|
Biografía Albert Cătănuș
Beam us up, Scotty!
Când aveam șapte ani i-au tras pe roată pe trei țărani la sute de kilometri de locul unde m-am născut: într-un cătun din câmpia Bărăganului, nu departe de orașul Brăila. Am fost al optulea copil în familie, iar pentru că eram slab și mă imbolnăvisem de friguri, dar mai ales pentru că nu voiam să sug la sân, la vârsta de opt luni, tata m-a dus la târg la Brăila iar acolo m-a dat unei cuconițe sterpe care voia un copil pe trei saci de grâu și patru găini. Știu șapte limbi în afară de română: greacă, rusă, turcă, bulgară, franceză, germană și albaneză. Înțeleg cam tot pe atâtea limbi cât cunosc. Pe tatăl și pe mama mea naturală nu i-am mai întâlnit niciodată. Toată familia mea a murit când aveam nouă ani. Unii spun că din cauza unei epidemii de tuberculoză care lovise în acele vremuri Bărăganul, alții spun că acel cătun a fost incediat de arendașul locului, iar alții mi-au spus că într-o noapte un batalion de ruși beți a trecut pe lângă el și fără preaviz soldații au descălecat la lumina torțelor și au ucis totul la întâmplare, nici măcar un câine nu au lăsat în viață. Domnița care m-a adoptat ad-hoc se numea Maria și era grecoaică, avea sprâncene groase și arcuite și se îmbăia de trei ori pe săptămână. Uneori mă lua și pe mine în hârdăul în care se turna apă caldă de către slujnicele casei și care îi spălau părul lung până la șolduri. Nu zâmbea aproape niciodată și m-a botezat în religia ortodoxă la o biserică mare din oraș, Sfântul Nicolae. Primul meu nume a fost ”Mavros”, adică ”Negru” în greacă, dar nu mi-a plăcut niciodată așa că atunci când am împlinit 88 de ani, la București, cu ajutorul a zece poli dați unui popă moldovean mi-am schimbat numele. Aceasta mi-a scris în altarul bisercii de lângă spitalul Colțea un certificat de naștere cu prenumele ”Albert”, iar pentru că pe Maria, mama mea adoptivă o chema ”Stratiotis”, adică ”Soldat”, n-am vrut să renunț la filiera mea grecească drept urmare pentru încă zece poli și două vaci, popa mi-a schimbat și numele, ”Cătănuș”. A fost o afacere bună, încă mai port aceste nume. Cel mai greu mi-a fost când mi-a murit prima soție, avea 72 de ani, iar eu de două ori pe atât. Am fost doar de două ori căsătorit în toți acești ani. Nu că nu aș fi putut, dar nu am găsit. Asta e, oricum, cea de-a doua mea soție era rusoaică. Așa am ajuns să trăiesc în Rusia țaristă. Era vântul schimbării în Europa, comunisnul se infiltrase în universități și peste tot de-a lungul continentului apăreau partide care țineau cu muncitorii, cu țăranii, cu cei săraci. L-am cunoscut pe fratele lui Lenin, un orator desăvârșit la o întrunire secretă, apoi pe Lenin. A fost lucru care m-a salvat de la multe, a doua mea soție, Ana, mi-a cerut să fac o poză cu pe atunci tânărul Lenin. Iar fotografia aceea în care apărem zâmbitori eu și el, a fost al doilea meu pașaport. O am și acum, deși multă lume nu mai știe cine e cel de lângă mine. Am avut o mică librărie în Sankt Petersburg. Poate o mai aveam și acum, dar după ce Lenin a fugit din Rusia, eu am plecat în Elveția, apoi în Franța. Când a început primul război mondial, Ana a murit de tuberculoză. Doi ani am scris despre viața mea de până atunci, sute și sute de pagini. În fiecare dimineață îmi beam cafeaua la un mic restaurant din Montparnasse, iar seară mă îmbătam criță cu toți artiștii sărăci ai Parisului și le povesteam despre cum cei mai importanți oameni din viața mea au murit de tuberculoză. Unii mă socoteau nebun, alți îmi cereau de câteva ori pe zi să le arăt poza mea cu Lenin. Mă rog, a trecut și primul război mondial, a murit și Lenin, iar eu m-am reîntors acasă. Nu am vrut să mă duc în Rusia, Stalin nu mi-a plăcut niciodată, cruzimea lui de borfaș îmi dă și acum fiori. Pentru că știam atât de multă istorie am fost profesor de liceu mult timp. Apoi a trebuit să părăsesc orașul, oamenii mureau, iar eu aveam mereu aceeași vârstă, a trebuit să plătesc iar unui primar câteva sute de lei pentru a-mi scoate un nou certificat de naștere. Mi-am păstrat iar numele, dar m-am mutat din țară, regele instaurase dictatura, peste tot în Europa se instaurase dictatura: Italia, Rusia, Germani, România. Știam că va urma un război, trecusem prin atâtea războaie, îmi învățasem lecția bine: oamenii nu se schimbă niciodată, iubesc să meargă la război, pur și simplu adoră. Am plecat la timp în Grecia, am stat la străstrăbunicul Mariei, un armator foarte bogat pe nume Onasis. Când am revenit în țară, după terminarea războiului aveam cu mine două valize pline cu bani și bijuterii. Comuniștii, deși puseseră mâna pe putere nu aveau curajul să se atingă de mine, NKVD-ul avea dosarul meu și o copie a pozei cu Lenin, nu știu cum a ajuns în mâinile lor, dar nu mai contează acum, m-au lăsat în pace. Am trăit în România liniștit până când a trebuit iar să-mi schimb toate documentele, arăt ca un bărbat de aproape 40 de ani, deși pe certificatul meu de naștere scria ultima oară în dreptul anului de naștere 1902. Vreun milițian zelos ar fi putut deveni curios. Dar nu s-a întâmplat nimic, nu m-a abordat nimeni niciodată pe tema asta. Doar că am primit o scrisoare, acum câțiva zeci de ani în urmă, încă era comunism, în care un domn din Argentina îmi spunea ca mă știe, si ar vrea să ne întâlnim pentru a discuta niște subiecte foarte importante. Nu mi-a spus de unde are adresa mea, un necunoscut aflat la zeci de mii de kilometri distanță, mai ales că am ales mereu să stau sub radar pentru a nu da de bănuit nimănui. Acum două zile, am primit iar o scrisoare de la același domn, fix după exact 46 de ani de la prima scrisoare și m-am decis să-i răspund.
”Da, domnule Echavarria, ne putem întâlni în cafeneaua aceea din Montparnasse unde ne-am cunoscut prima dată în 1912.”
https://www.youtube.com/watch?v=jPtq91gB8rU - domnul Echavarria
|
Textos Recomendados
