Isaac Asimov


TOATE NECAZURILE LUMII

(volumul de povestiri ÎNTREBAREA FINALÃ – NINE TOMORROWS, 1959)



Principala industrie terestră se învârtea în jurul lui Multivac, calcula¬torul gigantic care crescuse în ultimii cincizeci de ani până ce ramifica¬țiile sale umpluseră Washington-ul și-și întinsese tentacule în toate așezările Pământului.
O armată de funcționari introduceau permanent date în calculator, iar altă armată corela și interpreta răspunsurile primite. O divizie de ingineri patrula prin interiorul său, iar exploatările miniere și fabricile munceau zi și noapte pentru ca depozitele de piese de schimb să fie mereu complete, mereu exacte, mereu satisfăcătoare din toate punc¬tele de vedere.
Multivac dirija economia Pământului și ajuta știința Pământului. Dar, cel mai important dintre toate, el constituia agenția centrală de colec¬tare a datelor cunoscute despre toți locuitorii Pământului.
Zilnic, una dintre sarcinile sale era să extrapoleze pentru ziua urmă¬toare cele patru miliarde de seturi de informații despre oameni, pe care le conținea în interior. Fiecare Departament Corectiv terestru primea datele corespunzătoare jurisdicției sale, iar sinteza generală era pre¬zentată unificat Comitetului Central Corectiv din Washington.
Bernard Gulliman se găsea în a patra săptămână a mandatului său de un an ca Președinte al Comitetului Central Corectiv și se obișnuise îndeajuns pentru a accepta raportul matinal fără să fie înfricoșat de el. Ca de obicei, era un teanc de foi gros de aproape cincisprezece centi¬metri. De acum, Gulliman știa că nu se aștepta din partea lui să-l citească. (Nici un om n-o putea face.) Cu toate acestea, îl interesa să-l răsfoiască.
Exista obișnuita listă de infracțiuni previzibile: fraude de tot felul, furturi, revolte, incendieri.
Gulliman căută un anumit titlu și simți un șoc găsindu-l, apoi un al doilea șoc văzând sub el două intrări. Nu una, ci două. Două omucideri. De când era Președinte, nu văzuse niciodată două infracțiuni de gradul întâi în aceeași zi.
Apăsă tasta interfonului și așteptă ca pe ecran să apară chipul coordonatorului său.
― Ali, vorbi Gulliman. Azi apar două de gradul întâi. Sunt ceva probleme deosebite?
― Nu, domnule. (Chipul oacheș cu ochi negri, pătrunzători, părea agitat.) Ambele cazuri au o probabilitate foarte redusă.
― Știu asta, am văzut că nici una nu depășește probabilitatea de cincisprezece la sută. Totuși, Multivac are de menținut o reputație. Practic, a eradicat infracțiunile, iar oamenii judecă asta după numărul omuciderilor care sunt, evident, cele mai spectaculoase.
― Da, domnule, încuviință Ali Othman, știu asta.
― Sper că știi și faptul că nu doresc nici măcar un asemenea caz în timpul mandatului meu. Dacă accept explicații și scuze pentru orice altă infracțiune, te fac direct răspunzător pentru o crimă de gradul întâi. Ai înțeles?
― Da, domnule. Analizele complete ale celor două potențiale crime se află deja la birourile districtuale implicate. Potențialii criminali și potențialele victime se găsesc sub supraveghere. Am reverificat proba¬bilitățile și sunt deja în scădere.
― Perfect, spuse Gulliman și întrerupse convorbirea.
Reveni la răsfoirea teancului, încercând senzația neplăcută că poate exagerase... Trebuia, totuși, să fie ferm cu funcționarii perma¬nenți și să se asigure că ei nu-și închipuiau că ar dirija totul, inclusiv pe Președinte. Mai cu seamă, Othman, care lucra cu Multivac de ani buni și care avea un aer iritant de proprietar.
Pentru Gulliman, problema criminalității constituia șansa politică a vieții. Până acum, nici un Președinte nu-și terminase mandatul fără ca pe Pământ, undeva, cândva, să nu se petreacă o crimă. Președintele anterior înregistrase un record negativ de opt omucideri, cu trei mai multe decât predecesorul său.
Acum, Gulliman intenționa să nu aibă nici una. Decisese că el avea să fie primul Președinte al cărui mandat nu va cunoaște nici o crimă. După aceea, ținând seama și de publicitatea favorabilă care va rezulta...
De-abia mai frunzări restul raportului. Estimase la aproape două mii numărul posibilelor neveste bătute de soții lor. Fără îndoială, nu toate molestările puteau fi oprite la timp. Poate că treizeci la sută vor avea loc. Totuși, numărul posibilităților scădea, iar cazurile reale se reduceau chiar și mai rapid.
Multivac adăugase molestarea nevestelor pe lista infracțiunilor previzibile cu numai cinci ani în urmă și pământeanul mijlociu nu se învățase deocamdată cu ideea că, dacă intenționa să-și scarmene consoarta, lucrul acesta avea să fie cunoscut din timp. Pe măsură ce adevărul respectiv se instaura în societate, femeile aveau să capete mai puține vânătăi, iar în cele din urmă nici una.
Gulliman observă că pe listă apăreau și cazuri de soți bătuți.
Ali Othman privi gânditor ecranul de pe care abia dispăruse chipul pleșuv și fălcos al lui Gulliman. După aceea, se întoarse spre asistentul său, Rafe Leemy, și rosti:
― Ce facem?
― Nu mă-ntreba pe mine. El își face griji numai din cauza a două omucideri amărâte.
― Este al naibii de riscant să-ncercăm să rezolvăm chestia asta pe cont propriu. Pe de altă parte, dacă-i spunem, o să facă o criză cla¬sa-ntâi. Politicienii ăștia se gândesc numai la pielea lor, așa că-i sigur că ni s-ar băga în cale și ar înrăutăți totul.
Leemy încuviință din cap și-și prinse între dinți buza inferioară.
― Întrebarea este: Dacă dăm greș? Știi bine c-ar fi totuna cu sfârșitul lumii.
― Dacă dăm greș, cui o să-i mai pese ce-o să se-ntâmple cu noi? Vom face parte din catastrofa generală. ― Continuă după aceea pe un ton mai vioi: Ce naiba, probabilitatea este de numai 12,3 la sută! În oricare alt caz, cu excepția poate a omuciderilor, am lăsa probabilitatea să mai crească nițel, înainte de a acționa. Se poate înregistra o corecție spontană.
― Eu nu m-aș bizui pe ea, comentă sec Leemy.
― Nici nu intenționez s-o fac. Doar aminteam că-i posibil. Oricum, la probabilitatea asta, eu propun ca deocamdată să ne limităm la simpla observare. Nimeni n-ar putea plănui de unul singur o asemenea infracțiune ― trebuie să existe complici.
― Multivac n-a pomenit de nici unul.
― Știu. Totuși... ― Nu-și încheie fraza.
Rămaseră examinând detaliile singurei infracțiuni neincluse pe lista primită de Gulliman; singura mai teribilă decât omuciderea, singura neîncercată niciodată în istoria lui Multivac, și se întrebară ce să facă.

