CAPITOLUL I

În fața arcadei susținute de mici coloane duble de la intrarea mănăstirii din Mariabronn, foarte aproape de drum, se afla un castan, odraslă însingurată a sudului, adus odinioară de un pelerin sosit de la Roma, un castan nobil, cu trunchi vânjos; coroana sa rotundă se întindea, mângâietoare, deasupra drumului, respirând cu tot pieptul în vânt, iar primăvara, când de jur împrejur totul era înverzit și până și nucii mănăstirii înfrunzeau roșietic, tinerește, el își mai lăsa multă vreme așteptate frunzele, apoi, la vremea celor mai scurte nopți, împungea, dintre mănunchiurile de frunze, razele mate, alb verzui ale florilor sale exotice, care miroseau atât de pătrunzător, asemenea unei prevestiri neliniștitoare și grave; și în octombrie, după ce poamele și via fuseseră culese, scutura din coroana sa îngălbenită, în vântul de toamnă, fructele țepoase, care nu apucau a se coace în fiece an, fructe pentru care băieții din mănăstire se încăierau și pe care subpriorul Gregor, originar din țara italică, le prăjea în odaia lui, la focul din cămin. Străin și delicat, frumosul copac își fremăta coroana deasupra intrării mănăstirii, un musafir de pe alte meleaguri, cu firea gingașă, răbdând cu greu frigul, legat, tainică rudenie, cu micile, zveltele coloane împerecheate, de gresie, ale portalului și cu dantelăria de piatră ce înflorea în arcadele ferestrelor, pe cornișe și pe stâlpi, iubit de francezi și de latini, privit cu uimire de băștinași, ca un străin ce se afla.
Nu puține generații de elevi ai mănăstirii trecuseră pe sub arborele pripășit aici din țări străine; cu tăblițele la subsuoară, sporovăind, râzând, jucându se și certându se, desculți sau încălțați, după anotimp, cu o floare în gură, o nucă între dinți sau un bulgăre de zăpadă în mână. Veneau mereu alții noi, la câțiva ani chipurile se re înnoiau, cele mai multe semănând între ele: blonde și cu părul cârlionțat. Unii rămâneau locului, deveneau novici, deveneau călugări, primeau tonsura, purtau rasa și cingătoarea de frânghie, citeau din cărți, îi instruiau pe băieți, îmbătrâneau, mureau. Alții, după ce le treceau anii de școală, erau luați acasă de părinți, în castelele cavalerilor, în casele negustorilor și meseriașilor, cutreierau lumea, făcându și mendrele și meseriile, mai veneau câteodată în vizită la mănăstire, bărbați în toată firea, își aduceau feciorașii și i lăsau aici, elevi la cuvioșii părinți, ridicau privirea spre castan, zâmbind, căzuți pe gânduri, și apoi se pierdeau din nou în lume. În chiliile și sălile mănăstirii, printre arcadele rotunde, grele, ale ferestrelor și vânjoasele coloane duble, cinstea și perfidia, înțelepciunea evangheliilor și înțelepciunea elinilor, magia albă și cea neagră, toate înfloreau aici câte puțin, era loc pentru toate; era loc pentru sihăstrie și mătăniile de penitență, ca și pentru tovărășie și trai plăcut; depindea întotdeauna de persoana abatelui și de curentul dominant al vremii, dacă precumpănea și stăpânea una sau alta. Mănăstirea devenea vestită și căutată când pentru exorciștii și demonologii ei, când pentru muzica ei excelentă, când pentru un sfânt părinte care lecuia și făcea minuni, când pentru ciorba ei de știucă și pateul de ficat de cerb, fiecare la vremea sa. Și mereu s a găsit în ceata călugărilor și elevilor, a celor cuvioși și a celor fără ardoare, a celor slăbiți de post și a celor mai rotofei, mereu s a găsit printre cei mulți care veneau, trăiau și mureau aici, unul singuratic și deosebit, unul pe care toți îl iubeau sau de care toți se temeau, unul care părea ales, unul despre care se mai vorbea încă mult timp după ce contemporanii săi erau dați uitării.
Și acum se aflau la mănăstirea Mariabronn doi singuratici și deosebiți, unul bătrân și unul tânăr. Printre frații numeroși al căror roi împânzea dormitoarele, bisericile și sălile de clasă, se aflau doi, pe care toți îi știau și îi priveau cu respect. Se afla abatele Daniel, bătrânul, și elevul Narcis, tânărul, care abia își începuse noviciatul, dar care, din pricina darurilor sale deosebite și împotriva tuturor obiceiurilor vechi, era folosit încă de pe acuma ca dascăl, îndeosebi de elină. Aceștia doi, abatele și novicele, aveau trecere, erau luați în seamă și trezeau curiozitate, erau admirați și invidiați și, de asemenea, bârfiți în taină.
Cei mai mulți îl iubeau pe abate, el nu avea dușmani, era plin de bunătate, de simplitate, de smerenie. Doar învățații mănăstirii amestecau în dragostea lor o notă de condescendență, căci abatele Daniel putea fi un sfânt, dar un cărturar nu era nicidecum. Îi era proprie acea simplitate care e însăși înțelepciunea, dar latineasca lui era modestă, iar elina n o cunoștea defel.
Acei, puțini, care ocazional mai zâmbeau pe seama simplității abatelui, erau însă cu atât mai vrăjiți de Narcis, copilul minune, frumosul adolescent cu elina lui elegantă, cu purtarea sa impecabil de cavalerească, privirea liniștită și pătrunzătoare, de cugetător, și cu buzele subțiri, frumos și sever desenate. Era îndrăgit de cărturari pentru că stăpânea minunat elina; era iubit de toți ceilalți, ba unii erau chiar de a dreptul fermecați de noblețea și de finețea sa. Erau și unii care îi luau în nume de rău faptul că era atât de tăcut și de stăpânit și avea asemenea maniere de curtean.
Abatele și novicele își purtau fiecare în felul său destinul ales, dominând în felul său și suferind în felul său. Fiecare dintre cei doi se simțea mai înrudit cu celălalt, mai atras de el decât de tot restul poporului din mănăstire: totuși nu găseau calea unul spre altul, nu se puteau încălzi, unul alături de celălalt. Abatele îl trata pe tânăr cu cea mai mare atenție, cu cea mâi mare considerație, îi purta de grijă ca unui frate rar, gingaș, poate pretimpuriu pârguit, poate primejduit. Tânărul primea fiece poruncă, fiece sfat, fiece laudă a abatelui cu o ținută desăvârșită, nu l contrazicea vreodată, nu era nicicând supărat și dacă judecata abatelui despre el era dreaptă și singurul lui viciu era trufia, atunci știa să ascundă minunat acest viciu. Nu se putea spune nimic împotriva lui, era desăvârșit, era superior tuturora. Numai că în afară de cărturari, puțini îi deveneau într adevăr prieteni, căci noblețea sa îl împrejmuia ca un suflu de aer înghețat.
— Narcis, îi zise abatele după o confesiune, mă recunosc vinovat de o judecată aspră pe seama ta. Adeseori te am socotit trufaș și poate că astfel te am nedreptățit. Ești foarte singur, tinere frate, ești singuratic, ai admiratori, dar nu prieteni. Tare aș fi vrut să am pricină a te dojeni din când în când, dar nu am pricină. Tare aș fi vrut să fii câteodată necuviincios, cum sunt îndeobște oamenii tineri, de vârsta ta. Tu însă nu ești niciodată necuviincios. Uneori sunt îngrijorat din cauza ta, Narcis.
Tânărul își ridică ochii întunecoși spre bătrân.
— Din suflet aș dori să nu vă pricinuiesc griji, milostive părinte. Se prea poate să fiu trufaș, milostive părinte. Vă rog să mă pedepsiți pentru asta. Eu însumi simt câteodată dorința de a mă pedepsi. Trimiteți mă într o sihăstrie, părinte, sau puneți mă la treburi grosolane.
— Pentru amândouă ești prea tânăr, iubite frate, zise abatele. În afară de asta ești în mod deosebit dotat pentru limbi străine și pentru gândire, fiule; ar fi o risipă a acestor daruri de la Dumnezeu, dacă te aș pune la treburi inferioare. Probabil că vei deveni dascăl și cărturar. Nu este asta și dorința ta?
— Iertați mă, părinte, dar dorințele mele nu mi sunt încă atât de limpezi. Științele mă vor încânta întotdeauna, căci cum ar putea altminteri? Dar nu cred că științele vor fi singura mea preocupare. Și apoi, nu întotdeauna dorințele hotărăsc soarta și menirea unui om, ci altceva, ceva predestinat.
Abatele luă aminte și deveni serios. Totuși, pe chipul său bătrân stăruia un zâmbet, când răspunse:
— În măsura în care am ajuns să cunosc oamenii, cu toții suntem puțin înclinați, mai ales în tinerețe, să confundăm providența cu dorințele noastre. Dar cum tu crezi că ți cunoști dinainte chemarea, spune mi un cuvânt în privința aceasta. Pentru ce crezi că ești chemat?
Narcis își închise pe jumătate ochii întunecoși, încât dispărură sub genele lungi, negre. Tăcu.
— Vorbește, fiule, îl îndemnă abatele după o lungă așteptare. Cu voce înceată și ochii plecați Narcis, începu să vorbească.
— Mi se pare a ști, milostive părinte, că înainte de toate sunt chemat către viața monahală. Voi deveni călugăr, așa cred, voi deveni preot, subprior și poate abate. Nu cred acest lucru pentru că l doresc. Dorința mea nu țintește funcții. Dar ele îmi vor fi impuse.
Tăcură amândoi, vreme îndelungată.
— De ce nutrești această credință? întrebă, șovăind, bătrânul. Ce însușire a ta, în afară de cărturărie, ar fi cea care se exprimă în această credință?
— Este acea însușire, zise Narcis încet, care mă înzestrează cu un simț pentru firea și chemarea oamenilor, nu numai pentru ale mele proprii, ci și pentru ale celorlalți. Această însușire mă silește să i slujesc pe ceilalți dominându i. Dacă nu m aș fi născut pentru viața monahală, aș fi fost nevoit să devin judecător sau om de stat.
— S ar putea, încuviință abatele, dând din cap. Þi ai încercat asupra unor exemple aptitudinea de a recunoaște oamenii și destinul lor?
— Am încercat o.
— Ești gata să mi dai o pildă?
— Sunt gata.
— Bine. Cum nu aș vrea să pătrund în tainele fraților noștri, fără știrea lor, poate ai vrea să mi spui ce crezi că știi despre mine, abatele tău Daniel.
Narcis își ridică pleoapele și se uită în ochii abatelui.
— Este porunca voastră, milostive părinte?
— Porunca mea.
— Îmi vine greu să vorbesc, părinte.
— Și mie mi vine greu să te silesc să vorbești, tinere frate. Și totuși, o fac. Vorbește!
Narcis își plecă fruntea și zise, șoptind:
— Știu prea puțin despre dumneavoastră, cinstite părinte. Știu că sunteți un slujitor al lui Dumnezeu, căruia i ar fi mai drag să vegheze caprele sau să tragă clopoțelul într o sihăstrie și să asculte spovedaniile țăranilor decât să conducă o mare mănăstire. Știu că nutriți o deosebită dragoste față de Sfânta Maică a Domnului și că ei vă rugați cel mai des. Uneori vă rugați ca elina și celelalte științe care se cultivă în această mănăstire să nu devină sminteală și primejdie pentru sufletele celor dați în paza voastră. Uneori vă rugați ca să nu vă pierdeți răbdarea față de subpriorul Gregor. Uneori vă rugați pentru un sfârșit blând. Și veți fi, cred eu, ascultat și veți avea un sfârșit blând.
Se lăsă tăcere în micul vorbitor al abatelui. În cele din urmă, bătrânul glăsui:
— Ești un visător și ai viziuni, zise cu bunăvoință venerabilul domn. Dar și viziunile cucernice ori prietenoase pot amăgi; nu te încrede în ele, cum nici eu nu mă încred. Poți vedea, frate visător, ce gând nutresc în inima mea, în privința aceasta?
— Pot vedea că gândiți cu multă prietenie la lucrul acesta. Iată ce gândiți: „Acest tânăr ucenic este puțin primejduit, are viziuni, poate că a meditat prea mult. Aș putea, să i impun o penitență, nu i va strica. Dar penitența pe care i o voi impune lui, o voi lua totodată asupra mi." Asta e ceea ce gândiți chiar acuma.
Abatele se ridică. Zâmbind, îi făcu semn novicelui să plece.
— Ei bine, zise el. Nu ți lua viziunile prea în serios, tinere frate; Dumnezeu cere de la noi multe altele, în afară de viziuni. Să presupunem că ai măgulit un om bătrân făgăduindu i o moarte ușoară. Să presupunem că bătrânul a avut plăcere, vreme de o clipă, ascultând această făgăduință. Acum însă ajunge. Să reciți un rozariu, mâine după slujba din zori, să l rostești cu umilință și dăruire și nu din vârful buzelor; și eu voi face la fel. Du te acum, Narcis, am vorbit destul!


După fiecare nouă convorbire urmau zile de tăcere supărată și îmbufnare, până ce Narcis, îndemnat de sentimentul că are dreptate, deschidea iarăși discuția. Până la urmă, pater Lorenz zise, întrucâtva jignit:
— Ei bine, Narcis, să curmăm cearta. Doar știi că hotărârea atârnă de mine, și nu de tine, căci nu ești colegul, ci ajutorul meu și trebuie să mi dai ascultare. Dar cum pricina pare să aibă pentru tine atâta importanță iar eu îți sunt într adevăr superior în funcție și putere, dar nu în cunoștințe și daruri, nu vreau să hotărăsc eu însumi, ci vom supune disputa părintelui nostru abate și l vom lăsa să hotărască el.
Astfel și procedară până la urmă, iar abatele Daniel ascultă cu răbdare și bunăvoință cearta celor doi cărturari cu vederi deosebite în ceea ce privește predarea gramaticii. După ce amândoi își expuseră și își argumentară temeinic părerile, bătrânul se uită la ei înveselit, clătină puțin capul cărunt și vorbi:
— Frații mei dragi, nici unul, nici altul nu credeți, firește, că eu
m aș pricepe la lucrurile acestea la fel de bine ca voi. E lăudabil din partea lui Narcis că ține atât de mult la școală și că năzuiește a îmbunătăți programul de învățătură. Dacă însă superiorul său este de altă părere, atunci Narcis trebuie să tacă și să i dea ascultare, căci toate îmbunătățirile aduse școlii n ar putea cumpăni atât, încât ordinea și ascultarea să se tulbure în casa aceasta, din pricina lor. Îl dojenesc pe Narcis că n a știut să cedeze. Și vouă, amândurora, tineri cărturari, vă doresc să nu duceți niciodată lipsă de superiori mai proști ca voi; nimic nu i mai de folos împotriva trufiei!
Cu această glumă blajină îi trimise la ale lor. Dar în zilele următoare nu uită să urmărească din priviri dacă între cei doi dascăli
s a restabilit buna înțelegere.
Și iată că se întâmplă să apară o față nouă în mănăstirea în care veneau și plecau atâția, și această nouă față nu era dintre cele ce trec neobservate și sunt repede date uitării. Era un tânăr care, anunțat de tatăl său cu mult înainte, sosi într o zi de primăvară, ca să învețe la școala mănăstirii. Își legară caii de castan, tânărul și tatăl său și, de sub boltă, fratele portar le ieși în întâmpinare.
Băiatul își ridică privirea spre copacul, încă pleșuv din iarnă.
— Un astfel de copac, zise el, n am mai văzut până acum. Un copac frumos și ciudat. Aș vrea să știu cum se numește.
Tatăl, un domn mai în vârstă, cu fața brăzdată de griji și parcă de nepătruns, nu luă în seamă cuvintele tânărului. Portarul în schimb, căruia băiatul îi plăcuse numaidecât, îi dădu lămurirea. Tânărul mulțumi frumos, îi întinse mâna și i zise:
— Mi se spune Gură de Aur și urmează să învăț aici, la școală.
