Pe-aici, nu trece niciodată nimeni
Încât e cerul anilor mereu închis
De parcă n'a fost tinerețe și nici vis
În pomul cu frunzișul înspre oameni ...

Pe-aici, îmi las singurătatea numai eu
Când toamna scutură rugină pe tufani
Și drumurile-mi sue pulberea de ani
În nouri grei, de rod, spre Dumnezeu.

Pe-aici, e drumul cel mai scurt spre moarte
Și-un singur pom cu frunza tot mai rară;
Pe-aici, fântânile tăcerii'n fiecare seară,
Aprind lumini și urcă mai departe ...

Dar am în toate câte sunt o stea
Și-o casă mică unde pot muri ...
Grădinile din piept vor însori
Și vor cânta mereu, în urma mea.