***

Ben Manners se considera cel mai fericit băiat de șaisprezece ani din Baltimore. Poate că afirmația nu era sută la sută adevărată, totuși Ben se număra printre cei mai fericiți și mai surescitați.
Măcar pentru faptul că fusese unul dintre puținii admiși în loja stadionului în timpul ceremoniei jurământului adolescenților de optsprezece ani. Fratele său mai mare avea să depună jurământul, așa că părinții solicitaseră invitații și-i permiseseră și lui Ben s-o facă. Însă când Multivac alesese dintre solicitanți, doar Ben căpătase invitația.
Băiatul avea să depună și el jurământul peste doi ani, dar acum era fericit să-l poată vedea pe Michael făcând acest lucru.
Părinții îl îmbrăcaseră (sau măcar îl supravegheaseră când se îmbrăcase) cu toată grija, ca reprezentant al familiei, și-l trimiseseră cu o mulțime de mesaje pentru Michael, care plecase de acasă de câteva zile, în vederea testelor fizice și neurologice preliminare.
Stadionul se găsea la marginea orașului și Ben, debordând de importanță, fu condus la locul său. În tribună se aflau sute de tineri de optsprezece ani (băieții în dreapta, fetele în stânga), proveniți din districtul doi al lui Baltimore. În decursul anului, reuniuni similare se desfășurau în toată lumea, dar aceasta era în Baltimore; aceasta era cea importantă. Undeva, acolo, se găsea Michael, fratele lui Ben.
Băiatul scană creștetele capetelor, sperând că-și va putea identifica fratele. Nu reuși, bineînțeles, iar apoi pe podiumul din fața tribunei apăru un bărbat și Ben se opri din căutat, ca să asculte.
― Bună ziua, participanți și invitați. Sunt Randolph T. Hoch, respon¬sabilul din acest an al ceremoniilor din Baltimore. Participanții mă cunosc deja, deoarece m-au întâlnit de câteva ori în decursul testelor fizice și neurologice! Majoritatea evenimentelor s-au derulat de acum, dar a rămas partea cea mai importantă. Participanții care vor depune jurământul își vor înregistra personalitatea în arhivele lui Multivac. Anual, ceremonia trebuie explicată tinerilor care pășesc pragul maturității.
Se întoarse spre tinerii ce așteptau și nu mai privi publicul.
― Până acum, n-ați fost adulți. Pentru Multivac, nu ați existat ca indivizi, decât dacă ați fost specificați ca atare de către părinții voștri ori de guvern. Până acum, la fiecare actualizare anuală a informațiilor, părinții completau datele necesare despre voi. Acum a sosit momentul să preluați voi înșivă această sarcină. Este o mare onoare și o mare responsabilitate. Părinții voștri ne-au spus ce educație ați primit în școală, ce boli ați avut, ce pasiuni manifestați și multe alte detalii. Acum, însă, ne veți spune mult mai multe ― gândurile voastre cele mai intime și faptele cele mai tăinuite. Lucrul acesta este mai greu de făcut prima dată, ba chiar oarecum jenant, dar trebuie făcut. După aceea, Multivac va deține în fișierele sale analiza voastră completă. Vă va înțelege acțiunile și reacțiile. Va putea chiar să vă ghicească cu destulă exac¬titate viitoarele acțiuni și reacții. În felul acesta, el vă va proteja. Dacă vă aflați în pericol de a suferi un accident, Multivac va ști. Dacă cineva intenționează să vă facă un rău, Multivac va ști. Dacă voi intenționați să faceți un rău, va ști și veți fi opriți la timp, astfel încât nu va fi necesar să fiți pedepsiți.
Hoch își drese vocea, privindu-i cu atenție pe tineri.