Bărbatul îi zâmbi cu prietenie după care o luă înaintea noilor veniți, conducându i prin portal, apoi în sus, pe scările largi, de piatră, și Gură de Aur păși în mănăstire fără teamă, cu sentimentul că în locurile acestea a și întâlnit două ființe cărora le putea fi prieten: copacul și fratele portar.
Noii veniți fură primiți mai întâi de părintele director al școlii, iar spre seară de însuși abatele. De fiecare dată, tatăl, funcționar imperial, îl prezentă pe fiul său Gură de Aur și fu poftit să mai zăbovească un timp, ca musafir al casei. Dar el apelă numai preț de o noapte la ospitalitatea oferită, spunând că e nevoit să pornească îndărăt, la drum, chiar a doua zi. Oferi mănăstirii, în dar, unul din cei doi cai ai săi și darul fu primit. Discuția cu fețele bisericești fu politicoasă și rece: dar atât abatele cât și părintele priviră cu bucurie la Gură de Aur, care tăcea respectuos; tânărul frumos și delicat le plăcu de la bun început. Fără regrete îl lăsară pe tată să purceadă a doua zi la drum, iar pe fiu îl păstrară cu plăcere.
Gură de Aur fu prezentat dascălilor și primi un pat în dormitorul elevilor. Respectuos și cu fața întristată își luă rămas bun de la tatăl său, care pornea călare, rămase locului și privi în urma lui până ce dispăru, între hambarul de cereale și moară, sub arcada porții înguste a curții exterioare. O lacrimă îi atârna în genele lungi și blonde, când se întoarse; dar fratele portar îl și luă în primire, bătându l drăgăstos pe umăr.
— Tinere domn, zise el ca să l consoleze, nu trebuie să fii trist. Cei mai mulți tânjesc la început după casă, după tată și mamă, după frații lor. Dar ai să vezi și încă destul de repede, că se trăiește și aici, și nu prea rău.
— Mulțumesc, frate portar, zise tânărul. Eu nu am nici frați, nici mamă, îl am numai pe tata.
— În schimb aici găsești camarazi și cărturărie, și muzică și jocuri noi, pe care încă nu le cunoști, și câte și mai câte, ai să vezi! Iar dacă vei avea nevoie de cineva, care ți vrea binele, nu trebuie decât să vii la mine.
Gură de Aur îi zâmbi:
— Oh, vă mulțumesc frumos. Și dacă vreți să mi faceți o bucurie, vă rog să mi arătați cât se poate de repede unde se află căluțul nostru, cel pe care tata l a lăsat aici. Aș vrea să l salut și să văd dacă îi merge bine și lui.
Fratele portar îl luă de îndată și l conduse la grajdul cailor, lângă hambarul de cereale. În penumbra călduță, mirosea iute a cai, a gunoi și ovăz și într una din despărțituri Gură de Aur descoperi calul murg, care l adusese acolo. Cuprinse cu amândouă mâinile gâtul animalului, care l recunoscuse și și întindea cât putea capul spre el, își lipi obrazul de fruntea lată, cu pete albe, îl mângâie drăgăstos și i șopti la ureche:
— Bine te am găsit, Bless, căluțul meu, viteazul meu, îți merge bine? Mă mai iubești? Ai și tu de mâncare? Te mai gândești acasă? Bless, căluțule, flăcăiașule, ce bine că ai rămas aici, am să vin adesea să văd cum o duci!
Trase din manșeta hainei o felie de pâine, ascunsă încă de la dejun, o rupse în bucăți și o dădu animalului, s o mănânce. Apoi își luă rămas bun, îl urmă pe fratele portar de a curmezișul curții, care era largă cât oborul unui mare oraș și în parte plantată cu tei. La poarta interioară îi mulțumi fratelui portar și i întinse mâna, apoi își dădu seama că nu mai cunoaște drumul spre clasă, care i fusese arătat încă de ieri, râse ușor, și se îmbujora, îl rugă pe fratele portar să l conducă și acesta îl însoți cu plăcere. Apoi pătrunse în clasă, unde o duzină de copii și de tineri ședeau în bănci, iar ajutorul de dascăl, Narcis, se întoarse spre el.
— Eu sunt Gură de Aur, zise el, elevul cel nou.
Narcis salută scurt, fără a zâmbi, îi indică un loc în banca din fund și și continuă, fără zăbavă, lecția.
Gură de Aur se așeză. Era mirat că dăduse peste un dascăl atât de tânăr, abia cu câțiva ani mai în vârstă ca el, era mirat și nespus de bucuros să l găsească pe acest tânăr dascăl atât de frumos, de distins, serios și n același timp cuceritor și demn de afecțiune. Fratele portar fusese prevenitor cu el, abatele îl întâmpinase prietenos, dincolo, în grajd, se afla Bless, o fărâmă din lumea de acasă, iar acuma, iată l și pe acest dascăl uimitor de tânăr, grav ca un cărturar și delicat ca un prinț, cu vocea sa stăpânită, rece, obiectivă, convingătoare! Ascultă cu gratitudine, desigur fără a înțelege de la început, despre ce era vorba. Dintr odată se simți bine. Venise la oameni buni, demni de dragoste, era gata să i iubească și să se străduiască pentru a le dobândi prietenia. Dimineața, în pat, după deșteptare, simțise o strângere de inimă și încă oboseală după călătoria cea lungă, iar la despărțirea de tatăl său plânsese puțin. Dar acum totul se schimbase în bine, era mulțumit. Privirea îi stăruia îndelung și se întorcea mereu la dascălul cel tânăr, îi plăcea statura lui zveltă și dreaptă, ochii care fulgerau reci, buzele severe, care formulau silabele limpede și răspicat, vocea neostoită, plină de elan.
Dar când ora se isprăvi și elevii se ridicară cu zgomot, Gură de Aur tresări și observă, cam rușinat, că dormise o bună bucată de vreme. Și nu numai el ci și vecinii de bancă băgaseră de seamă și comunicaseră descoperirea mai departe, în șoaptă. Abia părăsise dascălul cel tânăr clasa, și colegii începură să l ciupească și să l îmbrâncească pe Gură de Aur din toate părțile.
— Te ai săturat de somn? întrebă unul și rânji.
— Grozav elev! își bătu joc altul. Asta o să fie o lumină a bisericii. Să tragi aghioase, chiar din prima oră!
— Duceți l la culcare pe mititel, propuse unul și îl apucară de mâini și de picioare, ca să l care de acolo, în mijlocul unor hohote de râs.
Trezit brusc, în felul acesta, Gură de Aur se înfurie; începu să izbească în jurul său, încercă să se elibereze, primi câțiva ghionti și până la urmă îl lăsară să cadă, în vreme ce unul continua să l țină de un picior. Se desprinse printr o zvâcnire violentă și se azvârli la nimereală, asupra celui dintâi care primi lupta, încăierându se cu el, într o bătălie crâncenă. Adversarul său era un flăc avură timp să dispară, că intră pater Martin, directorul școlii și se opri în fața lui Gură de Aur, care rămăsese singur locului. Se uită, cu uimire, la băiatul ai cărui ochi albaștri îl priveau încurcați, dintr o față învăpăiată și cam răvășită de buimăceală.
— Ei, dar ce i cu tine? întrebă el. Tu ești Gură de Aur, nu i așa? Þi au făcut ceva, haimanalele?
— O, nu, zise băiatul, am scos o la capăt.
— Cu cine?
— Nu știu. Încă nu cunosc pe nici unul. Unul dintre ei s a bătut cu mine.
— Așa? El a început?
— Nu știu. Nu, cred că am început chiar eu. M au luat în râs și atunci m am mâniat.
— Ei, ce să zic, frumos începi, băiete. Þine însă minte: dacă te mai încaieri o dată aici, în clasă, urmează pedeapsa. Și acum, vezi să ajungi la gustarea de după masă; hai, du te.
Zâmbind, privi în urma lui Gură de Aur, cum pleacă în fugă copleșit de rușine și în drum se străduiește să și pieptene cu degetele părul blond deschis, ciufulit.
Gură de Aur era și el de părere că prima lui ispravă din noua viață monahală fusese foarte necuviincioasă și neroadă; destul de mâhnit îi căută și i găsi pe colegii săi de clasă, la gustarea de după masă. Dar fu primit cu respect și prietenie, nu întârzie să se împace cavalerește cu inamicul său și începând din ceasul acela se simți bine în cercul lor.




CAPITOLUL II

Deși trăia în bună prietenie cu toți, nu găsi totuși prea curând un prieten adevărat; printre colegii de școală nu se afla nici unul de care să se fi simțit deosebit de apropiat sau îmbiat. Ei, în schimb, erau uimiți să descopere în persoana aprigului luptător cu pumnii, pe care fuseseră înclinați să l creadă un bătăuș simpatic, un coleg foarte pașnic, ce părea mai degrabă a năzui la faima de elev model.
Doi oameni se aflau în mănăstire, către care inima lui Gură de Aur se simțea atrasă, care i plăceau, care i ocupau gândurile, față de care simțea admirație, dragoste și respect: abatele Daniel și ajutorul de dascăl Narcis. Pe abate înclina să l socotească un sfânt, simplitatea și bunătatea lui, privirea limpede și grijulie, felul său de a porunci și a conduce cu umilința cu care și ar fi îndeplinit o îndatorire, purtările sale frumoase, liniștite, toate îl atrăgeau cu putere. Cel mai mult i ar fi plăcut să devină slujitorul acestui pios, să fie mereu în preajma lui supunându se și slujindu l, să i ofere, ca un prinos permanent, tot imboldul său copilăros spre devoțiune și dăruire și să învețe de la el o viață pură, nobilă, cumpănită în sfințenia ei. Pentru că Gură de Aur avea de gând nu numai să absolve școala mănăstirească ci, pe cât era cu putință, să rămâie pentru totdeauna în mănăstire și să și închine viața lui Dumnezeu; aceasta era vrerea lui, aceasta era dorința și porunca tatălui său și probabil că așa era statornicit și cerut de însuși Dumnezeu. Privind băiatul chipeș, strălucitor, nimeni nu și putea da seama că, totuși, apăsa o povară asupra lui, o povară a originii, o chemare tainică spre ispășire, spre sacrificiu. Nici abatele nu o întrezărea, deși tatăl lui Gură de Aur îi făcuse unele aluzii și și exprimase răspicat dorința ca fiul său să rămână pentru totdeauna la mănăstire. Un tainic stigmat părea să pecetluiască nașterea lui Gură de Aur, ceva trecut sub tăcere părea să pretindă ispășire. Dar tatăl îi plăcuse prea puțin abatelui, el îi întâmpinase cuvintele și întreg felul de a fi, încercările de a și da importanță, cu o răceală politicoasă și nu atribuise o însemnătate deosebită aluziilor sale.
Cel de al doilea care trezise dragostea lui Gură de Aur vedea mai limpede și bănuia mai mult, dar se reținea. Narcis observase firește ce superbă pasăre cu pene de aur venise, în zbor, să i se așeze pe umăr. El, cel însingurat în distincția lui, recunoscuse în Gură de Aur un frate al său, deși în toate privințele părea să i fie contrariul. Pe cât se înfățișa Narcis de întunecat și uscățiv, pe atât era Gură de Aur de luminos și înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor și un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător și un suflet copilăros. Dar un fel de destin comun se arcuia deasupra contrastelor; amândoi erau oameni nobili, amândoi erau, însemnați prin daruri și semne vizibile care i distingeau de ceilalți și amândoi fuseseră învestiți de soartă cu o vocație deosebită.
Narcis se plecă înflăcărat spre acest suflet tânăr, ale cărui soi și chemare le recunoscu repede. Gură de Aur îl admira cu ardoare pe învățătorul său cel frumos și cu mult mai învățat ca el. Însă
Gură de Aur era timid; nu găsea alt mod de a l cuceri pe Narcis, decât să se străduiască până la epuizare ca să devină un elev atent și studios. Și nu singură timiditatea îl reținea. Îl mai reținea presimțirea că Narcis ar reprezenta o primejdie pentru el. Nu și l putea alege drept ideal și exemplu pe abatele cel bun și umil, și totodată pe eruditul, pe lucidul Narcis. Totuși, jinduia cu toate puterile tinereții după amândouă aceste idealuri neîmpăcate, ceea ce adesea îl făcea să sufere. Câteodată, în primele luni de școală, Gură de Aur își simțea inima atât de tulburată și pătrunsă de sfâșietoare îndoieli, încât era teribil de ispitit să fugă sau să și descarce necazul și mânia lăuntrică în raporturile sale cu colegii. Adeseori el, blajinul, se dezlănțuia pe neașteptate, o glumă sau vreo mică obrăznicie a unui școlar îl făcea atât de năprasnic, de sălbatec și de rău, încât nu se mai putea stăpâni decât cu prețul unei încordări extreme și atunci întorcea spatele celui din fața lui, fără o vorbă, cu ochii închiși și palid de moarte. Apoi îl căuta în grajd pe căluțul său Bless, își rezema capul de gâtul lui, îl săruta și plângea lângă el. Încetul cu încetul, suferința lui spori și deveni evidentă. Obrajii i se subțiau, privirea îi era stinsă, râsul lui, îndrăgit de toți, devenea tot mai rar.
El însuși nu și dădea seama de starea sa. Dorința și voința lui sinceră era să ajungă un elev bun, să fie admis în curând la noviciat și apoi, să devină un frate credincios și liniștit al călugărilor; credea, într adevăr, că toate puterile și darurile sale năzuiesc spre această țintă pioasă, blândă, de alte năzuinți nu avea cunoștință. Oricât de straniu și trist i se părea, așadar, să fie nevoit să constate că această țintă simplă și frumoasă este atât de greu de atins. Cât de descurajat și uimit era, descoperind din când în când în sine tendințe și însușiri condamnabile: neatenție și silă de învățătură, visare și plăsmuire de fantome sau chiar somnolență în timpul lecțiilor, răzvrătire și repulsie împotriva dascălului de latină, iritare și nerăbdare mânioasă față de colegii de școală. Dar cel mai tulburător rămânea faptul că dragostea pentru Narcis se lăsa atât de greu împăcată cu dragostea pentru abatele Daniel. Totuși, câteodată credea că simte, cu cea mai intimă certitudine, că și Narcis îl iubește, se interesează de el și l așteaptă.
Gândurile lui Narcis îi erau închinate mult mai mult decât ar fi bănuit băiatul. Și l dorea prieten pe tânărul acela frumușel, luminos și fermecător, bănuia în el contrariul și completarea sa, ar fi vrut să l ia pe lângă dânsul, să l conducă, să l instruiască, să l înalțe și să l aducă la înflorire. Dar se reținea. Proceda astfel din mai multe motive fiind în mare parte conștient de ele. Mai întâi îl împiedica și îl paraliza dezgustul resimțit față de acei dascăli și călugări, nu puțini, care se îndrăgosteau de elevi, sau de novici. Prea des simțise el însuși, cu oroare, ochii pofticioși ai unor bărbați mai bătrâni zăbovind asupra lui, prea des întâmpinase el însuși cu repulsie mută, gesturile lor drăgăstoase și alintătoare. Acum îi înțelegea mai bine – se vedea și el ispitit să l iubească pe frumosul Gură de Aur, să i stârnească râsul drăgălaș, să și treacă mâna cu gingășie, prin părul lui blond deschis. Dar niciodată el nu s ar purta astfel, niciodată. Afară de asta, ca ajutor de dascăl, care, fără a fi învestit cu funcția și autoritatea unui dascăl plin, avea totuși rangul acestuia, era obișnuit cu o prudență și o vigilență deosebită. Era obișnuit să stea în fața celor cu câțiva ani mai tineri ca el, parcă ar fi fost cu douăzeci de ani mai în vârstă, era obișnuit să și interzică sever orice părtinire a vreunui elev, impunându și dreptate și grijă deosebită cu atât mai mult față de un elev, care îi repugna. Slujba lui era o slujbă a spiritului, acestuia îi era închinată viața lui austeră și numai în taină, în clipele cele mai puțin supravegheate, își îngăduia savoarea trufiei, orgoliul celui superior în erudiție, în inteligență. Nu, prietenia cu Gură de Aur, oricât ar fi fost de ispititoare, constituia o primejdie și nu putea îngădui ca însuși miezul vieții sale să fie atins de ea. Miezul și sensul vieții sale erau slujirea spiritului, slujirea cuvântului, îndrumarea tăcută, superioară, dezinteresată a elevilor săi – și nu numai a elevilor săi – spre ținte spirituale înalte.
