafirie, la negul de la rădăcina nasului...
— Nu, nu! spuse ea precipitat, cu spaimă. Apoi adăugă: Nu vă spun „da". Se opintea să vorbească dârz, dar se și pornise pe plâns.
— Prin ce am meritat această neîncredere și șovăire din partea dumneavoastră? întrebă el cu glas înăbușit și aproape mustrător. Sunteți o fetiță răsfățată, ocrotită cu dragoste și grijă... dar eu vă jur, da, vă dau drept chezășie cuvântul meu de bărbat că am să vă port pe brațe, că atunci când veți fi soția mea nimic n o să vă lipsească și că la Hamburg veți duce o viață demnă de dumneavoastră...
Tony sări în picioare, își smulse mâna din mâinile lui și izbucnind în plâns, strigă, în culmea disperării:
— Nu... Nu! Am spus doar nu! Refuz cererea dumneavoastră; nu înțelegeți, pentru numele lui Dumnezeu?
Dar și domnul Grünlich se ridică. Se trase un pas înapoi, își deschise brațele și întorcându și palmele în sus, rosti, cu seriozitatea unui om de onoare, hotărât:
— Vă dați seama, domnișoară Buddenbrook, că eu nu mă pot lăsa jignit în felul acesta?
— Dar eu nu vă jignesc, domnule Grünlich, zise Tony, părându i rău de duritatea de adineauri. Dumnezeule Doamne, de ce să i se întâmple tocmai ei astfel de lucruri? Altfel își închipuise ea o cerere în căsătorie! Crezuse că e de ajuns să spui: „Cererea dumneavoastră mă onorează, dar n o pot primi", și totul e în regulă...
— Cererea dumneavoastră mă onorează, spuse într adevăr, cât putu de liniștit, dar nu pot s o primesc... Da, și acum... trebuie să vă părăsesc, iertați mă, nu mai am timp.
Domnul Grünlich însă îi aținu calea.
— Mă respingeți? întrebă cu glasul stins.
— Da, răspunse Tony, adăugind, prevăzătoare: Îmi pare rău.
Domnul Grünlich respiră agitat, făcu doi pași mari înapoi, își înclină bustul într o parte și arătând cu degetul spre covor, strigă cu o voce înspăimântătoare:
— Antonie!
Astfel statură față n față o clipă; el, într o atitudine de sinceră mânie, poruncitor, Tony palidă, tremurând, cu batista umedă la gură. În sfîrșit, domnul Grünlich se întoarse și, cu mâinile la spate, măsură cu pași mari de două ori odaia, ca și cum ar fi fost la el acasă. Apoi se opri lângă fereastră, privind prin geam amurgul ce începuse să coboare.
Tony se îndrepta încet și cu oarecare precauție spre ușă; dar abia ajunse până n mijlocul odăii, că se pomeni din nou cu domnul Grünlich în față.
— Tony, zise acesta aproape în șoaptă, apucând o blând de mână și, încet de tot, se lăsă... se lăsă în genunchi. Favoriții lui aurii atingeau mâna fetei. Tony... repetă el, uită te la mine... Vezi bine în ce stare m ai adus... Ai oare inimă, o inimă simțitoare?... Ascultă mă... Ai în fața dumitale un bărbat care va fi nimicit, distrus, dacă... da, un om care va muri de durere, reluă cu o anumită grabă, dacă i disprețuiești iubirea! Iată mă la picioarele dumitale. Te lasă inima să mi spui: Te urăsc?
— Nu, nu! zise Tony grăbit, cu glas mângâietor. Lacrimile i se zvântară, în inima ei se trezeau emoția și compătimirea. Dumnezeule, cât trebuie s o iubească dacă a ajuns atât de departe, spunându i lucruri care pentru ea erau cu totul străine și indiferente! E cu putință ca ea, Tony, să trăiască astfel de clipe? Doar în romane citești așa ceva și uite că acum, în viața de toate zilele, un domn îmbrăcat în redingotă stă în genunchi în fața ei și o imploră... Gândul de a se căsători cu el i se păruse pur și simplu absurd, pentru că îl găsise nesărat pe domnul Grünlich. Dar acum zău că nu i mai părea deloc nesărat. Glasul și fața lui exprimau o teamă atât de adevărată, o rugăminte atât de sinceră și de deznădăjduită!...
— Nu, nu, repetă Tony, plecându se emoționată spre el, nu vă urăsc, domnule Grünlich, cum puteți să spuneți așa ceva?... Dar acum ridicați vă... vă rog.
— Nu vreți să mă omorâți? întrebă el din nou și Tony îi răspunse încă o dată, cu un accent mângâietor, aproape matern:
— Nu, nu...
— Ei, asta zic și eu vorbă! strigă domnul Grünlich, sărind în picioare. Dar observând mișcarea speriată a fetei îngenunche din nou și spuse potolind o îngrijorat: Bine, bine... Nici o vorbă mai mult, Antonie! Ajunge deocamdată... O să mai vorbim... Altă dată... Altă dată... Acum, la revedere... La revedere... O să mă întorc... La revedere!...
