În vremea de demult, când oamenii și dobitoacele erau mai mari decât azi, trebuie că și fluturii erau strașnic de mari. Cică a fost odată un fluture lung de multe zeci de kilometri și cu aripi late cât marea. Avea aripile albastre, sclipitoare ca argintul și așa de frumoase că, de câte ori zbura fluturele, celelalte dobitoace se opreau și se uitau la el ca la o minune. Avea însă un cusur : era din cale afară de mare. Aripile abia îl duceau. Cu toate astea, treaba ar fi mers cum ar fi mers, dacă fluturele ar fi avut destulă minte și ar fi rămas pe uscat. Numai că n-a avut minte și i-a venit chef să zboare peste Marea Baltică. A pornit-o el la drum, dar n-a trecut mult că s-a dezlănțuit o furtună grozavă și a început să-i reteze aripile. Le-a făcut harcea-parcea și le-a împrăștiat în toate părțile, așa că bietul fluture s-a prăbușit în mare. La început s-a zvârcolit în luptă cu valurile, dar pe urmă a fost aruncat pe niște stânci din fața provinciei Smoland, așa mare și lung cum era. Dacă fluturele ar fi rămas acolo pe stânci, ar fi putrezit repede și s-ar făcut fărâme fărâmițe. Dar după ce a căzut în mare, a intrat var în el și l-a împietrit. S-a prefăcut într-o stâncă lungă și îngustă care a rămas aici în Marea Baltică. După ce fluturele a fost prefăcut într-o stâncă văroasă vântul a cărat acolo semințe de tot felul de buruieni și de copaci, ca să prindă rădăcini și s-o împodobească cu straiul lor verde. Semințele încolțeau însă tare anevoie pe muntele cel neted și sterp. Abia după o vreme a început să crească pe el rogoz. Pe urmă au venit la rând fetuca, floarea-soarelui și scaieții. Nici în ziua de azi nu e vegetație pe Alvar, care să-l acopere bine. Nu se vede decât pe ici pe colo. De arat cine să-l are când scoarța pământului e așa subțire? Dacă stai și te gândești însă că Alvarul și terasele care-l înconjoară au ieșit dintr-un trup de fluture, ai tot dreptul să-ți pui întrebarea de unde a venit pământul care se află dincolo de terase? Cu vremea, tot ce aruncă valurile pe țărm – iarbă de mare, nisip, scoici – s-a strâns în jurul insulei și a rămas pe ea. Insula a căpătat astfel țărmuri largi pe care pot să crească grâne, flori și copaci. Aș vrea să întreb dacă măcar unul din locuitori a avut vreoadată dorința să dea morilor de vânt aripi așa de mari, încât să ajungă până la cer, așa de mari, încât să fie în stare să ridice toată insula toată din mijlocul valurilor și s-o facă să zboare ca un fluture uriaș? Aș vrea să știu dacă își poate lămuri cineva de ce aici, pe Alvar, e atâta dor? Dorul ăsta l-am simțit zi de zi, în toată viața mea, și cred că-l are în suflet oricine umblă prin meleagurile astea. Aș vrea să știu dacă și-a dat seama cineva, până azi, că una singură e pricina: toată insula e un fluture, și fluturelui i s-a făcut dor de aripile pe care le-a pierdut!…