Un an și mai bine trecuse de când Gură de Aur era elev la mănăstirea din Mariabronn, de o sută de ori jucase cu camarazii săi sub teii din curte și sub frumosul castan, jocuri de școlar, jocuri de a prinselea, jocuri cu mingea, jocuri de a bandiții, bătălii cu bulgări de zăpadă; acum era primăvară, dar Gură de Aur era obosit și se simțea parcă bolnav, deseori îl durea capul și, la școală, trebuia să depună un efort pentru a se menține treaz și atent.
Iată că într o seară se apropie de el Adolf, același elev, care la prima întâlnire îi prilejuise acea bătaie cu pumnii și cu care începuse, în iarna aceasta, să l studieze pe Euclid. Era la ceasul de după cină, un ceas liber, când erau îngăduite jocul în dormitoare, sporovăială în sălile de clasă, chiar și plimbarea în curtea exterioară a mănăstirii.
— Gură de Aur, – zise el, trăgându l în jos, pe scări, – am ceva să ți povestesc, ceva vesel. Însă tu ești un băiat model, vrei, fără îndoială, să devii cândva episcop, întâi dă mi cuvântul că ai să respecți camaraderia și n ai să mă denunți dascălilor.
Gură de Aur își dădu, fără ezitare, cuvântul. Exista o onoare a mănăstirii și exista o onoare de elev și cele două intrau câteodată în conflict, dar ca pretutindeni, legile nescrise erau mai puternice decât cele scrise și niciodată, câtă vreme era elev, nu s ar fi sustras legilor și principiilor de onoare ale elevilor.
Șușotind Adolf îl trase afară, dincolo de portal, până sub copaci. Se află aici, îi spuse, câțiva colegi buni, curajoși, printre care se număra și el, care au preluat de la generațiile anterioare obiceiul de a și aminti din când în când că de fapt ei nu sunt călugări, de a părăsi pentru câte o seară mănăstirea și a merge în sat. E o glumă, o aventură de care un băiat de nădejde nu s ar lipsi, iar noaptea se vor întoarce.
— Bine, dar atunci poarta i închisă, obiectă Gură de Aur.
Desigur, firește că va fi închisă, dar tocmai ăsta i hazul. Ei știu însă cum să intre neobservați, pe căi secrete, și apoi n o făceau pentru întâia oară.
Gură de Aur își aduse aminte. Vorba aceasta, „a merge în sat", o mai auzise, prin ea se înțelegeau excursiile nocturne ale elevilor, în căutarea a tot soiul de plăceri și aventuri misterioase iar legea mănăstirii le interzicea sub amenințarea cu pedepse grele. Se sperie. „A merge în sat" era un păcat, era interzis. Dar pricepu prea bine că tocmai de aceea în ochii „băieților de nădejde" înfruntarea primejdiei putea face parte din „onoarea de elev", și că a fi poftit la o asemenea aventură însemna o favoare specială.
Ar fi preferat să spună nu, să fugă îndărăt și să se culce în pat. Era atât de obosit și se simțea atât de rău, toată după amiaza îl duruse capul. Dar îi era puțin rușine de Adolf. Și cine știe, poate acolo, afară, în toiul aventurii, va găsi ceva frumos și nou, ceva ce l ar face să uite durerea de cap și toropeala și deznădejdea. Era o ieșire în lume, ce i drept, tainică și interzisă, nu prea lăudabilă, dar poate totuși o descătușare, un eveniment. Stătea șovăind, în vreme ce Adolf îi vorbea, căutând să l convingă și deodată izbucni în râs și zise da.
Se pierdu, neobservat, cu Adolf pe sub tei, prin curtea largă, peste care se și lăsase întunericul și a cărei poartă exterioară era închisă la ceasul acela. Camaradul îl conduse la moara mănăstirii, unde, sub ocrotirea crepusculului și în uruitul continuu al roților era ușor să te strecori neauzit și nevăzut. Printr o fereastră se ajungea, în beznă desăvârșită, pe o stivă umedă și lunecoasă de grinzi de lemn, dintre care una trebuia desprinsă și așezată de a curmezișul, peste pârâu, pentru a ajunge dincolo. Iar acum se aflau afară pe șoseaua alburie, ce se topea în întunericul pădurii. Toate acestea erau captivante și pline de taină și i plăceau grozav băiatului.
La marginea pădurii îl întâlniră pe Konrad, iar după ce așteptară vreme îndelungată, mai veni cu pas apăsat și lunganul Eberhard. În patru, tinerii străbătură pădurea, păsări de noapte își luau zborul peste capetele lor, câteva stele licăreau senin umede, printre norii liniștiți. Konrad flecărea și glumea, din când în când ceilalți râdeau și ei, totuși plutea deasupra lor misterul nopții neliniștit și solemn și inimile le băteau mai repede.
Dincolo de pădure, după un ceas de drum, ajunseră în sat. Aici, totul părea adormit, acoperișurile scunde ale caselor luceau palide, crestate de coastele întunecoase ale grinzilor, nicăieri nu se zărea vreo lumină. Adolf mergea în față, înconjurară tiptil și în tăcere câteva case, se cățărară peste un gard, nimeriră într o grădină, călcară în țarina moale a unor straturi, se împleticiră pe niște trepte, se opriră lângă un perete. Adolf bătu în oblon, așteptă, bătu încă o dată, înăuntru se stârni zgomot și curând licări o lumină, oblonul se deschise și ei se cățărară unul după altul intrând într o bucătărie cu horn negru și cu lut pe jos. Pe vatră, într o lampă de ulei, cu o feștilă subțire, ardea, pâlpâind, o flacără slabă. Aici îi întâmpină o fată, o țărăncuță, firavă, care dădu mâna cu cei sosiți; din spatele ei, din întuneric, apăru o a doua copilă, cu cozi lungi, negre. Adolf adusese, plocon, o jumătate de pâine albă, mănăstirească și ceva într o pungă de hârtie, Gură de Aur bănui că trebuie să fi fost puțină tămâie furată, sau ceară de luminare, ori ceva asemănător. Cea mai tânără, codana, ieși pe bâjbâite, fără a se folosi de lumină, zăbovi afară vreme îndelungată și se întoarse cu un ulcior de lut cenușiu, împodobit cu o floare albastră, pe care l întinse lui Konrad. El bău și l dădu mai departe, băură toți, era un cidru tare.
La lumina flăcării mici a lămpii se așezară, fetele pe taburete scunde, tari, iar împrejurul lor, pe jos, școlarii. Se vorbea pe șoptite și se bea cidru. Adolf și Konrad conduceau discuția. La răstimpuri, câte unul se scula și mângâia fata cea slăbuță pe păr și pe ceafă, îi șoptea câte ceva la ureche, de cea mică nu se atingea nimeni. Probabil, gândi Gură de Aur, cea mare era slujnica, cea mică și frumoasă, copila gospodarului. De altminteri nu avea nici o importanță, pe el nu l privea nimic din toate acestea, căci nu se va mai întoarce niciodată aici. Evadarea tainică și marșul în toiul nopții prin pădure, acestea fuseseră frumoase, fuseseră neobișnuite, captivante și, totuși, neprimejdioase. Adevărat, erau interzise, dar încălcarea interdicției nu împovăra prea greu conștiința. Însă ceea ce se petrecea aici, această vizită nocturnă la fete, era mai mult decât un lucru interzis, simțea el, era un păcat. Pentru ceilalți, poate că și asta era numai o mică escapadă, pentru el însă nu; lui, care se știa destinat vieții monahale și ascezei, nu i era îngăduit nici un fel de joc cu fetele. Nu, niciodată nu s ar mai întoarce aici. Dar inima îi bătea tare și speriată în zarea de lumină a lămpii din bucătăria sărăcăcioasă.
Colegii săi se grozăveau față de fete și și dădeau aere, cu întorsături latinești pe care le amestecau în discuție. Toți trei păreau a se bucura de favorurile slujnicei, se apropiau când și când de ea, cu alintări scurte și stângace, dintre care cea mai îndrăzneață era câte o sărutare sfioasă. Păreau a ști exact cât le era îngăduit. Și cum discuția trebuia în întregime purtată pe șoptite, scena dobândise de fapt un aer comic, dar
Gură de Aur n o percepu astfel. Ședea nemișcat, pe dușumeaua de lut, și privea fix în flăcăruia feștilei, fără a rosti vreun cuvânt. Uneori prindea, cu o privire piezișă, cam pofticioasă, câte una din giugiulelile cu care se încântau ceilalți. Rigid, își ținea privirea ațintită drept înainte. Cel mai mult i ar fi plăcut să n o piardă din ochi pe codana mititică, dar tocmai asta își interzise. Ori de câte ori voința lui ceda și privirea îi rătăcea într acolo, spre chipul blând și dulce al fetei, întâlnea fără greș ochii ei negri ațintiți asupra chipului său, uitându se la el ca vrăjită.
Trecu poate o oră – niciodată nu trăise Gură de Aur o oră atât de lungă – până ce vorbele și gingășiile elevilor se sfârșiră; se lăsă tăcere, și toți ședeau cam stingheriți. Eberhard începu să caște. Slujnica dădu atunci semnalul plecării. Se ridicară cu toții, dădură mâna cu slujnica, ultimul fu Gură de Aur. Apoi Konrad ieși pe fereastră cel dintâi, după el Eberhard și Adolf. Pe când se cățăra, Gură de Aur simți o mână pe umăr care l trăgea înapoi. Nu se putu opri; abia după ce ajunse afară cu tălpile proptite în pământ, se întoarse, șovăitor. Micuța codană se aplecă spre el peste marginea ferestrei.
— Gură de Aur! șopti ea. El se opri. Te mai întorci vreodată? îl întrebă. Vocea ei sfioasă era numai o adiere.
Gură de Aur își scutură fruntea. Ea întinse amândouă mâinile, îi prinse capul, și el simți, fierbinți, mâinile mici pe tâmplele sale. Ea se aplecă adânc, până ce ochii ei negri ajunseră foarte aproape de ai săi.
— Mai vino! șopti ea și gura ei o atinse pe a lui, într o căutare copilăroasă.
Fugi repede după ceilalți prin grădina micuță, trecu, împleticin –
du se, peste straturi, adulmecă țărâna reavănă și bălegarul își răni mâna de o tufă de trandafir, sări gardul și zori în urma celorlalți, ieșind din sat, spre pădure. „Nu mai vin niciodată", rosti, poruncitor, voința lui. „Mâine", imploră, suspinând, inima.
Pe drum hoinarii nocturni nu întâlniră pe nimeni, ajunseră nestingheriți îndărăt, la Mariabronn, peste pârâu, prin moară, prin curtea cu tei și pe căi ascunse, peste streșini și prin ferestrele susținute la mijloc de coloane, pătrunseră în mănăstire și apoi în dormitor.
Dimineața fu nevoie de ghionturi pentru a l trezi pe lunganul Eberhard, atât de greu îi era somnul. Toți ajunseră la timp la missa matinală, la gustarea de dimineață și apoi în clasă, dar Gură de Aur arăta rău, atât de rău încât pater Martin îl întrebă dacă e cumva bolnav. Adolf îi aruncă o privire semnificativă, pentru a l avertiza, și el răspunse că nu are nimic. La elină, însă, spre amiază, Narcis nu l slăbi din ochi. Văzu și el că Gură de Aur e bolnav, însă tăcu și l observă cu luare aminte. La sfârșitul lecției îl chemă la el. Pentru a nu atrage atenția elevilor, îl trimise, cu o însărcinare, la bibliotecă. Îl urmă acolo.
— Gură de Aur, zise el, te pot ajuta? Văd că ai un necaz. Poate ești bolnav. În cazul acesta te culcăm în pat și ți trimitem o supă ușoară și un pahar de vin. Nu ți stă astăzi capul la elină!
Așteptă câtăva vreme un răspuns. Băiatul palid îl privi cu ochi tulburi, plecă fruntea, o înălță din nou, buzele îi tresăriră, voia să vorbească, nu putea. Deodată se lăsă într o parte, își răzimă fruntea de unul din pupitrele de lectură, între cele două capete de îngerași cioplite în lemn de stejar, care l încadrau și izbucni într un asemenea plâns, încât Narcis se simți stingherit și își întoarse pentru un timp privirea, apoi îl luă și îl ridică pe cel ce nu contenea să hohotească.
— Ei da, zise el mai prietenos decât îl auzise Gură de Aur vreodată, ei da, amice, plângi în voie, curând te vei simți mai bine. Așa, așează te, nu trebuie să vorbești. Văd că ai ajuns la capătul puterilor; bănuiesc că toată dimineața te ai străduit să faci față și să te porți în așa fel încât să nu se vadă nimic, ai fost într adevăr foarte curajos. Plângi acum cât îți cere inima, e cel mai bun lucru pe care îl poți face. Nu? Ai și isprăvit? Ești iar în picioare? Bine, atunci ne ducem la camera bolnavilor și te culci în pat și deseară o să te simți mult mai bine! Haide!
Îl conduse, ocolind odăile elevilor, într o cameră destinată bolnavilor, îi indică unul din cele două paturi goale, iar când băiatul, ascultător, începu să se dezbrace, el ieși pentru a anunța îmbolnăvirea lui Gură de Aur superiorului. De asemenea comandă pentru el la bucătărie precum promisese, o supă și un pahar de vin. Aceste două beneficia, obișnuite în mănăstire, erau foarte îndrăgite de cei mai mulți dintre cei ușor bolnavi.
Gură de Aur zăcea în pat și încerca să și revină din zăpăceală. Acum un ceas poate că ar mai fi izbutit să și dea singur seama ce anume îl obosea într atât astăzi, ce fel de încordare mortală, peste puteri, a sufletului, era cea care i seca mintea și i dogorea ochii. Era sforțarea violentă, în fiecare minut reînnoită, în fiecare minut eșuată, de a uita seara de ieri – mai precis nu seara, nu fuga nebunească și frumoasă din mănăstirea zăvorită, nu hoinăreala prin pădure, nici puntea improvizată și lunecoasă peste pârâul negru, la moară, sau cățăratul peste garduri, intrarea și ieșirea prin ferestre și coridoare, ci singură clipa de la fereastra întunecoasă a bucătăriei, respirația și cuvintele fetei, prinsoarea mâinilor ei, sărutarea buzelor ei.
Dar acum se mai adăuga ceva, o nouă spaimă, o nouă cutremurare. Narcis se interesase de el, Narcis îl iubea, Narcis se străduise să l ajute – el, cel delicat, distins, inteligent, cel cu buze subțiri, ușor batjocoritoare. Iar el, Gură de Aur și a dat în petec, stând înaintea lui rușinat, bâlbâindu se și până la urmă plângând în hohote! În loc de a cuceri acest spirit superior cu armele cele mai nobile, cu elina, filozofia, cu eroism spiritual și stoicism demn, se prăbușise în fața lui, slab și jalnic! Niciodată nu și va ierta slăbiciunea, niciodată nu l va putea privi în ochi pe Narcis fără a se rușina.
Dar o dată cu plânsul tensiunea cea mare se descărcase, iar singurătatea tihnită a odăii, patul cel bun îi priiră, puterea deznădejdii se spulberase în cea mai mare parte.