Se ridică repede, își luă de pe masă pălăria mare, cenușie, îi sărută mâna și ieși grăbit pe ușa cu geamuri. Tony îl văzu apucând zorit bastonul în galeria cu coloane și dispărând pe coridor. Stătea în mijlocul odăii, complet buimăcită, istovită, cu batista umedă în mâna ce i atârna fără vlagă.


IV

Consulul Buddenbrook spuse soției sale:
— Dacă aș ști că Tony are vreun motiv serios care o împiedică să se hotărască pentru această căsătorie!... Dar e un copil, Bethsy, dornică de distracții, dansează la baluri, primește, și chiar cu plăcere, ca tinerii să i facă curte, fiindcă știe că e frumoasă și de familie bună... în taină și fără să și dea seama, poate, e în căutare, dar o cunosc: încă nu și a descoperit, cum se zice, inima... Dacă ai întreba o, și ar răsuci capul spre dreapta, spre stânga, s ar gândi, s ar gândi... dar n ar ști să spună un nume. E un copil, un pui de vrabie, o mică zvăpăiată... Dacă zice da, își va fi găsit locul, își va putea înjgheba un cămin frumușel, cum îi dorește inima, și după câteva zile își va iubi bărbatul... Nu e un Adonis, o, nu, nu e un Adonis, dar e totuși cât se poate de prezentabil, și la urma urmei, nici unei oi nu i poți cere să aibă cinci picioare, dacă mi dai voie să mă exprim în limbaj comercial. Dacă vrea să aștepte pe cineva care să fie și frumos și partidă bună, n am nimic de zis, ce o da Dumnezeu! Tony Buddenbrook va mai găsi oricând ceva. Cu toate că, pe de altă parte... e totuși oarecare primejdie, și pentru a mă exprima tot în limbaj comercial, cu năvodul dai în fiecare zi, dar nu în fiecare zi prinzi pește!... Ieri dimineață am stat de vorbă mai pe ndelete cu Grünlich, care stăruie cu cea mai mare seriozitate în intențiile lui, i am văzut registrele... mi le a prezentat... Niște registre, Bethsy, să le pui în vitrină, nu altceva! Mi am exprimat toată mulțumirea. Pentru o întreprindere abia înjghebată, treburile merg foarte bine, foarte bine. Averea lui se ridică la aproximativ 120 000 taleri, și asta pare se e doar o situație trecătoare, fiindcă omul adaugă în fiecare an o sumă frumușică la capital... Informațiile pe care mi le dau rudele noastre Duchamps — știi, i am întrebat și pe ei — nu sunt nici ele rele: nu i cunosc exact situația financiară, e adevărat, dar știu că trăiește gentleman like, frecventează societatea cea mai bună și, fapt notoriu, întreprinderea îi este prosperă și cu ramificații. Ceea ce am aflat de la alte câteva persoane din Hamburg, ca de pildă bancherul Kesselmeyer, m a mulțumit de asemenea pe deplin. Pe scurt, după cum știi și tu, Bethsy, nu pot decât să doresc cu toată stăruința această căsătorie care ar fi atât de folositoare familiei și firmei noastre. Doamne sfinte! Mă doare, firește, s o văd într o situație atât de apăsătoare pe biata copilă, împresurată din toate părțile, umblând de colo până colo, obidită de abia i mai auzi glasul. Dar nici pe Grünlich nu l pot trimite pur și simplu la plimbare... Pentru că mai e ceva, Bethsy, și asta n o pot repeta îndeajuns: în anii din urmă, Dumnezeu știe de ce, nu ne a mers prea strălucit. Nu că ajutorul ceresc ne ar fi lipsit, Doamne ferește, munca cinstită își găsește răsplata cuvenită — dar afacerile merg anevoie... ah, anevoie de tot și chiar în starea aceasta ne menținem numai prin prudența deosebită de care dau dovadă. N am progresat, în orice caz, n am progresat substanțial de când tata a închis ochii... Vremurile nu sunt deloc favorabile pentru comerț... în sfârșit, nu prea avem de ce să ne bucurăm. Fata noastră e de măritat și poate să facă o partidă pe care toată lumea o găsește, spre folosul nostru, strălucită — de ce să n o facă? Nu e bine să mai așteptăm, Bethsy, nu e bine deloc! Mai vorbește i încă o dată; azi după amiază am încercat s o conving pe cât am putut.
