Se spune că ar fi fost o babă, pe care o chema Dochia.Adică babă nu era ea, ca să vedeți. Ea era fiica unui împărat vestit și era așa de frumoasă că toți fiii de crai o pețiră, dar ei nici unul nu-i plăcea.
Azi așa, mâine așa, poimâine la fel, până ce unul din ei, nici una, nici alta, pornește război împotriva împăratului, tatăl fetei, îl bate, îl prinde și se apropie de palatul fetei, căci gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.
Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare și a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită și urâtă.
Și-a luat niște oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace, căci era iarnă și topenie de frig, și a luat drumul spre pădure. A stat fata, adică baba, nu fata! Zic, a stat, până primăvara, când a dat colțul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost așa de cald, că baba și-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, și mai cald, și baba și-a mai lepădat un cojoc și așa până și-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când și-a zvârlit ultimul cojoc, unde începe deodată un vânt așa puternic, încât o îngheta pe babă și o preface într-o stană de gheață . Pasămite c-o ajunsese vreun blestem de-al lui bietul tată-său.
De atunci a rămas rostul vremii tot așa schimbăcios în cele nouă zile de la începutul primăverii. Și tocmai când ai zis Doamne ajută și ți-ai lepădat surtucul, atunci te pomenești cu câte un pui de geruleț, ba încă și cu câte o zăpadă, de nici nu știi cum să-l îmbraci iarăși mai degrabă. De atunci a rămas și vorba că: “să te ferească Dumnezeu de zilele Dochiei!”