Ascultam în copilărie basmul
ce păstorul mi-l depăna, sporindu-mi
negrăita mare mirare lîngă
focul de stînă.

Ridicînd a joacă jar crud în palme,
spune vorbă rară păstorul despre
ritul, cursa și iscusința fiarei
față de fiară.

Lupul după ce-n poiana-și rupe
mielul-nouraș la izvor se duce
botul să și-l spele de sînge. Linge
labe și urme.

Fiara mi-o închipui cum drege noaptea
înăspritul șipot, cum ochiul apei
ea de gheață-l sparge. Să-și piardă pete,
dîră, mirosuri.

Lupul știe, din amintirea veche
a sămînței sale, să-și poarte de grije,
căci feroci devin frați și semeni dacă
dulmecă sînge.

Port pe gură cruda aromă-a gurii
tale. Ploi de stele curgînd n-o spală,
Cum m-ar sfîșia de-aș ieși în cetate,
frații mei, lupii.