Consulul avea dreptate: Tony era la ananghie. Nu mai spunea „nu", dar nici „da" nu se îndura să spună. Doar Dumnezeu putea să i ajute! Singură nu prea înțelegea ce o împiedica să și smulgă acest consimțământ. Între timp, când tatăl ei o lua deoparte și i spunea câte o vorbă serioasă, când maică sa o poftea lângă ea, pentru a i cere să se hotărască în sfârșit... Unchiul Gotthold și familia lui nu fuseseră inițiați în această chestiune, fiindcă ei se arătaseră totdeauna dispuși să i ia peste picior pe cei din Mengstrasse. În schimb, Sesemi Weichbrodt aflase câte ceva, și, într o vorbire corectă, îi dădu câteva sfaturi înțelepte, ba chiar și mamzel Jungmann se găsi să i spună: „Tony, draga mea, suflețelul meu, nu ți mai face griji: tot în cercurile cele mai bune ai să rămâi..." —și Tony nu mai putea pune piciorul în salonul bunicilor, salonul acela venerabil, îmbrăcat în mătase, de dincolo de poarta cetății, fără s o audă pe bătrâna Kröger: "A propos, mi a ajuns ceva la ureche; sper că ai să fii rezonabilă, mititico..."
Într o duminică, Tony se afla cu părinții și frații ei în biserica Sfânta Maria. Pastorul Kolling tâlcuia în cuvinte puternice versetul care spune că „femeia trebuie să părăsească pe tatăl și pe mama sa să și urmeze bărbatul". Deodată părintele se abătu de la text. Tony își ridică ochii spre el, crezând că poate preotul o privește. Nu, slavă Domnului; răsucindu și în altă parte capul butucănos, el revărsa valuri de generalități asupra mulțimii evlavioase. Și totuși era limpede că pastorul pornea la un nou atac și că fiecare cuvânt al lui ei îi era destinat. „Tânăra femeie care abia a ieșit din copilărie, grăia pastorul, care nu are încă nici voință proprie, nici judecată și care cu toate acestea se împotrivește sfaturilor pline de dragoste ale părinților, e vrednică de osândă și Domnul o va scuipa din gura sa..." — și la această întorsătură, una din acelea după care pastorul Kolling se dădea în vânt și pe care le rostea cu însuflețire, Tony se simți totuși atinsă de privirea lui pătrunzătoare, însoțită de o mișcare înspăimântătoare a brațului... Apoi îl văzu, alături, pe tatăl său ridicându și mâna parc ar fi vrut să spună:, Ajunge, ajunge; las o mai domol!..." Nu încăpea nici o îndoială că pastorul Kolling era înțeles, fie cu el, fie cu doamna Buddenbrook.
Ședea ghemuită, cu fața aprinsă, la locul ei obișnuit; avea impresia că ochii tuturor sunt pironiți asupra ei și în duminica următoare refuză cu dârzenie să se mai ducă la biserică.
Umbla tăcută de colo până colo, abia mai râdea, nu mai avea deloc poftă de mâncare și câteodată ofta atât de sfâșietor, de parcă s ar fi luptat cu cine știe ce hotărâre, pentru ca o clipă mai târziu să se uite cu ochi tânguioși la ai săi... Stârnea compătimirea celor ce o vedeau. Slăbise cu adevărat și pierduse mult din prospețime, în sfârșit, consulul spuse:
— Așa nu mai merge, Bethsy; n avem dreptul să chinuim copilul. Are nevoie de o schimbare de aer, ca să se liniștească, să și limpezească gândurile. Ai să vezi că atunci o să aleagă calea cea bună. Eu nu mă pot smulge de aici și vacanța, azi mâine, trece... dar noi ăștialalți, putem să rămânem foarte bine acasă. Din întâmplare, tocmai ieri a trecut pe aici bătrânul Schwarzkopf din Travemünde, Dietrich Schwarzkopf, comandantul pilotajului. Am scăpat câteva vorbe și el s a arătat bucuros să ne găzduiască pentru câtva timp fata... O să i plătesc eu într un fel... Acolo Tony va găsi o atmosferă tihnită, de familie, va putea să facă băi, să respire aer și să și limpezească gândurile. Tom o va însoți și totul are să se rânduiască. Ar fi bine chiar mâine, nu mai târziu...
Tony primi cu plăcere propunerea. Domnul Grünlich nu se prea arăta, e adevărat, dar știa că e în oraș, duce tratative cu părinții ei și așteaptă... Dumnezeule, ar putea să se trezească în orice zi cu el în față, vociferând, implorând o... La Travemünde și într o casă străină va fi mai sigură că scapă de el. Își făcu deci, repede și voioasă, bagajul, apoi într una din ultimele zile ale lui iulie se urcă, împreună cu Tom care trebuia s o însoțească, în maiestuoasa trăsură a Krögerilor, își luă într o excelentă dispoziție rămas bun de la toți și respiră liniștită când trecu pe sub poarta orașului.
Spre Travemünde mergi drept înainte, apoi treci apa cu bacul și o apuci din nou drept înainte. Drumul acesta îl cunoșteau bine amândoi. Deși soarele ardea și praful acoperea priveliștea sărăcăcioasă, copitele murgilor voinici, de Mecklenburg, ai lui Lebrecht Kröger ropoteau în cadență surdă pe șoseaua cenușie ce aluneca sprinten înapoi. În mod excepțional masa fusese servită la ora unu și cei doi frați plecaseră la ora două fix. Astfel la patru și ceva ei puteau să sosească la destinație, căci dacă o birjă făcea drumul acesta în trei ore, Jochen, vizitiul lui Kröger, avea ambiția să l facă în două.