După un ceas, intră în odaie un frate slujitor, aducând o supă de făină, o felie de pâine albă și, alături, un păhărel cu vin roșu, de care altminteri elevii aveau parte numai în zile de sărbătoare, și Gură de Aur mâncă și bău, goli farfuria pe jumătate, o puse de o parte, se strădui din nou să gândească, dar nu putu; luă iarăși farfuria în mână, mai înghiți câteva linguri. Și când, mai târziu, ușa se deschise încet și Narcis intră, ca să vadă de bolnav, acesta dormea liniștit, având iarăși bujori în obraji. Narcis îl privi îndelung, cu dragoste, cu iscoditoare curiozitate și chiar cu puțină invidie. Gură de Aur nu era bolnav, vedea bine asta, mâine nu va mai trebui să i trimită vin. Și mai știa că vraja nefastă era ruptă, că vor deveni prieteni. Prea bine, Gură de Aur să fie astăzi cel care are nevoie de el, căruia îi putea fi de folos. Altă dată va fi, poate, el însuși cel slab, cel ce va avea nevoie de ajutor, de dragoste. Și le ar putea primi de la acest băiat, dacă va fi să fie cândva.



CAPITOLUL III

Era ciudată prietenia care se înfiripă între Narcis și Gură de Aur; prea puțini erau cei cărora le era pe plac și câteodată s ar fi zis că displace chiar și celor doi.
La început Narcis, gânditorul, avu de purtat povara cea mai grea. Pentru el totul era spirit, chiar și dragostea; nu i era dat să și abandoneze gândurile, lăsându se în voia unei atracții. El era, în această prietenie, spiritul conducător și vreme îndelungată fu singurul conștient de destinul, amploarea și sensul ei. Vreme îndelungată rămase însingurat chiar și în iubire, dându și seama că prietenul îi va aparține într adevăr abia când îl va fi condus spre cunoaștere. Gură de Aur se dăruia vieții celei noi; sincer și plin de ardoare, jucăuș și nesocotit Narcis primea înaltul destin lucid și responsabil.
Pentru Gură de Aur fu întâi o mântuire și o tămăduire. Deunăzi, la vederea și la sărutul unei fete drăgălașe, proaspăta lui sete de dragoste fusese tocmai trezită, cu vigoare, și în același timp iremediabil descurajată. Pentru că, și asta o simțea până în adâncul sufletului, întreg visul său de viață, nutrit până acuma, toate în câte crezuse, toate câte i se păruseră a i fi destin și chemare, fuseseră primejduite în ființa lor de acel sărut dat prin fereastră, de privirea acelor ochi negri. Destinat de tatăl său vieții monahale, acceptând cu toată puterea voinței această soartă, aplecat cu toată ardoarea primei aprinderi tinerești către idealul pios și ascetic eroic, simțise fără putință de tăgadă, la prima întâlnire fugară, la primul apel al vieții către simțurile sale, la prima adiere a feminității, că aici stă la pândă dușmanul și demonul său, că femeia constituie pentru el primejdia. Iar acum, soarta îi oferea o salvare, acum, în mijlocul amenințării celei mai imediate, îi venea în întâmpinare această prietenie, oferind gândului său o grădină înfloritoare, venerației sale un nou altar. Aici îi era îngăduit să iubească, îi era îngăduit să se dăruiască fără de păcat, să și ofere inima unui prieten admirat, mai în vârstă, mai înțelept, să prefacă flăcările primejdioase ale simțurilor în nobile focuri de jertfă, spiritualizându le.
Însă din zorii cei dintâi ai acestei prietenii dădu peste opreliști ciudate, peste neașteptate, misterioase răceli, peste exigențe ce l înspăimântau. Căci el era departe de a și imagina pe prieten drept polul opus, reversul personalității sale. I se părea că e nevoie numai de dragoste, numai de dăruire sinceră, pentru a face din doi unul, pentru a șterge deosebirile și a netezi contradicțiile. Dar cât de aspru și sigur, cât de limpede și de riguros era acest Narcis! Se părea că lui îi era deopotrivă necunoscută și nedorită o inocentă dăruire de sine, hoinăreala comună și plină de gratitudine, prin țara prieteniei. Părea a nu cunoaște și nici a îngădui drumurile fără de țintă, rătăcirile visătoare. Ce i drept, când Gură de Aur păruse bolnav, se arătase îngrijorat ce i drept, îi stătea credincios alături, îl ajuta și l sfătuia, în tot ce avea legătură cu școala și învățătura, îi deslușea pasajele grele din cărți, îi deschidea orizonturi pe tărâmul gramaticii, logicii, teologiei; dar nici o dată nu părea a fi cu totul mulțumit de prietenul său și de acord cu el, ba chiar destul de des părea a zâmbi pe seama lui și a nu l lua în serios. Gură de Aur simțea într adevăr că toate acestea nu erau simple atitudini de dascăl, nu erau numai pretenții de autoritate ale celui mai vârstnic și mai inteligent, că dincolo de ele, se afla altceva, ceva mai profund, mai de seamă. Dar nu era în stare a înțelege acest ceva mai profund, așa că această prietenie îl întrista adesea și l lăsa nedumerit.
În realitate, Narcis știa prea bine cum stăteau lucrurile cu prietenul său, nu era orb în fața înfloritoarei sale frumuseți, nici a vitalității atât de naturale și a plenitudinii biruitoare. Nu era nicidecum dascălul care să hrănească un suflet tânăr, dogoritor, cu elina, și să răspundă la o dragoste nevinovată cu precepte de logică. Mai de grabă îl iubea prea mult pe tânărul cel blond, iar faptul constituia o primejdie, deoarece iubirea nu era pentru el o stare firească, ci un miracol. Nu avea voie să se îndrăgostească, să se desfete cu fermecătoarea imagine a acestor ochi drăgălași, cu apropierea acestui copil blond, senin, înfloritor, nu avea voie să îngăduie acestei iubiri a zăbovi pe tărâmul simțurilor, chiar și numai o clipă. Căci dacă
Gură de Aur se simțea chemat spre călugărie și asceză, spre o viață închinată aspirației de a dobândi sfințenia – Narcis era cel într adevăr chemat la o asemenea viață. Lui îi era îngăduit a iubi într o singură formă, în cea mai înaltă. Iar în chemarea lui Gură de Aur către asceză, Narcis nu credea. Se pricepea să citească în oameni mai limpede decât oricare altul, și aici, unde iubea, citea cu sporită limpezime. Deslușea firea lui Gură de Aur, pe care, în ciuda antagonismului, o înțelegea până în adâncurile ei, căci era jumătatea cealaltă, cea pierdută, a propriei sale firi. Vedea cum această fire este învelită într o armură apăsătoare, alcătuită din închipuiri, greșeli de educație, cuvinte părintești și bănuia de mult întreaga taină, de altminteri nu prea complicată, a acestei vieți tinere. Sarcina sa îi apărea limpede: a dezvălui taina purtătorului ei, a l scoate din această armură, a i reda adevărata, propria lui fire. Va fi o misiune grea, iar lucrul cel mai greu va fi că împlinind o, ar putea să și piardă prietenul.
Cu nesfârșită încetineală el înainta către această țintă. Trecură luni, până ce fu cu putință un atac decisiv, o discuție cu implicații mai profunde între cei doi. Atât de departe erau unul de celălalt, în ciuda prieteniei lor, atât de amplă era deschiderea arcului încordat între ei. Unul văzător și unul nevăzător, astfel înaintau alături, umăr la umăr; și faptul că orbul nu știa defel că e orb era o ușurare doar pentru el însuși.
Prima breșă o făcu Narcis, cercetând întâmplarea care atunci, în acel ceas de slăbiciune, îl mânase pe băiat, răvășit cum fusese, spre el. Cercetarea se dovedi mai puțin dificilă decât ar fi crezut. Gură de Aur simțea de mult nevoia de a mărturisi ce se întâmplase cu el în noaptea aceea; dar, în afară de abate, nu exista nimeni în care să fi avut destulă încredere, iar abatele nu era confesorul său. Așadar, când Narcis, la un ceas care i se păru potrivit, îi aminti acel prim început al legăturii lor și atinse cu delicatețe taina prietenului, acesta zise fără ocolișuri:
— Păcat că încă nu ești hirotonisit și nu poți asculta confesiuni; aș fi dorit să mă eliberez prin mărturisire de apăsarea acelei întâmplări și să primesc un canon ca ispășire. Dar părintelui meu confesor nu i am putut o împărtăși.
Prudent, cu viclenie, Narcis sapă mai departe, o dată ce făgașul fusese descoperit:
— Îți aduci aminte, încercă el, de dimineața aceea, în care păreai a fi bolnav; nu ai uitat o, căci atunci am devenit prieteni. Adesea m am simțit îndemnat să mă gândesc la ea. Poate nu ai băgat de seamă, dar eu am fost atunci de a dreptul neajutorat.
— Tu, neajutorat? strigă neîncrezător prietenul. Dar eu eram cel neajutorat! Eu eram cel ce stătea locului și înghițea în sec și nu era în stare să scoată un cuvânt și până la urmă a început să plângă, asemenea unui copil! Ptiu, și astăzi încă mi e rușine din pricina acelui ceas; am crezut că niciodată nu voi mai putea da ochii cu tine. Că m ai văzut atât de jalnic de slab!
Narcis înainta, pipăind:
— Înțeleg, zise el, că ți a fost neplăcut. Un flăcău așa de tare și de viteaz ca tine, să plângă în fața unui străin și încă a unui dascăl, asta, într adevăr, nu ți se potrivea. Ei bine, atunci te socoteam într adevăr bolnav. Când îl scutură febra, până și un Aristotel se poate purta altfel decât îi e firea. Dar tu atunci de fapt, nici nu erai bolnav. Nici nu aveai febră! Și tocmai de asta îți era rușine. Nimeni nu se rușinează, pentru că e răpus de febră, nu i așa? Þie îți era rușine, pentru că te copleșise altceva, pentru că ceva te învinsese. Oare se întâmplase ceva deosebit?
Gură de Aur șovăi puțin, apoi zise încet:
— Da, se întâmplase ceva deosebit. Hai să spunem că ai fi părintele meu confesor; odată și odată tot trebuie mărturisit.
Cu capul plecat el povesti prietenului istoria acelei nopți.
Narcis îi răspunse zâmbind:
— Ei da, a „merge în sat" e într adevăr oprit. Dar poți făptui multe din câte sunt oprite și poți râde apoi sau poți mărturisi și cu asta totu i isprăvit și nu te mai privește. De ce nu ai comite și tu o dată, ca mai toți elevii, una din aceste prostii mărunte? E chiar atât de grav?
De astă dată, Gură de Aur se dezlănțui mânios:
— Vorbești într adevăr ca un dascăl! Doar știi prea bine despre ce este vorba! Firește că nu văd un mare păcat în a ocoli o dată regulile mănăstirii și a participa la o poznă școlărească, deși asta nu ține chiar de exercițiile pregătitoare pentru viața monahală.
— Stai! strigă Narcis tăios. Nu știi, prietene, că pentru mulți cuvioși părinți, tocmai aceste exerciții de pregătire au fost necesare? Nu știi că unul din drumurile cele mai scurte către viața sfințită poate fi viața ușuratică?
— Ah, nu vorbi! se apără Gură de Aur. Voiam să spun că nu acea mică nesupunere mi a împovărat conștiința. Altceva a fost. A fost fata. A fost un sentiment pe care nu ți l pot zugrăvi! Sentimentul că dacă cedez acestei ispite, dacă întind doar mâna, ca să ating fata, nu mai am vreodată cale de întoarcere, că păcatul mă va înghiți precum o gură de iad și niciodată nu mi va mai da drumul. Că atunci s a isprăvit cu toate visele frumoase, cu toate virtuțile, cu toată dragostea față de Dumnezeu și față de Bine.
Narcis încuviință acum îngândurat de a binelea.
— Dragostea față de Dumnezeu, zise el încet, căutându și cuvintele, nu este întotdeauna una și aceeași cu dragostea față de Bine. Ah, de ar fi atât de simplu! Ce este bine, știm, căci e cuprins în porunci. Dar Dumnezeu nu este numai în porunci, ascultă ce ți spun, poruncile nu sunt decât fărâma cea mai măruntă din ființa lui. Se prea poate să împlinești, întocmai, poruncile, și să fii foarte departe de Dumnezeu.
— Dar, nu mă înțelegi? se jelui Gură de Aur.
— Firește că te înțeleg. Tu simți în femeie, în sex, conținutul însuși a tot ce numești „lume" și „păcat". Toate celelalte păcate, așa ți se pare, fie că nu ești în stare să le săvârșești, fie că, dacă le ai săvârși, nu te ar strivi, s ar lăsa mărturisite și îndreptate. Numai acest păcat nu!
— Da, așa i, chiar astfel simt!
— Precum vezi, te înțeleg. Și apoi nici nu greșești prea mult, povestea Evei și a șarpelui, într adevăr, nu este o simplă fabulă, fără rost. Și totuși, nu ai dreptate, dragule. Ai avea, dacă ai fi abatele Daniel sau sfântul al cărui nume îl porți, sfântul Hrisostom, dacă ai fi episcop ori preot sau chiar măcar un simplu călugăraș. Dar nu ești. Ești elev, și chiar dacă nutrești dorința de a rămâne pentru totdeauna în mănăstire, sau dacă tatăl tău nutrește această dorință pentru tine, nu ai făcut încă legământ, nu ai fost hirotonisit. Dacă azi sau mâine ai fi sedus de o fată frumoasă și ai ceda ispitei, nu ai trăda nici un jurământ, nu ai călca nici un legământ!
— Nu un legământ scris! strigă Gură de Aur, pradă unei puternice emoții. Dar unul nescris, da, și încă cel mai sfânt din câte port în mine. De ce nu ești în stare să vezi, că ce poate fi valabil pentru mulți alții, nu este valabil și pentru mine? Doar nici tu nu ai fost încă hirotonisit, nu ai făcut încă nici un legământ și totuși, niciodată nu ți ai îngădui să te atingi de o femeie! Ori poate mă înșel în privința aceasta? Nu ești astfel? Nu ești cel ce crezusem eu că ești? Jurământul pe care încă nu l ai depus în cuvinte în fața superiorilor, oare nu l ai pecetluit și tu, de mult, în inima ta și nu te simți legat de el, pentru totdeauna? Nu ești și tu asemenea mie?
— Nu, Gură de Aur, nu sunt asemenea ție, nu așa cum crezi tu. Într adevăr, respect și eu un legământ nerostit, în privința aceasta ai dreptate. Dar nu sunt defel asemenea ție. Iți spun astăzi o vorbă de care ți vei aduce aminte odată: prietenia noastră nu are altă țintă și alt sens, decât de a ți arăta că ești cu desăvârșire diferit de mine.
Gură de Aur încremeni, izbit de ce i fusese dat să audă; Narcis vorbise cu acea privire și acel ton care nu admiteau contrazicere. Tăcu. Dar de ce rostise Narcis asemenea cuvinte? De ce ar fi legământul nerostit al lui Narcis mai sacru decât al său? Nu l lua oare defel în serios, vedea în el numai un copil? Confuziile și tristețile acestei neobișnuite prietenii reîncepeau.
Narcis nu mai avea nici o îndoială în ce privește natura tainei lui Gură de Aur. În spatele ei se ascundea Eva, Mama originară. Dar cum era cu putință ca într un tânăr atât de frumos, de sănătos, de înfloritor, sexul în curs de trezire să dea peste o atât de acerbă dușmănie? Trebuie să fi fost isprava unui demon, a unui dușman ascuns, care izbutise să scindeze acest om superb, învrăjbindu l cu instinctele sale primare. Bine, așadar, demonul trebuie descoperit, adus Ia suprafață și dezvăluit privirilor, numai astfel va putea fi biruit.
Între timp, Gură de Aur fusese din ce în ce mai ocolit de colegi, părăsit, sau, mai degrabă, ei se simțiseră părăsiți de Gură de Aur și, într un fel, trădați. Nimeni nu vedea cu ochi buni prietenia lui cu Narcis. Cei perfizi o discreditau, ca fiind potrivnică firii, și anume tocmai cei ce fuseseră ei înșiși îndrăgostiți de unul din cei doi tineri. Însă și ceilalți, pentru care era evident că aici nu se putea bănui nici un viciu, clătinau din cap. Nimeni nu se bucura să i vadă pe acești doi oameni împreună; prin alianța lor, păreau a se fi separat trufaș, ca niște aristocrați, de toți ceilalți, pe care nu i prețuiau îndeajuns; nu era o atitudine colegială, nici monahală, nici creștinească.