― Știindu-vă pe toți, urmă el, Multivac va putea să ajute Pământul să-și regleze economia și legile pentru bunăstarea generală. Dacă aveți o problemă personală, puteți veni la Multivac și, cunoscându-i pe toți indivizii, el va putea să vă ajute. În continuare, veți primi o serie de formulare pe care trebuie să le completați. Gândiți-vă atent și răspun¬deți cât mai exact la toate întrebările. Nu ascundeți ceva, din rușine sau din prudență. Nimeni nu va ști ce anume ați răspuns, cu excepția lui Multivac. Răspunsurile voastre nu vor fi cunoscute, decât dacă va apărea necesitatea protecției voastre, iar atunci vor fi implicați numai funcționari guvernamentali autorizați. Poate că vă veți gândi să exage¬rați ici-colo în răspunsuri. N-o faceți! Minciunile vor fi descoperite. Toate răspunsurile voastre puse laolaltă formează un tipar, un șablon. Dacă unele răspunsuri sunt false, ele nu se vor potrivi în șablon și Multivac le va sesiza. Dacă toate răspunsurile voastre sunt false, șablonul va fi distorsionat și Multivac îl va recunoaște. De aceea, trebuie să spuneți adevărul.
După completarea formularelor, urmară discursuri și un spectacol. Spre seară, ridicându-se în vârful picioarelor, Ben reuși finalmente să-l zărească pe Michael, care purta încă roba obligatorie la "parada adulților". Când se întâlniră, se îmbrățișară fericiți.
Cinară în oraș, apoi luară expresul spre casă, surescitați și gălă¬gioși, impresionați de măreția zilei ce se apropia de sfârșit.
De aceea, n-au fost pregătiți pentru ceea ce-i aștepta acasă. Amândoi au fost paralizați de șocul de a fi opriți în fața porții de un bărbat în uniformă, cu chip inexpresiv; li se controlară actele, înainte de a fi lăsați să intre, și-și găsiră părinții stând tăcuți în salon, cu priviri îndurerate.
Părând mult îmbătrânit față de cum arătase dimineața, Joseph Manners ridică ochii încercănați și derutați spre unul dintre fiii săi (cel cu noua sa robă de adult pe braț) și spuse:
― Se pare că sunt arestat la domiciliu.

***

Gulliman nu putea să citească întregul raport și nici n-o făcu. Parcurse doar sinteza, iar aceea era cu adevărat mulțumitoare.
O întreagă generație se obișnuise cu faptul că Multivac putea să prevadă comiterea infracțiunilor majore. Oamenii învățaseră că agenții Corecției aveau să ajungă la locul infracțiunii înainte de comiterea acesteia. Ei aflaseră că săvârșirea infracțiunii ducea inevitabil la sanc¬ționare. Treptat, se convinseseră că nu exista nici o modalitate prin care cineva îl putea păcăli pe Multivac.
Evident, rezultatul fusese că până și intențiile infracționale se redu¬seseră. Iar o dată cu reducerea lor, capacitatea lui Multivac crescuse și infracțiunile minore putuseră fi adăugate pe lista previziunilor zilnice -acum și frecvența acelora se reducea.
De aceea, Gulliman ordonase o analiză (bineînțeles, efectuată de Multivac) a capacității lui Multivac de a-și îndrepta atenția către prezi¬cerea probabilităților de apariție a unor boli. În scurt timp, medicii ar fi putut să fie alertați în privința unor pacienți care puteau să devină diabetici în decursul anului următor ori să sufere o criză de tuberculoză sau să dezvolte o tumoare canceroasă.
Un dram de prevenire...
Iar raportul fusese favorabil!
După aceea, sosise lista posibilelor infracțiuni ale zilei și pe ea nu apărea nici o omucidere.
Plin de încântare, Gulliman îl sună pe Othman.
― Cum se compară numărul infracțiunilor de pe listele din ultima săptămână cu cel din prima mea săptămână de președinție?
Media zilnică se redusese cu opt la sută și Gulliman avea motive de încântare. Evident, nu fusese meritul lui, dar electoratul nu avea de unde să știe asta. Își binecuvântă norocul de a fi apărut la momentul crucial, la apogeul lui Multivac, când și bolile puteau fi trecute sub atotcuprinzătoarea și protectoarea sa cunoaștere.
Din acest considerent, Gulliman avea să prospere.