Tony, într o rochie simplă, cenușie, strânsă pe talie, picotea visătoare sub pălăria lată de paie și sub umbrela tot de culoare cenușie împodobită cu dantele de un galben deschis, proptită de coșul trăsurii. Își pusese cu grație, unul peste altul, picioarele încălțate cu ciorapi albi și pantofi cu panglicuțe legate cruciș. Cu spatele rezemat de perne, ea ședea comod și elegant; părea făcută pentru echipajul acela.
Tom, care împlinise douăzeci de ani, era îmbrăcat într un costum îngrijit din postav albastru cenușiu; își dăduse pe ceafă pălăria de paie și fuma țigări rusești. Nu era prea înalt; dar mustățile, mai închise decât părul și genele, îi creșteau viguros. Ridicându și puțin, cum avea obiceiul, o sprânceană, el se uita la norii de praf și la copacii ce se răsfirau înapoi pe cele două margini ale șoselei.
Tony se porni pe vorbă:
— Niciodată nu m am bucurat așa de mult că plec la Travemünde ca de data asta... mai întâi din tot soiul de motive... Degeaba te strâmbi, Tom. Ce n aș da să pot lăsa la o depărtare și mai mare o anumită pereche de favoriți aurii!... Pe urmă o să avem un Travemünde cu totul nou acolo pe chei, la familia Schwarzkopf... Nici că o să mi pese de societatea de la băi... O cunosc și o răscunosc... Nu sunt deloc dispusă pentru așa ceva... Și pe urmă... pentru individul acela, acolo toate ușile sunt deschise, nu se sinchisește de nimic și, ascultă mă pe mine, ar fi în stare să răsară într o bună zi lângă mine, cu surâsul lui suav.
Tom își aruncă țigara și scoase alta din tabachera al cărei capac gravat cu artă înfățișa o troică atacată de lupi. (Consulul o primise în dar de la un client rus.) Þigările acestea mici și tari, cu vârful aurit, erau pasiunea lui Tom. Fuma cu nemiluita din ele și avea prostul obicei de a trage fumul adânc în piept, dându i drumul în valuri domoale în timp ce vorbea.
— Da, spuse el, în privința asta... parcul băilor mișună de vilegiaturiști din Hamburg. Consulul Fritsche, care a cumpărat întreaga stațiune, e și el din Hamburg... Papa zice că în timpul din urmă face niște afaceri strălucite... dar să știi că o să ți scape multe lucruri dacă nu te dai cât de cât cu ceilalți... Peter Dohlmann e firește acolo; pe vremea asta nu stă niciodată în oraș; afacerile i merg de la sine, târâș grăpiș, bineînțeles... Curios!... Eh... Și unchiul Justus vine sigur duminica, să dea câte o raită pe la ruletă. O să fie acolo și familiile Mollendorpf și Kistenmaker, toți în păr, cred că și Hagenstrom...
— A, firește! Cum să lipsească Sarah Semlinger?...
— Întâi și întâi că se numește Laura, draga mea, să fim drepți.
— Și cu Julchen, firește... Se spune că Julchen se logodește în vara asta cu August Mollendorpf și Julchen o va face! Atunci vor intra defintiv în societate! Ei bine, Tom, e revoltător! O familie de venetici...
— Ei, Dumnezeule mare... Strunck & Hagenstrom știu să se descurce în afaceri; ăsta e esențialul...
— Bineînțeles! Și se știe și cum reușesc... Cu coatele, fără nici un scrupul, fără un strop de eleganță... Bunicul spunea despre Hinrich Hagenstrom: „La ăsta și boul fată". Așa spunea bunicul...
— Da, da, dar totuna e. Banul n are miros. Iar în ceea ce privește logodna asta, e o afacere absolut corectă. Julchen va fi doamna Mollendorpf, iar August va avea o situație frumoasă.
— Ei, vrei să mă necăjești, Tom, știu eu, asta i tot... Dar eu îi disprețuiesc pe oamenii ăștia...
Tom începu să râdă:
— Doamne, Doamne... o să trebuiască să ne obișnuim cu ei, șui. Cum spunea Papa deunăzi: sunt în plină ascensiune... În timp ce familia Mollendorpf de pildă... Și apoi nu li se poate contesta destoinicia. Hermann se arată de pe acum foarte folositor în afaceri, iar Moritz, cu toate că e slab de piept, a terminat școala în chip strălucit. Se zice că e foarte temut și respectat; studiază dreptul.
— Foarte bine... dar eu tot mă bucur că mai sunt familii care n au nevoie să se căciulească în fața lor și că de pildă noi, familia Buddenbrook, oricum...