Abatelui Daniel îi ajunseră la ureche tot soiul de vorbe despre cei doi, zvonuri, învinuiri, defăimări. În mai bine de patruzeci de ani de viață monahală, el văzuse multe prietenii între tineri, făceau parte din însăși imaginea mănăstirii, erau un adaos plăcut, uneori o distracție, alteori o primejdie. El se ținuse departe, cu ochii deschiși, fără a se amesteca. O prietenie de asemenea intensitate și exclusivitate era ceva rar, fără îndoială nu lipsit de primejdii, dar cum nici o clipă nu i pusese la îndoială puritatea, o lăsă în voia ei. Dacă Narcis n ar fi avut o poziție excepțională printre elevi și dascăli, abatele n ar fi șovăit să ordone anumite măsuri de separare a celor doi. Nu era bine pentru Gură de Aur să se retragă din mijlocul colegilor de școală și să cultive, exclusiv, raporturi apropiate cu cineva mai vârstnic, cu un dascăl. Însă Narcis, neobișnuitul, prea înzestratul, cel considerat de toți dascălii ca egalul, ba chiar superiorul lor, putea fi oare tulburat în cariera sa privilegiată și scos din activitatea de dascăl? Dacă Narcis nu ar fi corespuns ca dascăl, dacă prietenia aceasta a lui l ar fi făcut neglijent sau părtinitor, abatele l ar fi revocat imediat Dar nu i se putea imputa nimic, nimic decât zvonuri, nimic decât neîncrederea geloasă a celorlalți. Afară de asta, abatele nu ignora darurile deosebite ale lui Narcis, cunoașterea lui de oameni straniu de pătrunzătoare, poate puțin arogantă. Nu prețuia peste măsură asemenea însușiri, i ar fi plăcut să le vadă înlocuite cu altele; dar nu se îndoia defel că Narcis remarcase la elevul Gură de Aur ceva deosebit și l cunoștea cu mult mai bine decât el sau oricare altul. Lui însuși, abatelui, în afară de grația cuceritoare a făpturii lui Gură de Aur nu i atrăsese atenția, decât un anume zel prematur, cu care încă de pe acum, ca simplu școlar și musafir, băiatul părea să simtă că aparține mănăstirii, ca unul dintre frați. Socotea că nu era nimic de temut, dacă Narcis va ocroti și stimula și mai mult acest zel mișcător dar imatur. Mai degrabă era de temut pentru Gură de Aur ca prietenul lui să l molipsească de o anumită înfumurare spirituală și trufie cărturărească; dar primejdia nu i se părea prea mare, în cazul acestui elev, deci lucrurile puteau fi lăsate să și urmeze cursul. Gândindu se cu mult mai simplu, mai liniștit și mai comod pentru un superior să guverneze oameni mediocri, în loc de firi profunde și puternice, îi veni să ofteze și să zâmbească totodată. Nu, nu voia să se lase molipsit de neîncredere, nu voia să se arate ingrat pentru că i fuseseră încredințați doi oameni ieșiți din tiparele comune.
Narcis medita mult pe seama prietenului său. Darul lui special, de a întrezări firea și chemarea oamenilor, de a le recunoaște prin intuiție, îi dăduse de mult răspunsul, în privința lui Gură de Aur. Tot ce era viu și strălucitor la tânărul acesta, grăia cât se poate de limpede: se vedeau în el toate semnele unui om puternic, bogat înzestrat în ce privește simțurile și sufletul, ale unui artist poate, în orice caz ale unui om cu o mare putere de a iubi, a cărui vocație și fericire consta în capacitatea de a se putea înflăcăra și dărui. Ei bine, de ce acest om al iubirii, acest om cu simțurile delicate, exuberante, care putea percepe și iubi atât de adânc un parfum de floare, soarele în zori, un cal, un zbor de pasăre, de ce se înverșuna el atât să devină un om al spiritului, un ascet? Narcis cugeta îndelung la toate acestea. Știa că tatăl lui Gură de Aur încurajase această încrâncenare. Dar oare el s o fi provocat? Cu ce vrăji își fermecase fiul, încât îl făcuse să creadă într o asemenea chemare și datorie? Ce fel de om să fi fost acest tată? Deși în mod intenționat aducea adeseori vorba despre el și Gură de Aur îi povestea multe, totuși Narcis nu și l putea închipui pe acest tată, nu și putea făuri imaginea lui. Nu era un lucru ciudat și suspect? Când Gură de Aur vorbea despre un păstrăv pe care l prinsese în frageda sa copilărie, când descria un fluture, imita cântecul unei păsări, povestea despre un camarad, un câine sau un cerșetor, se nășteau imagini, se vedea ceva. Când vorbea despre tatăl său, nu se vedea nimic. Nu, dacă tatăl ar fi fost într adevăr o figură atât de însemnată, de dominantă în viața lui Gură de Aur, băiatul ar fi fost în stare să l descrie altminteri, să evoce alte imagini ale lui! Narcis nu l prețuia prea mult pe acest tată, omul nu i plăcea; câteodată chiar se îndoia că este într adevăr tatăl lui Gură de Aur. Era un idol găunos. Dar de unde avea asemenea putere? Cum de fusese în stare să încarce sufletul băiatului de vise, atât de străine de esența acestui suflet?
Și Gură de Aur despica deseori firul în patru. Deși dragostea devotată a prietenului său i se părea sigură, avea mereu sentimentul stingheritor că nu e luat în serios de el pe cât s ar fi cuvenit și că e mereu tratat oarecum ca un copil. Și apoi ce însemnau vorbele prin care prietenul îi dădea mereu a înțelege că nu e asemenea lui?
Totuși reflecțiile acestea nu umpleau zilele lui Gură de Aur. Nu era în stare să se cufunde în gânduri pentru mult timp. Cât era ziua de lungă, erau altele de făcut. Ședea adeseori la fratele portar, cu acesta se înțelegea foarte bine. Mereu dobândea prin rugăminți și prin tot felul de viclenii, prilejul de a călări o oră sau două pe calul Bless și era foarte iubit de cei câțiva locuitori din preajma mânăstirii, mai ales de morar, cu argatul acestuia, stătea adesea la pândă după vidre, ori coceau împreună lipii din făină albă, special măcinată pentru fețele bisericești, pe care Gură de Aur o recunoștea cu ochii închiși, după miros, dintre toate soiurile de făină. Chiar dacă petrecea multă vreme cu Narcis, îi rămâneau totuși destule ceasuri pentru a se lăsa în voia vechilor sale obiceiuri și bucurii. Și serviciile divine erau, de cele mai multe ori, o bucurie pentru el, cânta cu plăcere în corul școlarilor, rostea cu plăcere un rozariu în fața altarului îndrăgit, asculta latina frumoasă, solemnă, a liturghiei, vedea scânteind, în norul de fum de tămâie, aurul odoarelor din altar și al odăjdiilor și figurile liniștite și venerabile ale sfinților, înălțate pe coloane, pe evangheliști cu animalele, pe Iacob, cu pălăria și desaga de pelerin.
De aceste chipuri se simțea atras, îi făcea plăcere să pună aceste figuri de piatră și lemn, într o tainică relație cu persoana sa, bunăoară ca patroni, ocrotitori și îndrumători, eterni și atotștiutori ai vieții sale. Tot așa simțea dragoste, o legătură tainică, încântătoare, cu coloanele și capitelurile ferestrelor și ușilor, cu ornamentele altarelor, acele stinghii și coroane frumos profilate, cu acele flori și frunze, stufoase, care năpădeau precum buruienile piatra coloanelor și se desfășurau atât de grăitor și de sugestiv. I se părea o taină prețioasă, profundă, faptul că pe lângă natură, pe lângă plantele și animalele ei, mai exista și această a doua natură, mută, plămădită de om, acești oameni, animale și plante de piatră și lemn. Nu rareori petrecea câte o oră liberă, făcând desene după aceste chipuri, capete de animale sau mănunchiuri de frunze și câteodată încerca să deseneze și flori adevărate, cai adevărați, chipuri de oameni vii.
Iubea foarte mult cântul bisericesc, mai ales imnurile marianice. Iubea linia fermă, severă a acestor cântece, rugile și osanalele care se repetau întruna. Putea urmări sensul lor cucernic, cuprins de adorație el însuși sau uitând sensul, putea, la fel, iubi numai cadența solemnă a acestor versuri, lăsându se pătruns de tonurile joase, prelungite, de vocalele sonore, de repetările pioase. În cel mai adânc ungher al inimii sale el nu iubea cărturăria, nici gramatica sau logica, deși aveau și acestea frumusețea lor, ci iubea cel mai mult lumea de imagini și de sunete a liturghiei.
Mereu izbutea să învingă, măcar pentru câteva clipe, înstrăinarea dintre el și colegii săi de școală. Cu timpul îi devenea supărător și plicticos să fie înconjurat de adversitate și răceală; adeseori îl făcea pe câte un vecin de pupitru, îmbufnat, să râdă, pe câte un vecin de pat, tăcut, să flecărească, se străduia, o oră întreagă, încerca să cucerească, își folosea farmecul și recâștiga vremelnic câteva priviri, câteva fețe, câteva inimi. Datorită unor asemenea apropieri, izbuti cu totul împotriva intențiilor sale, să fie poftit iarăși în două rânduri „a merge în sat". Dar de ambele dați se sperie și dădu brusc îndărăt. Nu, nu se mai duse în sat și reuși s o uite pe codană, reuși să nu se mai gândească la ea niciodată sau aproape niciodată.



CAPITOLUL IV

Vreme îndelungată tentativele de asediere ale lui Narcis nu izbutiră să dezghioace din învelișul ei taina lui Gură de Aur. Vreme îndelungată el se strădui, aparent zadarnic, să l trezească, să l învețe graiul în care taina s ar fi putut împărtăși.
Povestirile prietenului despre obârșia și patria lui, nu se închegaseră într o imagine. Exista în ele un tată, un fel de umbră fără chip, venerată totuși, apoi mitul unei mame, de multă vreme dispărută sau prăpădită, din care nu mai era decât un nume palid. Treptat, Narcis, versat în deslușirea sufletelor, își dădu seama că prietenul său era unul dintre oamenii cărora o parte din propria viață li se sustrage, care sub apăsarea unei primejdii sau a unei vrăji au trebuit să se deprindă a uita o parte din trecutul lor. Recunoștea că simplele întrebări și povețe erau aici inutile; recunoștea, de asemenea, că acordase prea multă încredere puterii rațiunii și că zadarnic vorbise atât de mult.
În schimb, rămaseră zadarnice dragostea ce l lega de prieten și obișnuința de a fi împreună. În ciuda deosebirilor profunde dintre firile lor, amândoi învățaseră mult unul de la celălalt; se plămădise cu încetul, între ei, alături de limbajul rațiunii, și un limbaj al sufletului și al semnelor, astfel cum între două așezări omenești se poate dura un drum larg, pe care trec căruțele și călăreții, însă alături de el mai apar numeroase alte făgașuri lăturalnice, de joacă sau de taină; drumeaguri ale copiilor, poteci pentru îndrăgostiți, cărări abia luate în seamă ale câinilor și pisicilor, încetul cu încetul, însuflețită imaginație a lui Gură de Aur se strecurase pe căi magice în gândurile prietenului său și în expresia lor, iar acesta, la rândul său, își însușise ceva din felul lui Gură de Aur de a înțelege și a intui fără cuvinte. Se pârguiau încet, la lumina iubirii, noi legături de la suflet la suflet, cuvintele veneau abia la urmă. Așa se închegă într o zi, neașteptată de nici unul din ei, o discuție între cei doi prieteni, într o zi fără cursuri, în bibliotecă – o discuție care le puse în față dintr o dată chiar miezul și rostul prieteniei lor și aruncă noi lumini asupra unor perspective îndepărtate.
Vorbiseră despre astrologie, care nu se cultiva în mănăstire și era interzisă, iar Narcis spusese că astrologia este o încercare de a ordona și a sistematiza multele feluri de oameni, destine și chemări, deosebite între ele. Aici Gură de Aur interveni:
— Vorbești mereu despre deosebiri – cu timpul mi am dat seama că aceasta este însușirea ta principală. Când vorbești despre marea deosebire care, bunăoară, ar exista între tine și mine, atunci îmi pare că ea nu constă în nimic altceva decât tocmai în ciudata ta obsesie de a găsi deosebiri!
Narcis: – Firește, ai pus punctul pe i. În fapt, pentru tine, deosebirile nu sunt prea importante, pe când mie mi se par singurul lucru important. Eu sunt, după fire, cărturar, chemarea mea este știința. Și știința nu este nimic alta decât pentru a cita cuvintele tale, „obsesia de a găsi deosebiri". Nici nu i s ar putea defini mai bine esența. Pentru noi, oameni ai științei, nimic nu este important decât constatarea unei deosebiri, știință înseamnă arta de a deosebi. De pildă, a găsi la fiecare om trăsăturile care i deosebesc de ceilalți, înseamnă a l cunoaște.
Gură de Aur: – Ei, da. Unul poartă încălțări țărănești și e țăran, celălalt poartă coroană și e rege. Acestea sunt, într adevăr, deosebiri. Dar le pot vedea și copiii fără nici un fel de știință.
Narcis: – Dar dacă țăranul și regele poartă aceleași straie, copilul nu i mai deosebește.
Gură de Aur: – Nici știința.
Narcis: – Ba poate că da... Admit că, ea nu e mai deșteaptă decât copilul, are însă răbdare mai multă, nu se oprește la acele caracteristici care sar în ochi.
Gură de Aur: – Așa procedează și orice copil inteligent. Îl va recunoaște pe rege după priviri sau după ținută. Pe scurt, voi, învățații, sunteți trufași, ne socotiți mereu mai proști pe noi, ceilalți. Poți fi foarte deștept chiar dacă te lipsești de știință.
Narcis: – Mă bucur că începi să înțelegi lucrul acesta. În curând vei mai înțelege, că nu la inteligență mă refer când vorbesc de deosebirea dintre tine și mine. Nu spun: ești mai inteligent sau mai prost, mai bun sau mai rău. Spun doar: ești altfel.
Gură de Aur: – Asta i ușor de priceput. Dar tu nu vorbești numai despre deosebiri în ce privește însușirile, vorbești adeseori și despre deosebiri între destinele, între chemările noastre. De ce, de pildă, ai avea tu altă chemare decât mine? Ești, la fel ca mine, creștin, te ai hotărât, la fel ca mine, pentru viața monahală, ești, la fel ca mine, un copil al tatălui milostiv din ceruri. Scopul nostru, al amândurora, e comun: mântuirea veșnică. Și chemarea noastră e comună: întoarcerea la Dumnezeu.
Narcis: – Foarte bine. În manualul de dogmatică, bineînțeles că fiecare om este aidoma celuilalt, în viață însă nu. Mi se pare mie, sau apostolul preferat al Mântuitorului, la pieptul căruia se odihnea, și celălalt apostol, care l a trădat—nu puteau avea, amândoi, aceeași chemare?
Gură de Aur: – Ești un sofist, Narcis! Pe calea aceasta nu ne apropiem nicidecum unul de altul.
Narcis: – Noi nu ne apropiem unul de altul pe nici o cale.
Gură de Aur: – Nu vorbi astfel!
Narcis: – O spun serios. Nu este de datoria noastră să ne apropiem unul de altul, tot așa cum nu se apropie soarele și luna sau marea și uscatul. Noi doi, dragă prietene, suntem soare și lună, suntem mare și uscat. Scopul nostru nu este de a ne contopi unul într altul, ci a ne recunoaște reciproc și a învăța să vedem și să respectăm fiecare în celălalt ceea ce e contrariul și completarea sa.
