Ochii stelelor stau vii în ai tăi, amândoi,
fuioarele arămii vrășmășite-s pe creștet,
tu visezi acum poate de mine, de noi
și prețul odihnei are un parfum veșted.

Hauu!
ai spart tăcerea ca pe-un lemn,
Hauu!
ai pus pe cerul nopții-un semn,
Hauu!
ai alungat din somn un înger
Hauu!
urâtul l-ai întins să-l sânger.

Somnul ca o sahară și visul ca pasul cămilei
dă spaimei tale sete de fugă'n coline,
ți-a mai rămas vreun șearpe din lumina zilei
pe care să nu-l ucizi pentru mine?

Zogar, te culci și te trezești cu griji
te spargi și te aduni din schiji,
și visul, care tămâe copilării pe oriunde
- fie săltate pe patru labe scunde,

fie urcate cu două mâni, firave, ca mieii -
ca tine se luptă 'n hățișuri cu smeii
care vor din marea pădure
să mă afle, să mă fure.

Hauu!
Ți-ai deșteptat scâncetul din vis
și ai rămas lângă el cu ochiul deschis.