1

Eu nu știu care din turnuri
și-a cucerit întâietatea,
și care zi din săptămână
te-mbracă-n haine de argint.
Mi s-a părut că luni sau vineri.
Luni sorb pădurile absint.
E mai subțire glezna ta,
luni dimineața,
mai agilă,
luni, hornurile mor de dor
după duminica trecută
tramvaiele sunt fâstâcite,
luni dimineață,
și e vânt,
și pomii sunt mai ciufuliți,
ferestrele mai somnoroase
luni ochii tăi sunt refuzați,
pereții transparenți la case,
e luni sau vineri?

Am să-ntreb hornarul care vine mâine.


2

În tine, ca pe-o mare de oglinzi,
dorința mea își flutură
la nesfârșit
eșarfa.


3

Surâsul tău
mic și-ncurcat,
un crab într-o luptă atică,
doarme în ochiul meu
ca-ntr-o ecluză.


4

Alerg spre imaginea ta
ca spre fântâna rece
din mijlocul pustiei,
dar goana violetă
îmi sfâșie conturul.


5

Spune-mi cât poți iubi,
ca să știu
dacă vulcanii mai pot irupe.


6

Iubirea
forțează uneori hazardul -
hazardul o transportă, uneori,
și ochii tăi mă-mping mereu
spre catastrofele calitative.


7

Te întâlnesc
în fragmentele pe care
umbra le-aruncă luminii.


8

Eu brațele-mi întind
spre tine
întocmai ca busola spre miazănoapte
acul,
sau ca miriapozii răsturnați
în bolul cu funingini.


9

La ora asta
pe umeri ți-au crescut ghirlande,
parafa de ivoriu
a oboselii dulci,
ca semnele rămase-n trunchiul
copacilor de cauciuc,
ca scoicile
în coliere...


10

Ești susurul prelung pe care-l fac
bulgării sării aruncați în apă,
suspinul întrerupt
de interjecții.


11

Când dincolo de tine-ajung
văd cataractele-nghețând
la semnele baghetei.


1946