***

― Ei bine, ridică Othman din umeri, este fericit.
― Când spargem buba? întrebă Leemy. Supravegherea lui Manners a crescut probabilitatea, iar arestul la domiciliu i-a mai adăugat câteva procente.
― Crezi că nu știam? Ceea ce nu știu este cauza, se încruntă șeful său.
― Poate că-i vorba despre complici, după cum ai spus chiar tu. Þinând seama de faptul că Manners are probleme, ceilalți trebuie să acționeze imediat, altfel planul eșuează.
― Eu gândeam exact invers. Dacă l-am prins pe unul, ceilalți se vor împrăștia și vor dispărea, căutând să se pună la adăpost. În plus, de ce Multivac nu pomenește de nici un complice?
― Ce facem atunci ― îi spunem lui Gulliman?
― Încă nu, probabilitatea este de abia 17,3 la sută. Să ajungă ceva mai amenințătoare.

***

― Du-te-n camera ta, Ben, rosti Elizabeth Manners.
― Dar ce s-a-ntâmplat, mamă? întrebă băiatul, cu vocea pierită înaintea acestui final neașteptat al unei zile fericite.
― Te rog!
Ben ieși fără chef prin ușa care ducea spre scară. Tropăi zgomotos, urcând treptele, apoi le coborî în vârful picioarelor.
Mike Manners, fiul cel mare, nou-acceptatul adult și speranța fami¬liei, vorbi cu un ton aproape identic cu al fratelui său:
― Ce s-a-ntâmplat?
― Cerul mi-e martor, răspunse Joe Manners, că habar n-am! N-am făcut absolut nimic.
― Bineînțeles că n-ai făcut nimic, încuviință Mike, privindu-și cu uimire tatăl cel blând și mărunțel. Au venit probabil fiindcă te gândești să faci ceva.
― Nici vorbă!
Doamna Manners interveni furioasă:
― Cum s-ar putea gândi să facă ceva de... dimensiunile astea. ― Roti brațul într-un gest care-i indica pe toți agenții guvernului din jurul casei. ― Þin minte că, pe când eram mică, tatăl unei prietene lucra la o bancă. L-au chemat și i-au spus să nu se atingă de bani, iar el i-a ascultat. Era vorba despre cincizeci de mii de dolari. Dar nu-i luase! Doar se gândea să-i ia. Pe atunci, lucrurile de felul ăsta nu erau tăinuite ca azi și povestea a răsuflat. Totuși ― își frecă ea palmele dolofane ―, era vorba despre cincizeci de mii de dolari! Cincizeci... de mii... de dolari! N-au făcut însă decât să-i dea un telefon, doar atât ― un telefon. Ce crezi că ar putea plănui tatăl tău încât să fie nevoie de zece oameni care să izoleze casa?
― Nu plănuiesc absolut nimic, repetă Joe cu ochi îndurerați, îmi dau cuvântul!
Cu conștiința înțelepciunii de adult, Mike spuse:
― Poate că-i vorba despre ceva subconștient, tată. Poate o ran¬chiună față de șeful tău...
― Ce ― să doresc să-l omor? Nici pomeneală!
― Și nu vor să-ți spună despre ce-i vorba?
― Nu, interveni mama băiatului. I-am rugat. Le-am spus că ne distrug poziția în oraș prin simpla lor prezență afară. Ar putea măcar să ne spună despre ce-i vorba, ca să putem explica, să putem găsi o replică.
― Și v-au refuzat?
― Da.
Mike rămase cu picioarele depărtate și mâinile afundate în buzunare.
― Mamă, vorbi el încruntat, Multivac nu face greșeli.
Tatăl lovi cu pumnul, neajutorat, în brațul canapelei.
― Îți spun că nu plănuiesc nici o infracțiune!
Ușa se deschise fără să se fi ciocănit în ea, și în salon pătrunse cu pas țeapăn, sigur pe el, un bărbat îmbrăcat în uniformă. Pe chipul său era întipărită o expresie înghețată, oficială.
― Dumneavoastră sunteți Joseph Manners?
Joe se sculă în picioare.
― Da. Ce doriți de la mine?
― Joseph Manners, prin ordin guvernamental ― își arătă cu un gest scurt legitimația de ofițer Corector ― sunteți arestat. Vă rog să mă urmați.
― Pentru ce motiv? Ce am făcut?
― Nu am împuternicirea să vă ofer detalii.
― Nu pot fi arestat pentru că m-am gândit la o infracțiune, chiar dacă aș fi făcut-o cu adevărat. Ca să fiu arestat, trebuie să fi făcut realmente ceva. Altfel, nu mă puteți aresta. Este împotriva legii!
Ofițerul nu era impresionat de argumentele logicii.
― Trebuie să mă urmați.
Doamna Manners scoase un țipăt și se prăbuși pe canapea, hoho¬tind isteric. Joe nu reuși să încalce codul de comportament care-i fusese inculcat toată viața și să se opună reprezentantului legii, totuși rămase inert, silindu-l pe Corector să-l târască efectiv afară.
Înainte de a trece pragul, strigă:
― Spuneți-mi, totuși, despre ce-i vorba! Spuneți-mi! Dacă aș ști... Este o omucidere? Se presupune că aș fi plănuit un asasinat?
Ușa se închise înapoia lui și Mike, alb la față și simțindu-se prea puțin adult, privi mai întâi la ușă, apoi la maică-sa.
Dinapoia ușii, Ben, care, brusc, se simți foarte adult, strânse buzele și se gândi că știa exact ce anume avea de făcut.
Dacă Multivac lua ceva, tot el putea să restituie. Ben fusese la ceremonii chiar în ziua aceea. Îl auzise pe Randolph Hoch vorbind despre Multivac și despre ceea ce putea face calculatorul. Putea conduce guvernul și, de asemenea, putea ajuta persoanele care veneau să-i solicite asta.
Oricine putea cere ajutorul lui Multivac, și oricine însemna Ben. Nici mama sa și nici Mike nu-l puteau stopa acum. Îi mai rămăseseră o parte din banii pe care-i dăduseră pentru participarea la festivitate. Dacă mai târziu aveau să se îngrijoreze, negăsindu-l, era problema lor. Deocam¬dată, trebuia să-și salveze tatăl.
Ieși pe ușa de serviciu, iar ofițerul care o păzea îi cercetă actele și-l lăsă să plece.

