(Omul
decupat
ascultă,
i
se
pare
că
a
bătut
cineva,
deschide
încă
o
dată
ușa,
însă
afară
nu este
nimeni.)

Umbra petalelor o aud plescăind
peste bălți. Și iarăși zic: cioburi incurabile
pe tărâmul nopții am fost, nici întregi,
nici atoatenevăzători. Cu genunchii aduși către gură
ca într-un ou visam fastuoase poduri.

Să aruncăm scoici peste pădurea de pini,
îndărătul nostru să păstrăm partea noastră
de recunoștință amănuntelor. Cântecul negru se îndoaie
ca o pasăre-n vânt, o fărâmă
în deschiderea cerului. Niciodată cu totul neliniștea
nu se repetă,
poate repaosul crăpăturilor, poate
se repetă deșertăciunea.

Apoi măreția nici nu a existat, doar agitații
gentile. Te interesează aspectele, o, atât de încăpătorul
destin al aspectelor, ștergerea broboanelor de sudoare
de pe icoane, strângerea insulelor de pe ocean.

Știu. Și totul e ca și cum
ninsorile care au nins, ditamai ninsori,
ar fi pus golurile în pericol; oarecum ciudat,
oarecum de neconceput.

Stăpân la mine în piept, hăt
la mine în piept, cu insomnii în noroi,
deunăzi credeam că doar ochii au plâns.