Impresionat, Gură de Aur rămase cu fruntea plecată, fața i se întristase.
În sfârșit, zise:
— Aceasta i pricina pentru care, de atâtea ori, nu mi iei gândurile în serios?
Narcis șovăi puțin cu răspunsul. Apoi zise cu voce limpede și dură:
— Aceasta este. Trebuie să te obișnuiești, dragă Gură de Aur, cu faptul că nu te iau în serios decât pe tine. Crede mă, iau în serios fiecare nuanță a glasului tău, fiecare gest, fiecare zâmbet. Dar gândurile tale le iau mai puțin în serios. Iau în serios, la tine, ceea ce recunosc a fi esențial și necesar. De ce anume, ții neapărat să se acorde atenție deosebită gândurilor tale, când ai atâtea alte daruri?
Gură de Aur zâmbi amar:
— Am spus o doar, dintotdeauna m ai socotit un copil!
Narcis rămase ferm:
— O parte din gândurile tale le socotesc gânduri de copil. Adu ți aminte, adineauri am convenit că un copil deștept nu trebuie defel socotit mai prost decât un cărturar. Însă când un copil vrea să aibă un cuvânt de spus despre știință, cărturarul bineînțeles că nu l va lua în serios.
Gură de Aur strigă impetuos:
— Chiar și când nu vorbim despre știință, zâmbești pe seama mea! Te porți mereu de parcă toată evlavia, toate strădaniile mele pentru a progresa la învățătură, dorința mea de a îmbrăca rasa monahală ar fi simple copilării!
Narcis, îl privi sever:
— Te iau în serios, atunci când ești Gură de Aur. Dar tu nu ești întotdeauna Gură de Aur. Nu mi doresc nimic altceva decât să devii Gură de Aur pe de a întregul. Tu nu ești cărturar, nu ești călugăr – un cărturar sau un călugăr se pot făuri dintr un lemn mai puțin prețios. Tu crezi c ai fi prea puțin învățat pentru gustul meu, prea puțin logician sau prea puțin pios. Ei nu, pentru mine ești prea puțin tu însuți!
Deși după această discuție Gură de Aur se retrăsese afectat, ba chiar jignit, totuși curând, doar după trecerea câtorva zile, el însuși vădi dorința de a o continua. De astă dată însă Narcis izbuti a i da o imagine a deosebirilor dintre felul lor de a fi, pe el care o putu desluși mai ușor.
Narcis se încălzise, vorbind, simțea că astăzi Gură de Aur se deschide mai binevoitor cuvintelor sale, că are putere asupra lui. Succesul, îl seduse îndemnându l să spună mai mult decât intenționase, se lăsă purtat de propriile sale cuvinte.
— Uită te, zise el, există un singur punct în care ți sunt superior: eu sunt treaz, în vreme ce tu ești abia pe jumătate treaz, iar câteodată ești adormit de a binelea . Treaz îl numesc pe acela care, folosind rațiunea și conștiința, se cunoaște pe sine, își cunoaște forțele, impulsurile și slăbiciunile cele mai intime, neraționale și știe să țină seamă de ele. A învăța asta, iată rostul pe care l poate dobândi pentru tine întâlnirea noastră. La tine, Gură de Aur, spiritul și natura, conștiința și lumea viselor sunt foarte depărtate unul de altul. Tu ți ai uitat copilăria, ea caută să te recâștige din adâncurile sufletului tău. Te va face să suferi până îi vei da ascultare. Ajunge! Precum ți am spus, sunt mult mai treaz ca tine, în privința aceasta îți sunt superior și de aceea îți pot fi de folos. În toate celelalte, dragule, îmi ești tu superior – mai precis îmi vei fi superior, îndată ce te vei găsi pe tine însuți.
Gură de Aur ascultase uimit, dar la cuvintele „ți ai uitat copilăria" tresări ca lovit de o săgeată, fără ca Narcis să observe, căci avea obiceiul ca în timp ce vorbea să și țină uneori ochii o vreme închiși sau să privească țintă, undeva, drept în față, de parcă astfel și ar fi găsit mai ușor cuvintele. Nu văzu cum fața lui Gură de Aur tresare deodată și începe a se albi.
— Superior eu, ție! bolborosi Gură de Aur, numai ca să spună ceva; era parcă paralizat.
— Firește, continuă Narcis să vorbească. Firile de felul tău, cei cu simțurile viguroase și delicate, cei însuflețiți, visătorii, poeții, afectuoșii, ne sunt, mai totdeauna, superiori nouă, gânditorilor. Originea voastră este maternă. Voi trăiți în împlinire, vouă vă este dată puterea de a iubi și a putea participa cu întreg sufletul la trăirile voastre. Noi, gânditorii, deși părem adesea a vă îndruma și conduce, nu trăim în plenitudine, noi trăim în uscăciune. Vouă vă aparține belșugul vieții, vouă sucul poamelor, vouă grădina iubirii, țara frumoasă a artei. Patria voastră este pământul, a noastră ideea. Pe voi vă amenință înecul în lumea simțurilor, pe noi de sufocarea într un spațiu fără de aer. Tu ești artist, eu cugetător. Tu dormi la sânul mamei, eu veghez în deșert.
Mie mi strălucește soarele, ție luna și stelele, tu visezi la fete, eu la băieți...
Cu ochii larg deschiși, Gură de Aur îl ascultase pe Narcis, care vorbise cuprins de o euforie retorică, pe care singur și o produsese. Unele din cuvintele lui îl loviseră ca niște spade: la ultimele păli și închise ochii și când Narcis băgă de seamă și l întrebă, speriat, băiatul palid de moarte îi răspunse cu voce stinsă:
— Mi s a întâmplat o dată să mă prăbușesc în fața ta și să fiu nevoit să plâng – îți aduci aminte. Nu trebuie să se mai întâmple, nu mi aș ierta o niciodată – și nici ție! Pleacă acum repede și lasă mă singur, mi ai spus lucruri îngrozitoare!
Narcis era foarte descumpănit. Se lăsase dus de propriile lui cuvinte, avusese sentimentul că vorbește mai bine decât de obicei. Acum vedea însă cu consternare că, din tot ce spusese, ceva îi cutremurase adânc prietenul, că, undeva, nimerise în carne vie. Îi venea greu să I lase singur în această clipă, șovăi câteva secunde, dar fruntea încrețită a lui Gură de Aur i se păru un avertisment, așa încât, zăpăcit, plecă în grabă, pentru a i îngădui prietenului solitudinea de care avea nevoie.
De astă dată încordarea extremă din sufletul lui Gură de Aur nu se topi în lacrimi. Cu senzația unei răni profunde și fără leac, de parcă prietenul i ar fi înfipt dintr o dată un pumnal în piept, rămase țintuit locului, respirând greu, simțind o strângere de inimă mortală, alb la față ca ceara, cu mâinile amorțite. Era aceeași deznădejde ca data trecută, dar sporită ai câteva măsuri, era aceeași sugrumare lăuntrică, sentimentul că este silit să înfrunte ceva teribil, ceva de a dreptul insuportabil. Dar nici un hohot de plâns mântuitor nu l mai ajuta, de astă dată, pentru a trece de clipa cumplită. Sfântă Maică a Domnului, ce era asta? Se întâmplase ceva? Fusese asasinat? Ucisese el? Ce lucru îngrozitor se rostise?
Gâfâind, suflă aerul afară din piept, asemenea unui om otrăvit era cuprins, până la sfâșiere, de senzația că trebuie să se elibereze de ceva ucigător, care se cuibărise adânc în el. Mișcând brațele ca un înotător, se năpusti din odaie, alergă fără să și dea seama spre locurile cele mai liniștite și mai pustii ale mănăstirii, pe coridoare, peste trepte, afară, la aer. Nimerise în refugiul cel mai intim al mânăstirii, în patio, deasupra câtorva straturi verzi se boltea limpede cerul însorit, aerul răcoros, pietros, de pivniță, era străbătut de dulcile și șovăielnicele fire de parfum ale trandafirilor.
Involuntar, Narcis făptuise în ceasul acesta ceea ce fusese ținta lui atâta vreme râvnită: invocase numele demonului de care era stăpânit prietenul său, îl silise la înfruntare. Taina din inima lui Gură de Aur fusese atinsă de unul din cuvintele sale, și se răzvrătise cu turbată durere. Multă vreme rătăci Narcis prin mânăstire, căutându și prietenul, dar nu l găsi nicăieri.
Gură de Aur stătea sub una din arcadele grele, de piatră, care duceau din coridoare în grădinița din patio; de pe fiecare din coloanele arcadei priveau câte trei capete de animale, capetele de câini sau de lupi, cioplite din piatră, se holbau la el, în jos. Rana îl răscolea înfiorător, nu vedea nici o cale spre lumină, nici o cale spre rațiune. Frica de moarte îi sugruma beregata și i strângea stomacul. Ridicân
du și mecanic privirea, văzu deasupra sa unul din capitelurile cu cele trei dihănii și avu dintr o dată senzația că acele trei capete se holbează și latră undeva înăuntru, în măruntaiele lui.
— Acum va trebui să mor – simți el, înfiorat. Și îndată după aceea, tremurând de frică, simți:
— Acum mi se întunecă mintea, acum mă sfâșie și mă înfulecă jivinile lacome...
Tresărind spasmodic lunecă la piciorul coloanei, durerea era prea mare, ajunsese la limita extremă. Un leșin îl învălui; se cufundă, cu trăsăturile feței descompuse, în neantul pe care și l dorea.
Abatele Daniel avusese o zi defel îmbucurătoare, doi dintre călugării mai bătrâni veniseră astăzi la el, scoși din fire, ciorovăindu se, acuzându se, certați iarăși, până la furie, din pricina unor vechi, neînsemnate gelozii. El îi ascultase, chiar prea pe îndelete, îi dojenise, dar fără succes, până la urmă îi concediase cu severitate, impunându i fiecăruia câte un canon destul de aspru și păstrase în inimă sentimentul că strădania lui fusese inutilă. Istovit se retrăsese în capela criptei, se rugase, apoi se sculase, fără a se simți întremat. Acum, atras de mireasma de trandafir, care adia sfios spre el, păși în patio, ca să respire o clipă aer proaspăt. Aici îl găsi pe elevul Gură de Aur zăcând leșinat pe dale. Îl privi întristat, speriat de paloarea ca de cenușă a chipului tânăr, altminteri atât de frumos. Hotărât, astăzi nu era o zi bună, pe deasupra și întâmplarea de acum! Încercă să l ridice pe tânăr, dar nu era destul de voinic pentru aceasta. Oftând adânc, bătrânul merse să cheme pe doi dintre frații mai tineri, ca să l ducă pe băiat sus și l mai trimise și pe părintele Anselmus, care stăpânea meșteșugul tămăduirii. Totodată trimise după Narcis, care fu repede găsit și apăru în fața lui.
— Ai aflat? îl întrebă el.
— Despre Gură de Aur? Da, milostive părinte, am auzit adineauri că ar fi bolnav ori s ar fi accidentat, a fost purtat pe brațe până sus.
— Da, l am găsit zăcând în patio, unde, de fapt, nu are ce căuta. Nu e accidentat, e leșinat. Nu mi place! Mi se pare că trebuie să ai un amestec în toată întâmplarea, sau, cel puțin, să știi ceva, este doar prietenul tău. De asta te am chemat. Vorbește.
Narcis, cu ținuta și vorba stăpânite ca întotdeauna, relată pe scurt despre convorbirea de astăzi cu Gură de Aur și cât de surprinzător de violent fusese efectul asupra lui. Abatele clătină din cap, nu fără supărare.
— Ciudate convorbiri sunt acestea, zise el și se sili să și păstreze cumpătul. Ceea ce mi ai descris adineauri, este o convorbire care ar putea fi considerată iscodire într un suflet străin, este, aș putea spune, o convorbire între un duhovnic și învățăcelul său. Dar tu nu ești duhovnicul lui Gură de Aur. Tu, de altfel, nu ești duhovnicul nimănui, încă n ai fost hirotonisit. Cum se poate să vorbești cu un elev pe tonul unui sfătuitor, despre lucruri care îl privesc numai pe păstorul lui sufletesc? Urmările, precum vezi, au fost nefaste.
— Urmările, zise Narcis pe un ton blând dar sigur, încă nu le cunoaștem, milostive părinte. Am fost puțin cam speriat de efectul violent, dar nu pun la îndoială că urmările convorbirii noastre vor fi bune pentru Gură de Aur.
— Vom vedea urmările. Nu de ele vorbesc acum, ci despre fapta ta. Ce te a îndemnat să porți asemenea convorbiri cu Gură de Aur?
— Precum știți, este prietenul meu. Am o afecțiune deosebită pentru el și cred că l înțeleg deosebit de bine.
Dumneavoastră numiți atitudinea mea față de dânsul duhovnicească. Nu mi am însușit nici un fel de autoritate spirituală, am crezut numai că l cunosc ceva mai bine decât se cunoaște el singur.
Abatele ridică din umeri.
— Știu, aceasta este specialitatea ta. Să nădăjduim că nu ai făcut o ispravă rea. Dar Gură de Aur e de fapt bolnav? Vreau să spun, suferă de ceva? E debil? Doarme rău? Nu mănâncă? Îl doare ceva?
— Nu, până astăzi a fost sănătos. Sănătos la trup.
— Și altminteri?
— La suflet este într adevăr bolnav. Știți, este la vârsta la care încep luptele cu instinctul sexual.
— Știu. Are șaptesprezece ani?
— Are optsprezece.
— Optsprezece... Ei da! Destul de târziu. Dar luptele acestea sunt firești, prin ele trebuie să treacă fiecare. Nu i un motiv pentru a socoti că băiatul are sufletul bolnav.
— Nu, milostive părinte, lucrul ăsta, sigur, nu este un motiv. Însă Gură de Aur a fost bolnav sufletește dinainte, încă de multă vreme, de aceea luptele acestea sunt pentru el mai primejdioase decât pentru alții. Suferința constă, după cum cred eu, în aceea că și a uitat o parte a trecutului.
— Așa? Ce fel de parte?
— Mama lui și tot ce are legătură cu dânsa. Nici eu nu știu nimic în privința aceasta, știu numai că acolo trebuie să se afle izvorul bolii sale. Căci Gură de Aur pretinde că nu știe nimic despre mama lui, decât că a pierdut o de timpuriu. Lasă însă impresia, că i ar fi rușine din pricina ei. Totuși, de la ea trebuie să fi moștenit cele mai multe din darurile sale, căci ceea ce are de povestit despre tatăl său nu ni l înfățișează pe acesta ca pe omul care poate avea un fiu atât de frumos, atât de generos înzestrat și de ieșit din comun. Toate acestea nu le cunosc din povestiri, ci le deduc numai din semne.
Abatele, care la început zâmbise în sinea lui pe seama acestor cuvinte socotindu le prea îndrăznețe și înfumurate, și pe care întreaga întâmplare îl stingherea și îl obosea, începu să reflecteze. Își aduse aminte de tatăl lui Gură de Aur, de bărbatul acela ascuns, care stârnea neîncredere și își mai aminti deodată, acum, când își răscolea memoria, și de unele cuvinte pe care omul i le spusese, cu privire la mama lui Gură de Aur. Ea l a acoperit de rușine și a fugit de la el, spusese omul, iar el se străduise să reprime în băiețel amintirea mamei și viciile pe care le ar fi putut, eventual, moșteni de la ea. Izbutise într adevăr și băiatul era doritor, întru ispășirea celor făptuite de mamă, să și închine viața lui Dumnezeu.
Niciodată Narcis nu i plăcuse abatelui așa de puțin ca astăzi. Și totuși – cât de bine ghicise acest gânditor, cât de bine părea într adevăr a l cunoaște pe Gură de Aur!
