*
Vai, pentru ce mi-e clădită casa de la marginea drumului ce duce spre târgul cetății?
Ei își leagă luntrile împovărate lângă copacii mei.
Ei vin și pleacă și rătăcesc cum li-i voia.
Șed și-i urmăresc cu privirea; vremea se scurge.
Nu pot să-i alung. Și astfel îmi trec zilele.
Zi și noapte pașii lor îmi răsună la poartă.
Zadarnic le strig: "Nu vă știu!"
Unii sunt cunoscuți degetelor mele, alții – nărilor mele, sângele venelor mele pare că-i cunoaște pe unii, și pe alții îi cunosc din visele mele.
Să-i alung nu pot. Îi chem și le spun: "Cine vrea dintre voi, vină-mi în casă! Da, vină-mi!"
Dimineața clopotul sună la templu.
Ele vin și au coșuri în mâini.
Picioarele roșii le sunt, ca trandafirii. Primele sclipiri ale zorilor le luminează fața.
Să le alung nu pot. Le chem și le spun: "Veniți-mi în grădină și culegeți flori! Veniți înăuntru!"
La amiază răsună la poarta palatului gongul.
Nu știu de ce-și lasă lucrul și zăbovesc aproape de gardul meu.
Florile-n pletele lor sunt pale și veștede, sunetele lâncezesc în flautele lor.
Să-i alung nu pot. Îi chem și le spun: "Umbra e răcoroasă sub arborii mei. Prieteni, veniți!"
Noaptea greierii cântă-n păduri.
Cine pășește încet spre poarta mea și bate ușor?
Abia îi zăresc fața, niciun cuvânt nu rostește, liniștea cerului e peste tot.
Tăcutul oaspete să-l alung nu pot. Îi privesc chipul prin întuneric și ore de vis se
scurg una după alta.