— Bine, bine, spuse Tom, n o să ne apucăm acum să ne grozăvim. Puncte vulnerabile se găsesc în orice familie, continua cu voce scăzută, uitându se la spatele lat al lui Jochen. Ce o să mai fie, de pildă, și cu unchiul Justus, numai bunul Dumnezeu știe. Papa clatină mereu din cap când vorbește de el și cred că bunicul Kröger a trebuit să l ajute de câteva ori cu sume mari... Și nici verii noștri nu prea fac mare ispravă. Jurgen, care are de gând să și continue studiile, n a fost în stare încă să și ia bacalaureatul... Și nici Jakob care lucrează la Dalbeck & Comp., la Hamburg, nu pare a avea deloc o purtare mulțumitoare. Niciodată nu i ajung banii, cu toate că nu i lipsește nimic, căci mătușa Rosalie îi trimite tot ce i refuză unchiul Justus... Nu, după părerea mea, e mai bine să nu ridicăm piatra împotriva nimănui. De altfel, dacă vrei să ții piept familiei Hagenstrom, nu ți rămâne decât să te măriți cu Grünlich.
— De asta ne am urcat în trăsură? Să vorbim de măritiș? Ei, da, poate că ar trebui să l iau. Dar acum nu vreau să mă gândesc la așa ceva. Vreau să uit. Acum mergem la familia Sroattkopp. Nu mi amintesc să i fi văzut vreodată... Sunt oameni drăguți?
— A, Diederich Swattkopp e... un ciot bătrân dat dracului... cum zice el. Nu vreau să spun că totdeauna vorbește așa. Numai după ce dă pe gât peste cinci pahare de grog. Într o zi când a fost pe la birou, am mers împreună la societatea de navigație... A băut de a stins. Tatăl său s a născut pe o corabie care făcea naveta Germania Norvegia și pe urmă a ajuns căpitan pe aceasta linie. Diederich are o pregătire bună; comandant de pilotaj e o situație de răspundere și e destul de bine plătită... E un bătrân lup de mare... dar totdeauna galant cu femeile. Atenție, o să ți facă un pic de curte...
— A...! Și nevastă sa?
— Pe nevastă sa n o cunosc nici eu. Trebuie să fie o femeie simpatică. De altfel au și un băiat. Pe vremea când l am cunoscut era într a șaptea sau a opta; acum o fi student... ia te uită, marea! Încă un sfert de oră, poate chiar mai puțin...
Trăsura înainta o bucată de drum pe o alee de fagi tineri chiar de a lungul mării, ce se întindea albastră și pașnică în soare. Farul se ivi galben și rotund; câteva clipe privirile lor alunecară peste golf și diguri, peste acoperișurile roșii ale orășelului, peste pânzele și odgoanele șalupelor din micul port. Apoi trecură de primele rânduri de case, lăsară în urmă biserica, apucară pe chei, de a lungul râului, și în sfârșit, se opriră în fața unei căscioare drăguțe, cu veranda umbrită de perdeaua deasă a viței de vie.
Comandantul Schwarzkopf stătea în fața ușii și, când trăsura ajunse aproape, își scoase chipiul de marinar. Era un om scund, spătos, cu obrajii rumeni, cu ochii albaștri ca apa și cu o barbă brumată și țepoasă, care se întindea ca un evantai de la o ureche la cealaltă. Cu gura trasă într o parte, și cu o pipă de lemn într un colț, cu buza superioară rasă, puternică, roșie și bombată, făcea impresia unui om de treabă. O vestă albă de pichet strălucea de sub vestonul deschis, împodobit cu galoane aurite. Stătea cu picioarele crăcănate și cu burta scoasă puțin înainte.
— E o adevărată onoare pentru mine, mamzel, vă spun cu toată sinceritatea, că primiți să stați un timp la noi... O ajută cu multă grijă pe Tony să coboare din trăsură. Cu plecăciune, domnule Buddenbrook! Ce face tatăl dumneavoastră? Bine? Și doamna consul?... Mă bucur din toată inima!... Poftiți, poftiți, vă rog. Nevastă mea a pregătit mi se pare o mică gustare... Dumneata mână la hanul lui Peddersen, spuse el întorcându se către vizitiul care adusese valiza în casă. Acolo e loc bun pentru cai... Sper că rămâneți la noi peste noapte, domnule Buddenbrook. Nu? Ei, se poate? Dar trebuie să răsufle și caii așa că n ați ajunge în oraș înainte de a se întuneca.
— Știți că aici e cel puțin tot așa de bine ca la hotelul băilor, spuse Tony, un sfert de ceas mai târziu, când se așezară cu toții în verandă, în jurul mesei unde se servi cafeaua. Ce aer minunat! Până aici se simte mirosul ierbii de mare. Îmi pare grozav de bine că sunt din nou la Travemünde!