La urmă întrebat încă o dată despre cele petrecute, Narcis zise:
— N am intenționat să provoc cutremurarea violentă care l a cuprins azi pe Gură de Aur. I am adus aminte că nu se cunoaște pe sine, că și a uitat copilăria și mama. Unul din cuvintele mele trebuie să l fi lovit și să fi pătruns în întunericul împotriva căruia lupt, de atâta vreme. Era parcă rătăcit, mă privea ca și cum nu m ar mai fi văzut vreodată și n ar mai fi știut de sine. Îi spusesem adeseori că doarme, că nu e treaz cu adevărat. Acum a fost trezit, de asta nu mă îndoiesc.
Fu concediat fără mustrare, dar cu interdicția provizorie de a l vizita pe bolnav.
Între timp pater Anselmus poruncise ca Gură de Aur să fie culcat într un pat și ședea alături de el. Nu i se părea potrivit a l readuce la cunoștință cu mijloace violente, brusc și speriindu l. Băiatul arăta mult prea rău. Bătrânul, cu fața zbârcită, blajină, îl privi pe adolescent cu bunăvoință. Deocamdată cercetă pulsul și ascultă inima. Fără îndoială, se gândi el, flăcăul mâncase vreo aiureală, un pumn de măcriș iepuresc sau altă prostie, știm noi cu cine avem de a face. Limba nu i o putea vedea. Îi plăcea Gură de Aur, dar pe prietenul său, pe acest dascăl tinerel, mult prea învățat pentru vârsta lui, nu l putea suferi. Și acum, poftim! Bineînțeles că Narcis trebuie să aibă partea lui de vină în istoria asta stupidă. Ce nevoie avea un tânăr atât de proaspăt, cu ochi atât de senini, unui asemenea copil drăgălaș al naturii, să se amestece tocmai cu acest cărturar trufaș, cu acest grămătic orgolios, pentru care elina sa e mai importantă decât tot ce i viu în lume?
Când, după vreme îndelungată, ușa se deschise și intră abatele, pater Anselmus continua să șadă locului, privind fața celui leșinat. Ce față drăgălașă, tânără, încrezătoare, și iată, stai alăturea, ar trebui să l ajuți și probabil că n o să poți. Sigur, pricina poate fi și o colică, îi va prescrie vin fiert, poate revent. Dar cu cât privea mai îndelung fața palid verzuie, trasă, cu atât mai mult bănuielile sale înclinau în altă direcție, mai gravă. Pater Anselmus avea experiență. De mai multe ori în decursul lungii sale vieți, văzuse posedați. Șovăi să și rostească bănuiala, chiar și față de el însuși. Va aștepta și va observa. Dar, cugetă el înverșunat, dacă bietul băiat a fost într adevăr vrăjit, vinovatul nu va trebui căutat departe și nici nu i va merge bine.
Abatele se apropie, îl privi pe bolnav, îi ridică încet o pleoapă.
— Poate fi trezit? întrebă el.
— Aș mai aștepta. Inima e sănătoasă. Nu trebuie să îngăduim nimănui să vină la el.
— E în pericol?
— Nu cred. Nicăieri nu sunt răni, nici vreo urmă de lovitură sau cădere. E leșinat, poate l a apucat vreo colică. La dureri foarte intense, ne pierdem cunoștința. Dacă s ar fi otrăvit, ar avea febră. Nu, se va trezi și va trăi!
— Nu poate fi urmarea a ceva sufletesc?
— Nu vreau să neg. Dar nu se știe nimic? Poate că s a speriat foarte tare? Vestea unei morți? O ceartă violentă, o jignire? În cazul acesta totul ar fi ușor de explicat.
— Nu știm. Aveți grijă, să nu fie nimeni primit aici! Vă rog, părinte, rămâneți lângă el, până se trezește. Dacă situația se înrăutățește, chemați mă, chiar dacă i noapte.
Înainte de a pleca, bătrânul se mai aplecă o dată peste bolnav; se gândi la tatăl acestuia și de asemenea la ziua când îi fusese adusă această mutrișoară blondă, frumoasă și veselă și cum dintr o dată o îndrăgiseră cu toții. Și lui îi plăcuse băiatul. Dar în punctul acesta, Narcis avea într adevăr dreptate; Gură de Aur nu semăna în nici o privință cu tatăl său! Ah, câte griji, pretutindeni, câte neajunsuri în toate faptele noastre! Oare nu neglijase ceva, în privința acestui biet băiețaș? I se dăduse confesorul cel mai potrivit? Era în regulă faptul că nimeni dintre cei ai casei nu l cunoștea atât de amănunțit pe acest elev, ca Narcis? Îl putea ajuta oare Narcis, care mai era în noviciat, nici frate nu era, nici hirotonisit nu fusese și ale cărui gânduri și păreri aveau, toate, ceva neplăcut de superior, aproape dușmănos? Dumnezeu știe, dacă n a fost multă vreme rău călăuzit și Narcis? Dumnezeu știe, dacă nu ascunde sub masca supușeniei ceva rău, dacă nu i cumva un păgân? Și pentru tot ce vor deveni vreodată acești doi oameni tineri, va purta și el o parte de răspundere.
Când Gură de Aur își reveni, era întuneric. Își simțea capul gol și amețit. Văzu că e întins într un pat, nu știa unde se găsește, nici nu încerca să afle, îi era indiferent. Dar unde fusese? De unde venea, de pe ce străine meleaguri ale plăsmuirilor sufletului? Fusese undeva, foarte departe, văzuse ceva, ceva extraordinar, ceva superb, ceva teribil totodată și de neuitat – și totuși, uitase. Unde era acel ceva? Ce anume se înălțase în fața lui, venind din adâncuri atât de mare, de dureros, de aducător de fericire și dispăruse iarăși?
Pândi adânc în sine, acolo unde azi izbucnise ceva, se petrecuse ceva – dar ce anume? Tulburătoare mănunchiuri de imagini se rostogoliră spre el, vedea capete de câini, trei capete de câini și mirosea parfumul de trandafiri. Oh, cât îl duruse! închise ochii. Oh, cât de îngrozitor îl duruse! Adormi iarăși.
Din nou se trezi și tocmai în secunda când lumea de vis dispărea lunecând grabnic spre depărtări, regăsi imaginea, și tresări, ca într o voluptate dureroasă. Vedea, dobândise darul vederii. O vedea pe Ea. Vedea femeia înaltă, strălucitoare, cu buze pline, înfloritoare, cu părul luminos. O vedea pe mama lui. În același timp, i se păru că aude o voce: „Þi ai uitat copilăria." Dar a cui voce era aceasta? Ascultă, cugetă și descoperi. Era Narcis. Narcis? într o clipă, într un cutremur, totul revenise: își aducea aminte, era știutor. O, mamă, mamă! Munți de moloz, mări de uitare dispăruseră cu ochi regești, senin albaștri îl privi din nou ea, cea pierdută, cea nespus de iubită.
Pater Anselmus, care ațipise în jilțul de lângă pat se trezi. Îl auzi pe bolnav mișcându se, îl auzi respirând. Se ridică, prudent.
— E cineva aici? întrebă Gură de Aur.
— Sunt eu, fii fără grijă, fac lumină.
Aprinse lampa, lumina căzu peste fața lui brăzdată, binevoitoare.
— Sunt bolnav? întrebă tânărul.
— Þi ai pierdut cunoștința, fiul meu. Dă mi mâna, să vedem pulsul. Cum te simți?
— Bine. Vă mulțumesc, pater Anselmus, sunteți foarte bun. Nu mai am nimic, sunt numai ostenit.
— Firește că ești ostenit. Curând vei dormi iarăși. Ia întâi o gură de vin fierbinte, e gata pregătit. Să golim împreună un pahar, băiete, în cinstea bunei noastre înțelegeri.
Grijuliu, ținuse pregătită o căniță de vin fiert, cufundată într o oală cu apă fierbinte.
— Iată că am dormit amândoi o bucată de vreme, râse medicul. Strașnic îngrijitor de bolnavi, care nu i în stare să rămână treaz trebuie că ți spui tu în sinea ta. Ei da, suntem oameni. Hai să bem puțin din licoarea asta vrăjită, băiatule, nimic nu i mai plăcut decât un asemenea chefuleț făcut în taină, în miez de noapte. Va să zică, prosit !
Gură de Aur râse, ciocni și gustă. Vinul fierbinte era aromat cu scorțișoară și cuișoare și îndulcit cu zahăr, niciodată nu mai gustase asemenea băutură. Își aduse aminte că mai fusese o dată bolnav, atunci îl îngrijise Narcis. De astă dată pater Anselmus, se purta drăguț cu el. Îi plăcea foarte, era nespus de bine și de ciudat, să stea culcat, la flacăra lămpii și să bea în toiul nopții, cu bătrânul pater, un pahar de vin dulce, fierbinte.
— Te doare burta? întrebă bătrânul.
— Nu.
— Crezusem că ai colici, Gură de Aur. Va să zică nici vorbă de asta. Arată limba. Ei, e bine, încă o dată bătrânul vostru Anselmus habar n a avut ce se întâmplă. Mâine să stai culcat, am să vin să te consult. Cu vinul ai și isprăvit? Bravo, să ți fie de bine! Ia să văd dacă a mai rămas ceva. Pentru câte o jumătate de pahar de fiecare mai ajunge, dacă facem împărțeală dreaptă. Grozav ne ai mai speriat, Gură de Aur! Zăceai acolo, în patio, ca un mort. Într adevăr nu te doare burta?
Râseră și făcură împărțeală dreaptă cu restul vinului, părintele își înșiră glumele și Gură de Aur îl privi plin de gratitudine și amuzat, cu ochii din nou înseninați. Apoi, bătrânul plecă la culcare.
Gură de Aur mai stătu o vreme treaz, încetul cu încetul de undeva din adâncul ființei sale imaginile răsăriră din nou, cuvintele prietenului izbucniră iarăși, asemenea unor flăcări și din nou apăru în sufletul său femeia blondă, strălucitoare, mama; ca suflarea vântului de primăvară trecu imaginea prin el, ca un nor de viață, de căldură, de gingășie, ca cea mai profundă chemare și aducere aminte. O, mamă! Cum a fost posibil, cum a putut o uita!



CAPITOLUL V

Gură de Aur știuse și până acum câte ceva despre mama lui, dar numai din povestirile altora; imaginea ei n o mai păstra și din puținul pe care crezuse că l știe despre dânsa, cele mai multe lucruri le trecuse sub tăcere față de Narcis. Mama era ceva despre care nu era îngăduit să vorbești, ceva de rușine. Fusese o dansatoare, o femeie frumoasa, sălbatică, de origine nobilă, dar necurată și păgână; tatăl lui Gură de Aur o culesese, povestea el, din sărăcie și ocară; cum nu știuse dacă nu era cumva păgână, pusese să fie botezată și instruită într ale religiei; o luase în căsătorie și făcuse din ea o femeie respectată. Ea însă, după câțiva ani de cumințenie și viață ordonată, își adusese din nou aminte de vechile ei talente și obiceiuri, pricinuise necazuri, sedusese bărbați, lipsise zile și săptămâni de acasă, dobândise renumele unei vrăjitoare și până la urmă, după ce bărbatul o strânsese în mai multe rânduri de pe drumuri și o luase iarăși la el, dispăruse pentru totdeauna. Faima ei mai stăruise câtva timp, o faimă rea, pâlpâind ca o coadă de cometă, pentru ca apoi să se stingă. Soțul își reveni încetul cu încetul, după anii de neliniște, spaimă, rușine și surprize permanente, pe care i le oferise ea; în locul femeii denaturate, se ocupă el de creșterea băiețelului, care semăna leit cu mama la trup și la chip; omul se acri, deveni bisericos și sădi în Gură de Aur credința că trebuie să și închine viața lui Dumnezeu, pentru a ispăși păcatele mamei.
Cam atât povestea de obicei tatăl lui Gură de Aur despre nevasta sa pierdută, deși nu abătea cu plăcere discuția spre acest subiect; unele aluzii făcuse și abatelui, când îl adusese pe Gură de Aur la mânăstire; și toate astea erau cunoscute și fiului, ca o teribilă legendă, deși el se deprinsese să le dea deoparte, aproape să le uite însă.
Cu desăvârșire uitase și pierduse imaginea reală a mamei, acea imagine complet alta, nu cea alcătuită din povestirile tatălui și ale servitorilor, sau din zvonuri tenebroase, nesăbuite. Propria sa amintire, cea aievea trăită despre mama sa, o uitase. Acum însă imaginea aceasta, steaua celor dintâi ani ai vieții sale, răsărise din nou.
— Este de neînțeles cum de am putut o uita, zise el către prietenul său. Niciodată în viață n am iubit pe cineva atât de mult ca pe mama, atât de total și de arzător, niciodată nu am venerat, nu am admirat pe nimeni atât de mult, ea a fost soarele și luna mea. Dumnezeu știe cum a fost cu putință să întunec în sufletul meu această imagine luminoasă și s o prefac încetul cu încetul în acea vrăjitoare rea și palidă, cum a devenit ea de mulți ani, în ochii tatii și ai mei.
Narcis își isprăvise de curând, noviciatul și îmbrăcase rasa. În mod ciudat se schimbă și purtarea lui față de Gură de Aur. Căci Gură de Aur, care înainte refuzase adeseori observațiile și avertismentele prietenului ca pe o pretenție supărătoare de a ști și a vrea mai mult decât alții, era, începând de la marea întâmplare, uluit de admirație față de înțelepciunea prietenului său. Cum i se împliniseră cuvintele, asemenea unor profeții, cât de adânc privise acest om tulburător în el, cât de precis ghicise taina vieții sale, rana ascunsă, cât de înțelept îl tămăduise!
Căci tânărul părea a fi tămăduit. Nu numai că acel leșin rămase fără urmări nefaste; dar se topise parcă și ceea ce făcuse jucăuș, precoce, neautentic, în firea lui Gură de Aur, acea prematură atitudine monahală, credința că e obligat să l slujească pe Dumnezeu într un chip deosebit. Tânărul părea întinerit și îmbătrânit totodată, de când găsise calea spre sine. Toate acestea i le datora lui Narcis.
Narcis, în schimb, se purta de la o vreme ciudat de prudent cu prietenul său; îl privea cu un fel de modestie, fără urmă de superioritate sau tendință de a l dăscăli, în vreme ce prietenul îl admira tot mai mult. Vedea cum Gură de Aur se hrănește cu puteri din tainice izvoare, care lui îi erau străine; putuse favoriza creșterea lor, dar nu avea parte de ele. Cu bucurie îl vedea pe prietenul său eliberându se de sub îndrumarea sa și totuși, câteodată, era trist. Se percepea pe sine ca o treaptă depășită, ca o coajă azvârlită deoparte; întrezărea apropiatul sfârșit al acestei prietenii, care însemnase atât de mult pentru el. Chiar și acum știa despre Gură de Aur mai multe decât el însuși; căci Gură de Aur într adevăr își regăsise sufletul și era gata a i urma chemarea, dar încă nu presimțea încotro îl va duce. Narcis o presimțea și era neputincios; calea preferatului său ducea spre meleaguri pe care el însuși nu le va călca niciodată.
