Þii minte-ntâia ploaie cum cădea,
Cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieții și-n zarea foșnind,

verde ca un codru lichid, s-auzeau cerurile
cum se-nchid, se deschid.

Și noi stăteam ca pomii în picioare.
''Nimic nu moare, mi-ai șoptit, nu moare…''

Și plantele creșteau, ne făceau semne,
ca niște mâini, ca umbre ne’mpăcate,
se străduiau spre viață să ne-ndemne
și iar cădeau în deznădejde toate.