***

Harold Quimby era șeful departamentului Reclamații al substației Multivac din Baltimore și se considera membru al celei mai importante ramuri a serviciului civil. Cumva poate că avea dreptate, iar cei care-l auzeau discutând problema ar fi trebuit să fie din fier ca să nu rămână impresionați.
În primul rând, începea Quimby, Multivac era în esență un violator al intimității. În ultimii cincizeci de ani, oamenii trebuiseră să accepte că gândurile și impulsurile lor nu mai erau secrete și nu mai existau tainițe ascunse în care orice putea fi pitit. Iar în schimbul intimității, ei trebuiau să capete ceva.
Evident, căpătaseră prosperitate, pace și siguranță, dar acelea ră¬mâneau noțiuni abstracte. Fiecare necesita ceva personal, ca o recom¬pensă pentru pierderea intimității. La îndemâna tuturor se găseau stații Multivac cu console la care își puteau introduce problemele și întrebă¬rile, fără a fi controlați sau stânjeniți, și de la care, în câteva minute, puteau primi răspunsul.
În orice clipă, cinci milioane de circuite individuale dintre cele peste un cvadrilion ale lui Multivac puteau fi implicate în acest program de întrebări și răspunsuri. Poate că nu întotdeauna răspunsurile erau sigure, însă altele mai bune nu puteau fi căpătate, iar oamenii știau acest lucru și se încredeau în ele. La urma urmelor, asta conta.
Acum, un puști de șaisprezece ani, neliniștit, avansase încetișor, o dată cu rândul de bărbați și femei; fiecare chip din coada aceea purta o expresie de speranță și teamă, neliniște sau tulburare ― dar întot¬deauna cu speranța predominând, pe măsură ce se apropia de Multivac.
Fără să ridice ochii, Quimby luă formularul care-i fusese întins și rosti:
― Cabina 5-B.
― Cum să formulez întrebarea, domnule? se interesă Ben.
Abia atunci Quimby ridică ochii, ușor surprins. Preadolescenții nu obișnuiau să apeleze la serviciul acesta.
― N-ai mai fost niciodată aici, fiule? întrebă el cu blândețe.
― Nu, domnule.
Quimby arătă consola de pe masa sa.
― Folosești aparatul acesta. Vezi cum funcționează? Ca o mașină de scris obișnuită. Nu încerca să scrii ceva de mână, ci utilizează tastatura. Acum, du-te la cabina 5-B. Dacă ai nevoie de ajutor, apasă butonul roșu și va veni cineva. Pe coridorul acela, la dreapta.
Îl privi pe băiat pornind pe coridor și dispărând din vedere, apoi surâse. Multivac nu refuzase niciodată pe nimeni. Evident, întotdeauna exista un anumit procentaj de banalități: oameni care se interesau de viața privată a vecinilor lor sau puneau întrebări obscene despre personalități publice, studenți încercând s-o ia înaintea profesorilor, sau apreciind că ar fi fost inteligent să-l blocheze pe Multivac supunându-l paradoxului superclaselor lui Russell, și multe altele.
Multivac putea rezolva problemele acestea fără să fie ajutat de nimeni.
În plus, toate întrebările și răspunsurile erau catalogate și fișate, sporind baza de date a fiecărui individ. Deoarece reflectau perso¬nalitatea celor care le puseseră, până și cele mai banale sau cele mai impertinente întrebări ajutau omenirea, fiindcă îl ajutau pe Multivac să cunoască oamenii.
Quimby își îndreptă atenția asupra următoarei persoane de la rând, o femeie de vârstă mijlocie, uscățivă și trasă la față, cu o privire agitată.