Printre stâlpii verandei, acoperiți de viță, se vedeau bărcile, debarcaderele de pe râul lat sclipind în soare și mai departe, înspre adăpostul luntrilor de pe „Priwal", peninsula Mecklenburgului, mult ieșită înainte. în comparație cu porțelanurile vechi și fine de casă, ceștile cu margine albastră și cu aspect de străchini păreau neobișnuit de greoaie, dar masa pe care în dreptul Antoniei gazdele așezaseră un buchet de flori de cîmp, era îmbietoare și drumul stârnise pofta de mâncare a călătorilor.
— O să vedeți cum o să vă refaceți la noi, mamzel, spuse gospodina. Păreți, cum să zic? — epuizată de oboseală. Da, aerul de oraș și puzderia aceea de petreceri!...
Doamna Schwarzkopf, fiica unui pastor din Schlutup, părea cam de cincizeci de ani, era cu un cap mai mică decât Tony și destul de pirpirie. Părul ei, încă negru, pieptănat lins și cu îngrijire, era vârât într un fileu cu ochiuri mari. Purta o rochie de un cafeniu închis, cu un guleraș alb croșetat de mână, și manșetele la fel. Era curată, blândă, prietenoasă și își poftea oaspeții de zor să ia din cozonacul cu stafide, făcut de ea, care, înconjurat de smântână, zahăr, unt și faguri de miere, era așezat într un coșuleț în formă de luntre. Coșulețul era împodobit de o bordură brodată cu mărgele, lucrată de micuța Meta, care stătea lângă maică sa. Era o fetiță drăgălașă, de opt ani, îmbrăcată într o rochiță scoțiană, cu părul de culoarea inului împletit într o cosiță țeapănă.
Doamna Schwarzkopf se scuza pentru odaia destinată domnișoarei Tony în care aceasta își și făcuse la repezeală toaleta.
— E așa de simplă...
— Ba deloc, e încântătoare, spuse Tony, înmuind în cafea a patra felie de cozonac... Are vedere spre mare; asta i principalul.
Tom se întreținea cu bătrânul comandant despre vasul „Wullenwewer" care era în reparație în port.
Deodată, un tânăr ca de douăzeci de ani apăru pe verandă cu o carte în mână. Își scoase pălăria sură, de pâslă și, roșind, făcu o plecăciune cam stângace.
— Ei, fiule, spuse comandantul, vii cam târziu... Apoi îl prezentă.: Băiatul meu... și rosti un nume pe care Tony nu l înțelese — student în medicină; își petrece vacanța acasă...
— Îmi pare foarte bine! spuse Tony, așa cum învățase.
Tom se ridică și îi dădu mâna. Tânărul Schwarzkopf se înclină din nou, puse cartea la o parte și, roșind din nou, se așeză la masă. Era de statură mijlocie, cam subțirel și cât se poate de blond. Puful de mustață, tot așa de incolor ca și părul tăiat scurt ce i acoperea capul lunguieț, abia se vedea. Iar părul și mustața erau în perfectă armonie cu pielea feței lui extraordinar de luminoasă, semănând cu un porțelan poros și învăpăindu se la cel mai mărunt prilej. Ochii lui erau de un albastru ceva mai închis decât ai tatălui său și aveau aceeași expresie scrutătoare, nu prea vioaie, dar plină de bunătate; trăsăturile feței erau regulate și destul de plăcute. Când începu să mănânce, i se văzură dinții neobișnuit de frumoși, deși albi și sclipitori, ca fildeșul lustruit. Purta o haină scurtă, cenușie, închisă, cu clape la buzunare și cu elastic la spate.
— Da, vă rog să mă iertați, am întârziat. Vorbea cam greoi și hârâit. Am citit puțin la plajă și nu m am uitat din timp la ceas. Apoi se apucă să mestece tăcut, ridicându și numai din când în când privirea spre Tom și spre Tony, a căror chipuri le cerceta de jos în sus.
Mai târziu, când, la stăruința gospodinei, Tony se pregătea să mai ia ceva, el spuse:
— În mierea de fagure puteți avea toată încrederea, domnișoară Buddenbrook... E un produs absolut natural... Cel puțin știi ce mănânci... Trebuie să vă hrăniți zdravăn... Aerul de aici slăbește... accelerează schimbul de materii. Dacă nu vă alimentați îndeajuns, o să slăbiți...
Avea un fel naiv și simpatic de a se apleca înainte când vorbea și de a se uita uneori la altă persoană decât aceea căreia i se adresa.
Maică sa îl asculta cu drag, apoi iscodea cu privirea capul tinerei fete, dornică să știe ce impresie i au făcut cuvintele băiatului ei. Bătrânul Schwarzkopf însă îi reteză vorba:
— Ia mai slăbește ne, doctore, cu schimbul dumitale de materii... Nu ne interesează deloc.
Tânărul începu să râdă, apoi, roșind din nou, își îndrepta privirea spre farfuria domnișoarei.
Comandantul pronunțase de câteva ori numele băiatului său, dar Tony nu izbutise cu nici un chip să l prindă. Era ceva ca „Moor" sau „Mord"... cu neputință de recunoscut în vorbirea lătăreață și provincială a bătrânului.
