Noua Anglie și dimineața.
Dau colțul pe Craigie.
Mă gândesc (m-am gândit)
că numele Craigie e scoțian
și cuvântul crag e de origine celtică.
Mă gândesc (m-am gândit)
că în iarna aceasta se află vechile ierni
ale celor ce-au scris cândva
că drumul este croit dinainte
și că suntem fie ai Iubirii, fie ai Focului.
Zăpada și dimineața și zidurile roșii
pot fi forme ale fericirii,
dar eu vin din alte orașe,
unde culorile sunt palide
și în care o femeie, când se lasă seara,
va stropi florile din curte.
Îmi înalț privirea și o las să se piardă în azur.
Ceva mai încolo sunt arborii lui Longfellow
și adormitul râu necontenit.
Nici țipenie pe străzi, deși nu e duminică.
Nu este luni,
ziua care ne dăruiește iluzia de a începe.
Nu este marți, ziua străjuită de planeta roșie.
Nu este miercuri,
ziua acelui zeu al labirinturilor
care în Miazănoapte a fost Wotan.
Nu este joi,
ziua care se resemnează să aștepte duminica.
Nu este vineri,
ziua stăpânită de zeița care în umbra pădurii
înlănțuie trupurile îndrăgostiților.
Nu este sâmbătă.
Nu se află în timpul curgător,
ci în regatele spectrale ale memoriei.
Precum în vise,
îndărătul porților înalte nu este nimic,
nici măcar pustiul.
Precum în vise,
îndărătul chipului care ne privește nu e nimeni.
Cap fără pajură,
monedă cu o singură față, lucrurile.
Aceste ponosuri sunt bunurile
pe care grăbitul timp ni le lasă.
Suntem memoria noastră,
suntem acest himeric muzeu de forme nestatornice,
această grămadă de oglinzi sparte.


traducere - Andrei Ionescu