Vacanța de Crăciun se anunță tristă pentru mine, ca printre străini. Priveam cărțile în care trebuia să uit singuratatea sau farmecul acestor sărbători de distracții și banchete.

Va fi aceeași odaie ce se încălzește cu greu, unde vor trece și aceste zile, la fel sau mai trist ca celelalte.

Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, și deși nu dădusem nici o atenție unei scrisori, primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.

“Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut admirator care vă roagă să petreceți Anul nou la dânsul, în satul C. ... prin gara M. ... unde vă așteaptă o trăsură. De veți veni sau nu, rămâne cum veți crede; eu, însă, vă aștept,

Radu”.

A mă deplasa pentru un admirator necunoscut... Din nou stăteam cu ochii în gol, gândindu-mă să-i răspund, sau să aștept zilele să treacă, pentru a mă decide! Și modestia rece a odăii mele îmi spunea că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau, și zgomotul particular al sărbătorilor mă întrista și mai mult. Un dor de variație mă lua mereu, și invitația își făcea loc ca o preocupare definitivă.

Am plecat, în ajun, într-un vagon plin cu lume... Mă duceam la întâmplare, și chiar cu o adâncă tristețe. Abia auzii prin mulțime numele gării la care trebuia să cobor. În dosul gării pustii găsii trăsura și țăranul singur, pe capră, care îmi spusese râzând că pe noapte vom intra în sat.

Câmpii înghețate și crânguri goale rămâneau în urmă și apăreau... iar tristețea din tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, și o fază de lună arătă pustiul înghețat și fantastic.

Frigul se lăsa aspru... Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puțini, iar căsuțele acoperite cu trestie dădeau fiori...

Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă cu copaci goi, și vizitiul îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în câmpul înghețat, casa păru izolată cu totul de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins și nelocuit.

O singură lumină se zărea la o odaie de sus, cu un balcon vechi și întristat...

Nici o mișcare de primire. Peste tot tăcere. Amorțit de frig și rămas singur în sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă serviciul de masă pentru o singură persoană și sticlele cu băutură... Așteptam... Părea că sunt într-o locuință din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei clădiri atât de vechi, cu gratii și ziduri groase.

O căldură plăcută, totuși, și aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva, și așteptam...

O scrisoare deschisă, pe masă, mă atrase de la sosirea mea... Apropiindu-mă, o citii:

“Fii binevenit. Bea pentru un an mai bun. Sunt eu care te-am invitat,
Magda”.

Îmi trăsei scaunul și stam trist, privind serviciul singuratec și buteliile, într-o tăcere care îneca orice surprindere de relațiuni omenești și care spunea: “Adu-ți aminte că ești departe și nu mai cerceta nimic...”

Stam încă în sufragerie, în țăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap, bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute care aranjase această amăgire, pe care în amorțirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi și groase spuneau: “Rămâi la noi”.

Privirea rătăcea în fumul țigării, presupunând mulțimea odăilor și din acest etaj, care dormeau închise, goale sau mobilate; în noaptea lor.

Era târziu. Mă plimbam încet, și privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp înghețat.

Pentru a uita și opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, și stinsei lampa de aici și trecui prin sala largă, luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa aprinsă mă aștepta.

Căldura, covorul moale și grosimea zidurilor zugrăvite de demult, și aceleași gratii la ferestrele atinse de un desiș de copaci lungi și goi, mă izola liniștit, pentru a mă crede într-o locuință visată și în care aș fi voit să rămân uitat. Mobila veche, cu un parfum de povești, arăta odaia unei femei, care părea că plutește pe lângă mine, șoptitor, pentru a mă face să zâmbesc.

Lângă pat, pe o măsuță, câteva cărți, un caiet gros, o cutie cu fondante și țigări fine stăteau ca niște tovarășe ale insomniei, aci, în această clădire veche, înconjurată de copaci vâjâitori sub palida lună.

Pentru a nu plânge în această vrajă pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă ce o adusesem, luând și din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne, luai caietul pentru a citi impresiuni scrise de aceeași mână ce-mi scrisese scrisorile ce le primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, de a veni pentru Anul Nou într-o locuință atât de veche și aproape pustie, ascultând șoapte duioase pentru a nu mă simți amăgit.

Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicație:

“Nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios și mai totdeauna cu urmări triste. Aș dori ca această nebunie a mea să-ți rămână indiferentă. Mi s-a părut viața în ultimul timp atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simți-o fără a ști nimeni – până atunci, când felul meu de a fi îmi va dicta să cunosc personal sau nu. Te rog iartă această amăgire.
Sărbătorile le voi petrece cu familia, în orașul din care ai plecat, și ne vom întoarce aici pe la mijlocul lunii.
Încă o dată, te rog să ierți singurătatea și neexplicarea în care îmi place să mă afund, visând la atâtea lucruri care au fost...
Scrie-mi ceva în acest caiet... M.”

În vagul unor tăceri lungi, adormii în vâjâitul stufișului de copaci ce înconjura ca un crâng această casă depărtată.

M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată și caldă, iar zarea se întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii înghețate și zboruri de păsări iernatece. Spălându-mă, mă trezii, și mă simțeam întrucâtva mai lămurit de situația mea; mă gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu știu câtă vreme. Voiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatec, înainte de a pleca, și coborâi ușor scara lată și veche, pe unde venisem.

Trăgând un drug de la o ușă uscată, din sala de piatră, ieșii pe niște trepte vechi și înverzite, privind aleea nesfârșită și goală ce mă umplu de o melancolie amară, fără a putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu, care, totuși, părea mai puțin întristătoare, ca violetul fumuriu din fundul parcului sălbatec.

Rătăceam neauzit printre sălile tăcute...

Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă vedea aici, desigur, după multe zile și nopți de singurătate gândită...

Masa și vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării întredeschisă licărea de butelii... Nopți de visare, în care uitam orașul spre care trebuia să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet și voiam să-i scriu, după cum mă ruga, terminând scrisoarea.

Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, și aprinsei o țigară fină din cele lăsate de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare:

“Buteliile de vin consumate de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un bețiv. Poate vei uita că am petrecut un An nou într-o clădire veche și fantastică, care m-a putut găzdui atât de puțin, pentru a mă reda mai învins în zgomotul orașului ce va pătrunde în odăița închiriată, ce se încălzește atât de greu... Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea mea, și nu cred că voiai o astfel de amintire... după cum și eu voi duce cu mine un duios ecou, care nu știu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic... adio: Va plânge acest cuvânt în parcul sălbatec, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns și mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care, părăsindu-le, nu știu cum le voi privi ca să nu plâng, B.”

Sunt mulți ani, și palate vechi, și case vechi sau uitate în depărtări de sate... și câte alte ziduri din zilele noastre nu vor deveni, odată, tot atât de fantastice...