Încă din timpul primei noastre discuții din fața araucariei își spusese lup de stepă, lucru care, de asemenea, mă uimea și mă tulbura întrucâtva. Ce fel de expresii mai erau și astea?! Dar a trebuit să-i accept expresia nu numai pentru că mă obișnuisem cu ea, dar și pentru că nu trecu mult și nu-l mai numeam pe acest om în sinea mea, în gândurile mele, altfel decât lup de stepă, și nici în ziua de azi nu știu să existe vreun alt nume mai potrivit pentru o asemenea apariție. Un lup de stepă rătăcit printre noi, pierdut prin orașe, în traiul turmei - nici o altă imagine nu ar fi putut oglindi mai izbitor felul său de a fi, sfioasa lui însingurare, sălbăticia lui, neliniștea lui, dorul lui de un cămin și faptul că nu-l avea.

[...]
Îmi aduc aminte și de o altă seară. Eram singur acasă, mătușa plecase, iar cineva sunase la ușă, am deschis și am văzut o femeie tânără, foarte drăguță, pe care am recunoscut-o în momentul în care a întrebat de domnul Haller: era femeia din fotografia ce se afla în camera lui. I-am arătat ușa lui și m-am retras; femeia rămase o vreme sus la el, apoi i-am auzit cum coboară scara și ies împreună, voioși și bine dispuși, antrenați într-o discuție plină de haz. M-a mirat foarte mult să văd că pustnicul acesta avea o iubită, și încă ce iubită, atât de tânără, de drăguță și elegantă, așa încât toate presupunerile mele în legătură cu el și cu modul lui de viață mi se încâlciră din nou. După un ceas se întoarse însă acasă singur, cu pas greoi, trist, urcă cu dificultate scara și apoi își târșâi pașii ore întregi în sus și în jos prin cameră, încet, întocmai ca un lup închis într-o cușcă, iar lumina arse în camera lui toată noaptea, aproape până în zori.

Nu știu absolut nimic despre relațiile dintre ei și nu vreau să mai spun decât următoarele: l-am mai văzut o dată cu femeia aceea, în oraș, pe stradă. Mergeu la braț, el părea fericit, iar eu mă minunam câtă grație, chiar câtă naivitate copilărească putea să existe uneori pe chipul său altfel mereu neliniștit și am înțeles-o atunci pe femeia aceea. În seara aceleiași zile se întoarse însă acasă tot trist și deprimat; l-am întâlnit la ușa de la intrare, sub palton ținea, așa cum obișnuia uneori, sticla cu vin italienesc, apoi își petrecu toată noaptea în văgăuna lui de sus, în tovărășia vinului. Îmi părea rău de el, căci numai viață nu mai era asta, o viață nemângâiată, pierdută, lipsită de orice apărare!

[...]
La toate acestea trebuie să mai adăugăm ceva. Există destul de mulți oameni de genul lui Harry, iar din această categorie fac parte mai ales artiștii. În toți acești oameni sălășluiesc laolaltă, într-o îmbinare și întrepătrundere dușmănoasă și haotică, asemănătoare cu aceea a lupului și omului în Harry, câte două suflete, câte două ființe, dumnezeiescul și diabolicul, sângele mamei și cel al tatălui, capacitatea de a fi fericiți și aceea de a suferi. Și oamenii aceștia, care duc o viață plină de neliniște, trăiesc, uneori, în rarele lor momente de fericire, sentimente atât de puternice și de o fericire mai presus de cuvinte, spuma fericirii de o clipă se ridică uneori până la culmi înalte și strălucitoare, trecând dincolo de marea suferinței, așa încât strălucirea efemeră a unei asemenea fericiri se răsfrânge și asupra celorlalți, fermecându-i. Întocmai ca spuma fugară și de preț a fericirii la suprafța unei mări de suferință se nasc și acele opere de artă, în care un individ solitar se înalță, prin suferință, preț de un ceas, deasupra destinului său, atât de sus, încât fericirea lui strălucește ca o stea pe care cei ce o văd o consideră eternă, confundând-o cu propriul lor vis de fericire.