Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă
Anii - nu știu bine când - s-au adunat:
Mai iubind o fată, mai ratând o carte,
Mai plesnind din biciul râsului curat;

Mai lovit de soartă, câteodată, -n față;
Mult mai des, din spate - de prieteni buni;
Mai uitat în somnul alb, de dimineață;
Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;
Mai tratându-mi clipa pentru-un ceas fictiv;
Mai stingând lumina tâmplelor, alpina;
Mai cerând ninsorii tainicul motiv;

Mai purtând pe umeri munții iluzorii;
Mai glumind cu mine ca să nu mă dor;
Mai căzând din șaua certă a rigorii;
Mai cutremurat de un frig interior;

Mai mințind de dragul unui alt dor - sudic;
Mai visând la umbra morilor de vânt;
Mai pândind amurgul simțurilor, ludic;
Mai crezând în rima plânsă de cuvânt...

Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte
Anii pe din două, leneș alternând:
Mai ratând o fată, mai iubind o carte...

Până unde, totuși, până unde? Când?