***

Othman se plimba înainte și înapoi prin biroul său, pășind apăsat și parcă furios.
― Probabilitatea continuă să crească. A ajuns acum la 22,4 la sută. La naiba! L-am arestat pe Joseph Manners și tot crește!
De acum, începuse să transpire. Leemy închise Videofonul la care vorbise până atunci și-l privi.
― Deocamdată, nici o mărturisire. Este supus Probei Psihice, dar nu s-a găsit nici un semn al infracțiunii. Poate că spune adevărul.
― Să fi înnebunit Multivac?
Un alt videofon țârâi. Othman răspunse imediat, salutând orice întrerupere din șirul gândurilor. Pe ecran, apăru chipul unui ofițer Corector.
― Domnule, începu acesta, există noi ordine referitoare la familia Manners? Membrii familiei pot pleca și veni ca și până acum?
― Ce vrei să spui prin "ca și până acum"?
― Ordinele inițiale s-au referit la consemnarea la domiciliu a lui Joseph Manners, domnule. Nu s-a spus nimic despre ceilalți membri ai familiei.
― Până la alte directive, să fie și ei consemnați în casă.
― Asta-i problema, domnule. Mama și fiul cel mare solicită infor¬mații despre mezin. Acesta a părăsit casa, iar ei susțin că a fost arestat de noi și vor să vină la sediu, ca să se intereseze de soarta lui.
Othman se încruntă și șopti:
― "Mezin"? Cât de tânăr este?
― Are șaisprezece ani, domnule.
― Șaisprezece ani, și a dispărut... Știți încotro a plecat?
― I s-a îngăduit să plece, domnule. Nu existau ordine de a fi reținut.
― Rămâi pe fir! Nu-nchide!
Othman trecu convorbirea pe pauză, apoi își încleștă ambele mâini în părul negru ca tăciunele și începu să răcnească:
― Tâmpitule! Tâmpitule ce ești!
― Ce naiba s-a-ntâmplat? exclamă uluit Leemy.
― Individul are un fiu de șaisprezece ani, icni Othman. La șaispre¬zece ani, un băiat nu este fișat independent în Multivac, ci face parte din fișierul tatălui. Nu știusem că până la optsprezece ani un tânăr nu-și completează rapoartele cu Multivac, ci că asta o face taică-său? Eu n-o știusem? Tu n-o știuseși?
― Vrei să zici că Multivac nu se referea la Joe Manners?
― Multivac se referea la fiul minor al lui Joe Manners, care a dispărut. Cu trei baraje de ofițeri în jurul casei, el iese fără probleme și merge ca să facă... știi-tu-ce.
Se răsuci către Videofonul la care ofițerul Corector aștepta cu răbdare. Minutul de discuții cu Leemy îi oferise lui Othman răgazul necesar pentru a-și aranja ținuta și a adopta o expresie stăpână pe sine. Oricât de mult i-ar fi fost de folos organismului său o descărcare nervoasă, nu era recomandabil să-și piardă nervii în fața ofițerului.
― Domnule ofițer, vorbi el, localizați fiul dispărut. Dacă este nece¬sar, luați toți oamenii pe care-i aveți la dispoziție, ba chiar tot personalul din district. Voi transmite ordinele necesare. Băiatul acela trebuie găsit cu orice preț.
― Am înțeles, domnule.
După ce închise, Othman se întoarse către Leemy:
― Care-i probabilitatea cea mai recentă?
Peste cinci minute, Leemy anunță:
― A coborât la 19,6 la sută. Coboară!
Othman răsuflă adânc.
― În sfârșit, suntem pe pista cea bună.