În sfârșit, gustarea se isprăvi. Cu vestonul larg deschis, Diederich Schwarzkopf clipea tihnit în soare, apucându se, ca și fiul său, să pâcâie din pipele scurte de lemn, în timp ce Tom se consacră din nou țigărilor. Tinerii începură o discuție vie despre vechi istorii școlărești și Tony se amestecă veselă în vorbă. Tom îl cită pe domnul Stengel: „...Trebuia să faci o linie și ce ai făcut? O dungă..." Păcat că nu era aici Christian. El le știa mult mai bine... Deodată Tom îi spuse soră sii, arătând spre florile din fața ei:
— Domnul Grünlich ar zice: „Sunt de un efect extraordinar!"
Roșie de mânie, Tony îl înghionti în coastă, aruncând o privire sfioasă spre tânărul Schwarzkopf.
Cafeaua fusese servită neobișnuit de târziu și lumea zăbovi mai îndelung la masă. Se făcuse ora șase și jumătate și dincolo de „Priwall" amurgul începea să coboare, când comandantul se ridică:
— Ei, pe mine vă rog să mă iertați, spuse el, mai am ceva treabă dincolo în port... O să luăm masa la opt, dacă vă convine... Sau astăzi poate ceva mai târziu, ce zici, Meta? Și tu... îi spuse din nou pe nume băiatului, nu mai încurca lumea pe aici... Du te și vezi ți de ciolanele tale... Mamzel Buddenbrook o fi vrând să despacheteze... Sau poate dumnealor vor să se ducă la plajă... în orice caz, nu i încurca.
— O, Doamne, Diederich, interveni blând și dojenitor doamna Schwarzkopf, de ce să nu mai stea și el aici? Și dacă dumnealor vor să meargă la ștrand, de ce nu s ar duce și el cu dânșii? E doar în vacanță, Diederich!... De ce să nu se bucure și el de musafirii noștri?


VI

Tony se trezi a doua zi dimineață în odăița ei curată, cu mobilă de culoare deschisă, îmbrăcată în creton înflorat, având simțământul acela de însuflețită bucurie pe care îl încearcă oricine în clipa când deschizând ochii se pomenește într o nouă condiție de viață.
Se ridică în capul oaselor și cuprinzându și genunchii cu brațele își dădu pe spate capul zbârlit, privi clipind dunga îngustă și orbitoare de lumină ce se strecura în odaie prin crăpătura obloanelor, apoi începu să se gândească pe îndelete la întâmplările din ajun.
Abia un gând atinse persoana domnului Grünlich. Orașul, scena îngrozitoare din salonul cu peisaje, îndemnurile familiei și ale pastorului Kolling, cât de departe erau toate acestea! Aici, în fiecare dimineață avea să se trezească fără nici o grijă... Acești Schwarzkopf sunt niște oameni admirabili! Aseară au băut bowle de portocale — nici mai mult nici mai puțin — și au ciocnit pentru o fericită conviețuire. Toată lumea s a simțit minunat. Bătrânul Schwarzkopf a povestit neîntrecut câteva istorii cu haz din viața marinarilor, tânărul le a vorbit despre Gottingen unde își făcea studiile... Dar ce ciudat: Tony tot n a izbutit să i afle numele de botez! A ascultat cu atenție încordată, dar în timpul cinei nimeni nu l a pronunțat, iar ea nu s ar fi cuvenit să întrebe. Se căznea să ghicească... Cum l o fi chemând, Doamne, pe tânărul acesta? Moor... Mord? Altminteri îi plăcuse mult acest Moor sau Mord. Râdea cu o șiretenie atât de blajină când cerea de băut și în loc să spună „apă" înșira câteva litere cu niște cifre în coadă, încât bătrânul își ieșea din țâțâni...
Da, dar aceasta e formula științifică a apei — nu a apei din Travemünde, firește, căci lichidul acesta de aici trebuie să aibă o formulă mult mai complicată. În orice clipă s ar putea să găsești o meduză în el... înalta stăpânire are ideile ei proprii despre apa de băut...
Observația aceasta nu întârziase să i atragă o nouă dojană paternă pentru tonul disprețuitor cu care vorbise despre autorități. Doamna Schwarzkopf căuta mereu semne de admirație pe fața domnișoarei Tony și într adevăr tânărul vorbea cu mult haz: glumeț și savant în același timp... Și îi arătase un interes destul de stăruitor, când Tony i se prinsese că în timpul mesei i se înfierbântă capul. Nu cumva are prea mult sânge? Ce i a răspuns tânărul? A privit o cu ochi cercetători și i a spus: „Da, pe la tâmple, arterele sunt umflate, dar aceasta nu exclude o carență de sânge sau de globule roșii în cap... Domnișoara e poate puțin anemică..."
Cucul sări din ornicul de perete sculptat și vesti, cântând limpede și adânc, ceasurile:
— Șapte, opt, nouă, numără Tony. Sus!
