Cu cât se duc depărtându-se zilele,
cu atât mai mult revin în inima poeților,
Iată lagărele Poloniei, câmpul din Kutno
cu munții de cadavre ce ard
în nori de benzină, iată sârma ghimpată
sortită carantinei Izraelului,
sângele printre gunoaie,spuzeala fierbinte,
cătușele acelora care muriră demult,
împușcați, lângă gropi scormonite de mâinile lor,
iată și Buchenwaldul, tăcuta pădure de fagi,
cuptoarele lui blestemate, iată și Stalingradul,
și Minskul cu mlaștini verzui și zăpezi putrezite.
Poeții nu uită. O, gloată de lași,
de învinși, de iertați prin umană-ndurare!
Toate se pot răscoli, numai morții nu se pot vinde.
Þara mea e Italia, o, inamic mai străin,
și eu îi cânt poporul, cânt si plânsul
acoperit de murmurul mărilor ei,
jalea curată a mamelor - cânt viața ei.