***

Ben se așeză pe scaunul din cabina 5-B și se folosi de tastatură ca să scrie: "Mă numesc Benjamin Manners, numărul MB-71833412. Tatăl meu, Joseph Manners, a fost arestat, dar noi nu știm ce delict a plănuit. Există vreo cale prin care să-l putem ajuta?"
După aceea, se lăsă pe spate și așteptă. Poate că n-avea decât șaisprezece ani, dar știa că, undeva, cuvintele acelea parcurgeau structura cea mai complexă concepută vreodată de Om; un trilion de fapte aveau să se contopească și să se coordoneze într-un tot din care Multivac avea să sintetizeze ajutorul cel mai bun.
Se auzi un clicăit și printr-o fantă ieși un cartonaș. Pe acesta se găsea răspunsul. Era un răspuns lung. "Ia imediat expresul spre Washington. Coboară la stația Connecticut Avenue. Vei găsi o ieșire cu inscripția «Multivac», păzită de o sentinelă. Anunță sentinela că ești un curier special pentru dr. Trumbull și vei fi lăsat să intri. În fața ta, se va întinde un coridor. Mergi pe el, până ajungi la o ușiță cu inscripția «Interior». Intră și spune-le celor dinăuntru: «Mesaj pentru dr. Trumbull». Vei fi lăsat să treci. Mergi mai..."
Mesajul continua în felul acela. Ben nu pricepea legătura cu întreba¬rea sa, dar avea deplină încredere în Multivac. Plecă imediat, alergând spre expresul de Washington.

***

Ofițerii Corectori dădură de urma lui Ben în substația Baltimore la o oră după plecarea băiatului. Quimby se zăpăci văzând numărul și importanța celor care se concentraseră asupra lui, căutând să-l gă¬sească pe puștiul de șaisprezece ani.
― Da, un băiat, răspunse el, dar nu știu încotro a plecat după ce a terminat aici. Nu aveam de unde să știu că era căutat. Aici îi primim pe toți doritorii. Da, pot solicita reproducerea întrebării și a răspunsului.
Priviră răspunsul și-l expediară imediat la Sediul Central.
Othman îl citi, dădu ochii peste cap și se prăbuși. Fu readus la conștiință aproape imediat.
― Prindeți băiatul, șopti el spre Leemy. Vreau și o copie a răspun¬sului lui Multivac. Acum, nu mai există alternativă ― trebuie să-l anunț pe Gulliman!

***

Gulliman nu-l mai văzuse niciodată pe Othman atât de tulburat, iar expresia de agitație din ochii coordonatorului îi trimise un fior înghețat pe șira spinării.
― C-cum adică? se bâlbâi el. Ce vrei să zici prin "mai rău decât o omucidere"?
― Mult mai rău decât o omucidere.
Gulliman păli.
― Te referi la asasinarea unei înalte personalități guvernamentale?
Se gândi că el însuși...
Othman încuviință din cap.
― Nu o simplă personalitate guvernamentală, ci cea mai importantă.
― Secretarul general! șopti Gulliman îngrozit.
― Chiar mai mult decât atât. Mult mai mult. Este vorba despre un plan de asasinare a lui Multivac!
― CUM?!
― Pentru prima dată în istoria sa, Multivac a raportat că el însuși se află în pericol.
― De ce n-am fost informat imediat?
Othman decise să spună doar jumătate din adevăr.
― Problema era lipsită de precedent, domnule, așa că a trebuit să investigăm cazul, înainte de a-i conferi caracter oficial.
― Dar Multivac a fost salvat, nu? Este pe cale de a fi salvat?
― Probabilitatea de a păți vreun rău a scăzut sub 4 la sută. Aștept ultimul raport.

***

― Mesaj pentru dr. Trumbull, se adresă Ben bărbatului de pe taburet, care lucra concentrat la ceva ce părea tabloul de bord al unui stratojet, însă la o scară mult mai mare.
― Bine, puștiule, dă-i drumul.
Ben își privi instrucțiunile și se grăbi mai departe. Urma să găsească o manetă micuță, pe care s-o apese la poziția JOS în clipa când se aprindea un anumit led indicator.
Auzi un glas alarmat înapoia lui, apoi altul și brusc doi bărbați îl prinseră de coate. Fu ridicat în aer.
― Vii cu noi, băiete, vorbi cineva.

