Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Și-n haine lungi năluci întraripate
Trec prin oglinzi și-n geamuri parcă bat.

Una ieșind din colțu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântată:
"Nu mă cunoști, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!"

O alta blând se-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căința.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
"Te recunosc, nălucă, ești credința!"

Și cea din urmă, albă ca o moară,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost și tu, iubirea mea!