Sări din pat și deschise larg obloanele. Cerul era ușor acoperit, dar soarele strălucea. Privirea străbătea dincolo de far, departe, peste marea agitată, care era mărginită la dreapta de coasta arcuită a Mecklenburgului și se întindea apoi în dungi albastre și verzui până în zarea vaporoasă, contopindu se cu ea. O să mă scald mai târziu, se gândi Tony, dar mai întâi să mănânc zdravăn, să nu mă slăbească schimbul de materii... Se apucă să se spele, apoi, zâmbind, se îmbrăcă, cu mișcări sprintene și vesele.
Abia trecuse de nouă și jumătate când ieși din cameră. Ușa odăii în care dormise Tom era deschisă; el plecase în zorii zilei înapoi, la oraș. Chiar aici sus, la înălțimea asta, unde nu erau decât odăi de dormit, mirosea a cafea. Parcă acesta ar fi fost mirosul caracteristic al căsuței și el sporea pe măsură ce Tony cobora scara cu balustradă de lemn simplă și masivă și trecea prin coridorul spre care dădea odaia de toate zilele, sufrageria și biroul comandantului. Sprintenă în rochița ei de pichet alb, Tony ieși în verandă într o dispoziție excelență. Doamna Schwarzkopf ședea doar cu fiul său la masa aproape strânsă. Pe deasupra rochiei cafenii, purta un șort de bucătărie cu pătrățele albastre. Iar în față avea un coșuleț cu chei.
— Mii de scuze că nu v am așteptat cu cafeaua, mamzel Buddenbrook, spuse ea, ridicându se. Noi oamenii simpli ne sculăm devreme. Sunt atâtea treburi!... Schwarzkopf e la birou... Nu vă supărați, domnișoară, nu i așa?
La rândul ei, Tony își ceru și ea iertare.
— Să nu credeți că totdeauna dorm așa de mult. Mă simt foarte vinovată, dar băutura de aseară...
Tânărul Schwarzkopf începu să râdă. Cu pipa scurtă în mână, el stătea îndărătul mesei, în picioare. Avea o gazetă dinainte.
— Da, dumneata ești de vină, zise Tony, bună dimineața!... Ciocneai întruna cu mine... Acum nu merit decât cafea rece. Trebuia să fiu gata de mult și cu micul dejun și cu baia.
— Nu, ar fi prea devreme pentru o femeie tânără. Știți, la ora șapte apa era încă destul de rece: unsprezece grade; cam tăioasă după temperatura patului.
— De unde știți că mi place să mă scald în apă căldicică, monsieur? îl întrebă domnișoara Buddenbrook, așezându se la masă. Mi ați ținut cafeaua caldă, doamnă Schwarzkopf!... Dar de servit o să mă servesc singură... Mulțumesc frumos!...
Gospodina se uită la ea cum înghițea primele îmbucături.
— Și domnișoara a dormit bine?... Da, salteaua e umplută cu iarbă de mare... De, suntem oameni simpli... Ei, acum vă doresc poftă bună și vă urez petrecere frumoasă de dimineață. Mamzel va găsi desigur multe cunoștințe la plajă... dacă vă face plăcere, fiul meu vă poate însoți. Să mă iertați că nu mai stau cu dumneavoastră, dar trebuie să văd de mâncare. Vom avea cârnați la masă... De, facem și noi ce putem.
— Eu sunt pentru mierea de faguri, spuse Tony când rămase singură cu tânărul. Știi măcar ce mănânci.
Tînărul Schwarzkopf se ridică și își așeză pipa pe balustrada verandei.
— Dar fumează, te rog! Nu, nu mă supără câtuși de puțin. Acasă, cînd cobor la micul dejun, găsesc totdeauna fum de țigară în odaie. Papa fumează mult... Dar ia spune mi te rog, întrebă ea deodată, e adevărat că un ou are aceeași valoare nutritivă ca un sfert de pound de carne?
Tânărul roși până la sfârcul urechilor.
— Vreți, poate, să vă bateți joc de mine, domnișoară Buddenbrook? întrebă râzând pe jumătate înciudat. Aseară tata mi a tras încă un perdaf pentru neroziile și fumurile mele profesionale, cum zice el...
— Dar eu am întrebat fără nici o intenție. Tony era atât de uluită, încât pentru o clipă încetă să mănânce. Fumuri?... Cum poate cineva să spună asemenea vorbe?... Aș vrea să învăț câte ceva... Eu sunt o gâscă, vezi și dumneata! La Sesemi Weichbrodt eram veșnic printre cele mai leneșe. Și dumneata știi, cred, atâtea lucruri! În sinea ei, Tony se gândea: Fumuri? Când cineva se găsește într o societate străină, încearcă să se arate într o lumină cât mai favorabilă, își alege cuvintele, caută să placă; e limpede, nu?
— Ei da, cam așa este, spuse băiatul, măgulit. în ceea ce privește unele materii nutritive...
Apoi, în timp ce Tony mânca, iar tânărul