***

Chipul lui Othman nu se lumină considerabil la auzul veștii, deși Gulliman suspinase ușurat:
― Dacă am prins băiatul, atunci Multivac este-n siguranță.
― Deocamdată.
Gulliman ridică o palmă tremurătoare spre frunte.
― Ce mai jumătate de oră! Îți poți imagina ce ar fi însemnat oprirea lui Multivac, chiar pentru o perioadă scurtă? Guvernul ar fi colapsat, economia ar fi fost distrusă. Ar fi însemnat mai mult decât... Ridică brusc ochii. ― Ce vrei să spui prin deocamdată?
― Băiatul, Ben Manners, nu avea intenția să facă vreun rău. Atât el, cât și familia lui trebuie eliberați și despăgubiți pentru arestare. El n-a făcut altceva decât să urmeze instrucțiunile lui Multivac, pentru a-și ajuta tatăl, și a reușit. Acum, tatăl lui este liber.
― Vrei să spui că Multivac i-a ordonat băiatului să apese o manetă care, în circumstanțele respective, ar fi distrus suficiente circuite pentru a necesita minim o lună de reparații? Vrei să spui că Multivac ar sugera propria sa distrugere pentru binele unui singur om?
― Situația este mai complexă, domnule. Multivac nu numai că a dat instrucțiunile respective, ci a ales familia Manners tocmai pentru că micul Ben semăna perfect cu unul dintre curierii doctorului Trumbull și astfel putea pătrunde fără probleme în calculator.
― Cum adică, "a ales familia Manners"?
― Ei bine, băiatul n-ar fi pus niciodată întrebarea aceea, dacă tatăl nu i-ar fi fost arestat. Tatăl nu i-ar fi fost arestat, dacă Multivac nu l-ar fi învinuit că plănuise distrugerea calculatorului. Acțiunea lui Multivac a declanșat lanțul de evenimente care a fost cât pe aici să ducă la distrugerea lui Multivac.
―Dar este lipsit de sens! rosti Gulliman pe un ton plângăreț.
Se simțea mic și neajutorat și se așezase practic în genunchi, rugându-l pe acest Othman, omul care stătuse aproape toată viața cu Multivac, să-l liniștească.
Othman nu-l liniști.
― Din câte știu, rosti el, este prima tentativă de acest fel a lui Multivac. Din destule puncte de vedere, a plănuit bine. A ales familia corespunzătoare și, în mod precaut, n-a făcut o distincție între tată și fiu, pentru a ne trimite pe o pistă falsă. Cu toate acestea, în alte privințe, s-a comportat ca un amator. Nu și-a putut ocoli instrucțiunile, ce l-au con¬dus să raporteze creșterea probabilității propriei sale distrugeri cu fie¬care pas pe care l-am făcut în direcția greșită. N-a putut ocoli înregis¬trarea răspunsului pe care l-a dat băiatului. Cu timpul, va învăța probabil ce înseamnă amăgirea. Va învăța să ascundă anumite fapte și nu va înregistra altele. De acum înainte, orice instrucțiune pe care o transmite poate purta în ea sâmburele propriei sale distrugeri. Nu vom ști nicio¬dată... Și oricât de atenți vom fi, în cele din urmă Multivac va reuși. Dom¬nule Gulliman, cred că veți fi ultimul Președinte al acestei organizații.
Gulliman izbi cu pumnul în masă.
― Dar de ce, de ce, de ce? La naiba, de ce? Ce s-a-ntâmplat cu el? Nu poate fi reparat?
― Nu cred, răspunse Othman cu o disperare stăpânită. Până acum, nu mă gândisem niciodată la aspectul acesta. Până acum, nu avusesem niciodată ocazia s-o fac, dar acum, când mă gândesc, mi se pare c-am ajuns la capătul drumului, pentru că Multivac este prea bun. A devenit atât de complex încât reacțiile lui nu mai sunt cele ale unei mașini, ci ale unei creaturi vii.
― Mi se pare o nebunie curată, dar chiar dacă ar fi așa ― ce dacă?
― Timp de peste cincizeci de ani, am transferat toate necazurile omenirii asupra lui Multivac. I-am cerut să aibă grijă de noi, în ansamblu și individual. I-am cerut să ne adăpostească toate secretele, i-am cerut să ne absoarbă răul și să ne ferească de el. Fiecare om își aduce necazurile la Multivac, sporindu-i povara. Acum, intenționăm să arun¬căm povara bolilor omenești tot asupra lui Multivac.
Othman tăcu câteva clipe, după care izbucni:
― Domnule Gulliman, Multivac poartă pe umerii săi toate neca¬zurile omenirii și a obosit.
― Asta-i o nebunie! murmură Gulliman. Demență totală!
― Atunci, îngăduiți-mi să vă arăt ceva. Îngăduiți-mi să efectuez un test. Pot folosi legătura cu Multivac din cabinetul dumneavoastră?
― De ce?
― Pentru a-i pune o întrebare pe care nu i-a mai pus-o nimeni, niciodată.
― O să-l vatăme? se alarmă Gulliman.
― Nu. Dar ne va spune ceea ce dorim să aflăm.
Președintele șovăi o secundă, apoi încuviință din cap.
― Dă-i drumul.
Othman folosi consola de pe biroul lui Gulliman. Degetele lui aler¬gară experte peste taste, scriind: "Multivac, ce-ți dorești cel mai mult?"
Momentul dintre întrebare și răspuns se prelungi insuportabil, dar nici Othman și nici Gulliman nu cutezară să răsufle.
În cele din urmă, se auzi un clicăit și un cartonaș căzu din fanta imprimantei. Pe el, cu litere distincte, se afla răspunsul:
"Vreau să mor."
-----------------------------