Trec pâlcuri de răchită și stâlpii fug întruna,
Pe cer în clarul zilei ne urmărește luna,
Și trenul deopotrivă la-ntrecere cu ea
Aleargă peste câmpuri... Adio, draga mea!
Adio Gândul doarme șu sufletu-mi veghează...
Uimit mă uit cum joacă pe mâna mea o rază...
Vecinul mă privește cu ochii plini de somn,
O muscă întârzie pe fruntea unui domn...
Iubito, simt în urmă-mi cum zările se mută,
Cum se destramă-n aer chemarea mea pierdută,
Și lacrimile tale pe suflet mi s-abat
Ca stropii mari de ploaie pe-un lan de grâu uscat...
În marea de lumină surâde-ntreg pământul.
Un om aleargă-n urmă de parcă-l duce vântul.
Din galbena rotire de lanuri, se desfac
Cicoarele albastre și florile de mac...
O, de-aș putea viața să mi-o prefac în floare,
Acum ți-aș arunca-o din goană, la picioare!...
Și dacă pentru tine aș vrea să uit că sufăr,
S-arunc în vânt afară scrisorile din cufăr,
Mă sfâșie ca spinii părerile de rău
Și-n inimă-mi răsună, adânc, suspinul tău...
Iar dacă-ncerc trecutul, cu șiru-i de morminte,
Să mi-l rechem zadarnic, - aducerile-aminte
Mi se topesc în suflet ca stelele-n fântână,
Ca fulgii de zăpadă pe care-i prinzi în mână...
Mă-ntorc și mă cutremur...
Nemesis, taină crudă,
Ia-ți înapoi năframa de calde lacrimi udă.
Tu, care, ne-mblânzită din umbră,. fără glas,
M-ai urmărit pe drumul durerii pas cu pas,
Tu care-ntuneci steaua ce-n ochii mei scânteie
Și-mi spulberi ale nopții albastre curcubee,
Întoarce-ți fruntea rece și lasă-mă de-acum,
Străin pe mine însumi, să merg pe-același drum
Pe care-a mers de veacuri nefericita turmă...
Și voi primi c-un zâmbet popasul cel din urmă.