-„Grădina se chemase Paradis și
Rai.
Acolo totdeauna-i mai, -
Oftează Eva a pustiu,
Când povestește, mai târziu,
Copiilor ținuți în poală
De câte ori îi culcă și îi spală, -
Acolo anul ține, fără greș,
De la caise până la cireși,
De la cireșe până la caise.
De două luni e anul pare-mi-se,
Ba, mi se pare, nici de-atât.
Nu-i viscol, ger și timp urât,
Doar poame bune, cu toptanul.
Cât e grădina și cât ține anul.

Un râu de miere și un râu de lapte
Se-mpreunau în miazănoapte.
Și am văzut și altceva:
Bomboane-n flori și gârle de cafea.
Zahăr movili și cornuri mari cu mac,
Stafide, nuci cu cozonac.

Puneai o chiflă și ieșeau o mie,
Crescute câte cinci pe-o farfurie,
Cu frișcă și muiate în sirop,
Cu rom o picătură ori un strop.
Ziceai în gând și, tăvi, nu mai țin minte,
Veneau pe fugă cu plăcinte,
Frigări cu pui intrau pe uși
Aduse de băieți și de păpuși.

Peștii ieșeau, să întrebați pe tata,
Din iazuri, la dorință, copți de-a gata,
Și alegeai, pe sus, orice friptură,
Și se prăjea prin aer, pân’ la gură.
Orice ai fi vrut și jinduit
Era de ajuns să fi râvnit.
Tata mișca numai sprânceana
Și vinul alerga cu damigeana.

Așa era în Paradis. Păcat
Că l-am pierdut și nu am ascultat!”.