Cu păru-n vânt, trăsnete ies
din largi spintecături de șes.
Băltoace, smârcuri, eleștaie
sar din nămol și țopăie vâlvoaie,
Ceru-ndârjit scuipă lavă,
fontă lichidă, otravă.
Crunt ne mai biciuie cnutul Prea-Sfântului,
Sfârșitul pământului, sfârșitul pământului.
Pământul crapă,
zările crapă,
apele crapă,
văzduhul crapă,
totul se spintecă și ne îngroapă...
Ura, țâsnim din gropi și din șanțuri.
Iadul se smulge și scapă din lanțuri.
Îngeri de fier ca niște mari cruci
plutesc prin amiaza de tuci
și varsă pe noi numai stânci și butuci.
Toate jivinele lumii spurcate
facutu-s-au tancuri și cazemate.
Munții s-au rupt din pripoane
și-arunca în noi cu prapastii și stane.
Sar giurgiuvelele lumii,
sar toate zăvoarele humii,
sare pământul, întreg, din țâțâni...
Scuip sânge,
scuip bucați de plămâni;
sunt tot pucioasă și zgură.
Moartea îmi intră țărână-n gură.
Vin proiectile, vin proiectile,
desfundă morți îngropați de opt zile,
îi smulg din noroi, cu gheare haine,
si-i zvârle în șanț, peste mine...
Doamne, nimic din prăpăd nu-Þi mai scapă!
Totul se spintecă, totul se crapă,
totul ne-ngroapă.
Oh, urletu-acesta, de unde
răzbate și mă pătrunde?
Vine din ce zăcăminte?
Din care profunde tării?
Ieșiți, voi morți, din morminte,
ca să intrăm noi, de vii...