Setea de știință a lui Gură de Aur scăzu mult. Îi trecuse și pofta de dispute prietenești, se rușina, amintindu și de multe dintre discuțiile lor de odinioară, între timp, în Narcis, în vremea din urmă, fie datorită terminării noviciatului, fie întâmplărilor legate de Gură de Aur, se trezise nevoia de a se retrage, nevoia de asceză și exerciții spirituale, o înclinație spre post și rugăciuni îndelungate, spre confesiuni dese, canoane voluntare și Gură de Aur înțelegea această înclinație, aproape o și împărtășea. De la tămăduirea lui, instinctul i se ascuțise mult; chiar dacă nu știa încă nimic în privința țintelor sale din viitor, simțea totuși cu puternică și deseori înspăimântătoare pregnanță că soarta lui se pregătea acum, că un anume timp cruțător al nevinovăției și liniștii s a încheiat și totul în el stătea încordat și pregătit; adeseori presimțirea era de natură a l ferici, îl ținea câte o jumătate de noapte treaz, asemenea unei dulci îndrăgostiri; dar adeseori era sumbră, profund apăsătoare. Revenise la el mama, cea de mult pierdută; era o imensă fericire. Dar unde l conducea chemarea ei ispititoare? Spre nesiguranță, spre încurcăturile vieții, spre suferință, poate spre moarte. Nicidecum spre liniște, spre blândețe, spre certitudini, spre chilia de călugăr și comunitatea mânăstirii, care ținea cât o viață de om, chemarea ei nu avea nimic de a face cu acele porunci părintești, pe care atâta vreme le confundase cu propriile sale dorințe. Din acest sentiment, care de multe ori devenea puternic, neliniștit și arzător ca o violentă senzație trupească, se nutrea evlavia lui Gură de Aur. Repetând îndelungi rugăciuni adresate Sfintei Maici a Domnului el lăsa să se reverse preaplinul de simțire, care l atrăgea spre propria sa mamă. În dese rânduri însă rugăciunile sale se isprăveau iarăși cu acele vise stranii, superbe, care l bântuiau acum atât de des: vise primite cu ochii deschiși, cu simțurile pe jumătate treze, vise despre dânsa, la care luau parte toate simțurile sale. În asemenea clipe, lumea maternă îl învăluia cu parfumul ei, îl privea întunecat, cu ochii misterioși ai dragostei, chema adânc precum marea și paradisul, îngâna, alintător sunete, fără sens, mai de grabă sunete alintătoare încărcate de sensuri, avea gust de dulce și gust de sărat, trecea, mângâietoare, un păr mătăsos, peste însetate buze și ochi. În ființa mamei era nu numai tot ce este frumos, nu numai dulcea, albastra privire de dragoste, zâmbetul splendid, care făgăduia fericire, nu numai alinarea dezmierdătoare; în ea se mai afla, sub atrăgătoare învelișuri, și tot ce este îngrozitor și tenebros, toată pofta, toată frica, toate păcatele, toată jalea, nașterea, întreagă fatalitatea morții.
Adânc se cufunda tânărul în aceste vise, în păienjenișul acestor năluciri ale simțurilor însuflețite. În ele nu reînvia numai, fermecător, un trecut îndrăgit: copilărie și dragoste maternă, un răsărit ai vieții strălucitor, auriu; se înălța la orizont și un viitor amenințător, plin de promisiuni, de ispite și de primejdii. Uneori visele acestea, în care mama, Madona și iubita erau una și aceeași, i se păreau ulterior crime îngrozitoare, blasfemii la adresa lui Dumnezeu, păcate de moarte, ce nu se pot ispăși nicicând; altădată descoperea în ele toată mântuirea, toată armonia. Viața plină de mistere îl privea în ochi, o lume sumbră, impenetrabilă, o pădure încremenită, plină de spini și primejdii fantastice – dar erau tainele mamei, de la ea veneau, către ea duceau, erau micul cerc întunecos, micul abis amenințător din ochii ei senini.
Multă copilărie uitată se ridică la suprafață în aceste vise despre mama, din adâncimi nesfârșite și tărâmuri pierdute, reînfloriră multe flori ale amintirii, deschizându se ca niște mici ochi de aur, respirând un parfum plin de presimțiri, amintiri ale unor sentimente din copilărie, poate ale unor întâmplări trăite, sau ale unor vise. Visa câteodată pești, înotau spre el, negri și argintii, răcoroși și netezi, pătrundeau, înotând, în trupul lui, înotau de a curmezișul, prin el, veneau ca mesageri, purtând splendide vești îmbucurătoare dintr o realitate mai frumoasă, apoi dispăreau ca niște umbre, tremurându și aripioarele. Adesea, visa pești care înotau și păsări care zburau, și fiecare pește sau pasăre era o creație a sa, depindea de el și o putea stăpâni ca pe propria sa respirație, emana din el, asemenea unei priviri sau unui gând, apoi revenea în ființa lui. Adesea visa o grădină, una vrăjită cu copaci de basm, cu flori nemăsurat de mari, cu peșteri adânci, albastre; dintre ierburi priveau ochii scânteietori ai unor animale necunoscute, pe crengi lunecau șerpi netezi, vânjoși; de vrejuri și tufe atârnau, umed strălucind, boabe imense, care îndată ce le culegea se umflau în mâna lui, lăsând să se scurgă din ele o zeamă caldă, asemenea sângelui, ori aveau ochi și îi roteau, râvnitori și vicleni; se rezema, pipăind, de un copac, întindea mâna după o creangă și vedea și simțea, cuibărit între trunchi și creangă, un ghemotoc de păr des și încâlcit, asemenea părului din căușul subsuorii. O dată se visă chiar pe sine sau pe sfântul patron al numelui său, îl visă pe Gură de Aur, Hrisostom; avea o gură de aur și rostea, cu gura lui de aur, o seamă de cuvinte, iar cuvintele erau un stol de păsări mici, care se depărtau fâlfâind din aripi.
O dată visă că era mare, om în toată firea, dar ședea, ca un copil, pe pământ, avea în față lut și modela, ca un copil, figuri din lut: un căluț, un taur, un omuleț, o femeie mititică. Treaba asta îi plăcea, iar animalelor și bărbaților le făcu niște organe genitale ridicol de mari, în vis asta îi păru grozav de hazliu. Apoi joaca îl plictisi și îl obosi, plecă mai departe, dar simți că în urma lui ceva trăiește, că se apropie de el, fără zgomot, ceva mare, își întoarse privirea și văzu, cu adâncă uimire și cu mare spaimă, însă nu fără bucurie, că micile sale figurine de lut crescuseră și prinseseră viață. Imens de mari, ca niște uriași fără grai, figurinele mărșăluiră pe lângă dânsul, continuând să crească, și porniră mai departe în lume, gigantice și tăcute, înalte cât niște turnuri.
Trăia mai mult în această lume de vis decât în cea reală. Lumea reală: sala de clasă, curtea mânăstirii, biblioteca, dormitorul și capela, era numai suprafața, numai o pieliță subțire și tremurătoare deasupra lumii suprareale a imaginilor, încărcată de vise. O nimica toată ajungea, pentru a sparge această pieliță subțire: ceva premonitor în sonoritatea unui cuvânt elin, în toiul lecției sobre, o undă de mireasmă din traista cu ierburi a botanistului pater Anselmus, o privire asupra unui lujer de piatră, țâșnit din coloana unei arcade de fereastră – asemenea mici imbolduri ajungeau, pentru a străpunge pojghița realității pașnic aride și a dezlănțui, de dincolo de ea abisurile clocotitoare, torentele și căile lactee ale acestei lumi de imagini sufletești. O inițială latină devenea făptura înmiresmată a mamei, un ton prelungit în Ave se prefăcea în poarta raiului, o literă grecească într un cal galopând, într un șarpe ce se încolăcea, apoi se depărta calm, șerpuind printre flori pentru ca de îndată, în locul lui să apară iarăși pagina rigidă de gramatică.
Rareori vorbea despre toate acestea, numai de câteva ori îi făcu lui Narcis câte o aluzie la această lume de vis.
— Eu cred, zise el o dată, că o petală de floare sau un viermișor de pe drum grăiește și cuprinde mai mult decât toate cărțile unei biblioteci. Cu litere și cu vorbe nu se poate spune nimic. Câteodată scriu o literă grecească oarecare, o teta sau o omega, și dacă răsucesc pana numai puțin, litera dă din codiță și e un pește și într o clipă recheamă în amintire toate pâraiele și râurile din lume, tot ce e răcoros și umed, oceanul lui Homer și apa pe care o călca Petru sau litera se preschimbă în pasăre, își saltă coada, înfoaie penele, se umflă, râde și pleacă în zbor. Ei bine, Narcis, probabil că tu nu prea apreciezi asemenea litere? Dar eu îți spun: cu ele a scris Dumnezeu lumea.
— Le apreciez foarte mult, zise Narcis, trist. Sunt litere de vrajă, cu ele se pot invoca toți demonii. Numai că, firește, sunt improprii pentru cultivarea științelor. Spiritul iubește ceea ce este sigur, format, dorește să se poată încrede în semnele sale, iubește ceea ce ființează, nu ceea ce e în devenire, realul, nu posibilul. Nu îngăduise ca omega să se transforme într un șarpe sau într o pasăre. Spiritul nu poate trăi în natură, ci numai împotriva ei, numai în opoziție cu ea. Acum mă crezi, Gură de Aur, că nu vei deveni niciodată un cărturar?
Da, desigur, Gură de Aur credea aceasta de mult, era de acord cu prietenul său.
— Nu mai sunt deloc încrâncenat în strădania de a dobândi spiritul tău, zise el, pe jumătate râzând. În privința spiritului și a cărturăriei, mi se întâmplă la fel cum mi s a întâmplat cu tatăl meu: credeam că l iubesc mult și că i semăn, fiecare cuvânt al lui era lege pentru mine. Dar abia a reapărut mama, abia am aflat iarăși ce înseamnă iubirea și, alături de imaginea ei, cea a tatălui meu a devenit dintr o dată mică, lipsită de voioșie și aproape respingătoare. Iar acum înclin să consider tot ce aparține spiritualul ca patern, străin și advers mamei, și să nu pun mare preț pe el.
Vorbea în glumă, dar nu reușea să înveselească chipul trist al prietenului său. Narcis se uita la el, tăcând, privirea lui era ca o mângâiere. Apoi zise:
— Te înțeleg prea bine. Acum nu mai trebuie să ne certăm; te ai trezit și ai recunoscut și deosebirea dintre tine și mine, deosebirea dintre originea maternă și paternă, dintre suflet și spirit. Iar de aici înainte, vei recunoaște curând și că viața ta în mânăstire și strădania ta spre o viață monahală au fost o eroare, o născocire a tatălui tău, care voia în felul acesta să absolve de păcat amintirea mamei tale, sau poate numai să se răzbune împotriva ei. Sau mai crezi și acum că ar fi chemarea ta să ți petreci toată viața în mânăstire?
Îngândurat Gură de Aur privea mâinile prietenului său, aceste mâini fine, pe cât de severe pe atât de delicate, slabe și albe. Nimeni nu putea pune la îndoială că erau mâini de ascet și cărturar.
— Nu știu, zise el cu vocea dobândită de câtva timp, o voce puțin legănată, care zăbovea pe îndelete asupra fiecărui sunet. Într adevăr nu știu. Îl judeci cam aspru pe tatăl meu. Nu i a fost ușor. Dar poate că ai dreptate și în privința aceasta. Sunt de mai bine de trei ani aici, la școala mânăstirii și nu m a vizitat încă niciodată. Nădăjduiește că voi rămâne pentru totdeauna aici. Poate că ar fi cel mai bine, doar am dorit o eu însumi, dintotdeauna. Dar astăzi nu mai știu, de fapt, ce vreau și ce doresc. Înainte vreme totul era simplu, la fel de simplu ca literele din cartea de citire. Acum nimic nu mai e simplu, nici măcar literele. Totul a dobândit multe sensuri și fețe. Nu știu ce ar trebui să devin, acum nu sunt în stare să mă gândesc la asemenea lucruri.
— Nici nu trebuie, fu de părere Narcis. Se va vădi de la sine, încotro te poartă drumul tău. A început prin a te readuce la mama ta și te va apropia și mai mult. În ce l privește însă pe tatăl tău, nu îl judec prea aspru. Ai vrea poate să te întorci la el?
— Nu, Narcis, fără îndoială că nu. Altfel aș face o, îndată ce aș isprăvi școala, sau chiar și acum. Căci, de vreme ce nu voi deveni cărturar, am învățat, de fapt, destulă latină, elină și matematică. Nu, nu vreau să mă întorc la tata...
Privi îngândurat, în gol și deodată exclamă:
— Dar cum de izbutești să mi spui mereu cuvinte sau să mi pui întrebări care aruncă în mine o lumină și mă limpezesc pentru mine însumi? Și acum, de pildă, întrebarea ta, dacă aș vrea să mă întorc la tata, a fost cea care mi a arătat dintr o dată că nu vreau. Cum de izbutești? Pari să știi totul. Mi ai spus atâtea lucruri despre tine și despre mine, pe care nici nu le am priceput atunci când le am auzit dar care, mai târziu, au căpătat atâta importanță pentru mine! Tu ai definit originea mea ca maternă și tu ai descoperit că stăteam sub semnul unui blestem și că îmi uitasem copilăria! De unde cunoști atât de bine oamenii? Nu pot să învăț și eu meșteșugul ăsta? Narcis dădu din cap, zâmbind.
— Nu, dragul meu, nu l poți învăța. Există oameni care pot învăța multe, dar tu nu faci parte dintre ei. Tu nu vei fi niciodată unul dintre cei ce învață. Și la ce bun? Nici nu ai nevoie. Tu ai alte daruri. Mai multe decât am eu, ești mai bogat ca mine, și totodată mai slab, tu vei avea o cale mai frumoasă și mai grea ca mine. Uneori n ai vrut să mă înțelegi, adeseori te ai împotrivit ca un mânz, nu a fost întotdeauna ușor și de multe ori a trebuit să ți pricinuiesc durere. Trebuia să te trezesc, căci dormeai. Și când ți am adus aminte de mama ta, întâi te a durut, te a durut grozav, ai fost găsit, zăcând asemenea unui mort, în patio. Trebuia să se întâmple așa! Nu, nu mi mângâia părul! Nu, lasă! Nu pot îndura asta!
— Și deci nu pot învăța nimic? Voi rămâne întotdeauna un prost și un copil?
— Alții vor fi cei de la care vei învăța. Am ajuns la capăt cu ceea ce ai putut învăța de la mine, copilule!
— O, nu, strigă Gură de Aur, nu pentru asta am devenit prieteni! Ce fel de prietenie ar mai fi aceasta care, după o bucată de drum, când și a atins ținta, poate conteni? Te ai săturat de mine? M ai scos din inima ta?
Narcis umbla agitat, de colo până colo, cu privirile în pământ, apoi se opri în fața prietenului:
— Fii pe pace, zise el cu blândețe, știi prea bine că nu te am scos din inima mea.
Își privi cu îndoială prietenul, apoi, imediat, își reluă plimbarea, încolo și încoace, se mai opri o dată și se uită la Gură de Aur: de pe fața aspră și slabă, ochii săi priveau cu fermitate. Cu voce înceată, dar hotărâtă și dură zise:
— Ascultă, Gură de Aur! Prietenia noastră a fost bună; a avut o țintă și a atins o, te a trezit. Sper să nu fi ajuns totuși la capăt; sper că se va reînnoi încă o dată și mereu, și va duce spre ținte noi. Pentru moment ea nu mai are nici o țintă. A ta e incertă, într acolo eu nu te pot nici conduce, nici însoți. Întreab o pe mama ta, întreabă imaginea ei, dă i ascultare! Þinta mea în schimb nu plutește în incertitudine, ea e aici, în mănăstire, mă solicită în fiecare ceas. Mi e îngăduit să ți fiu prieten, dar nu mi e îngăduit să fiu îndrăgostit. Sunt călugăr, am făcut un legământ. Înainte de a fi hirotonisit, mă voi lăsa concediat din funcția de dascăl și mă voi retrage vreme de multe săptămâni, pentru post și rugăciune. În răstimpul acesta, nu voi vorbi despre nimic lumesc, nici măcar cu tine. Gură de Aur înțelese. Zise trist:
— Vei face deci acum ceea ce aș fi făcut și eu, dacă aș fi intrat pentru totdeauna în ordin. Și când pocăința ta va fi încheiată, când vei fi postit și te vei fi rugat și vei fi vegheat destul – atunci încotro vei mai ținti?
— Știi bine, zise Narcis.
— Ei, da. În câțiva ani vei deveni dascăl principal, poate chiar director al școlii. Vei îmbunătăți învățământul, vei mări biblioteca. Poate vei scrie și cărți. Nu? Ei bine, nu. Dar care ți va fi ținta?
Narcis zâmbi palid:
— Þinta? Poate că voi muri director de școală, sau abate, sau episcop. Totuna. Þinta e aceeași: să mă aflu întotdeauna acolo unde pot sluji cel mai bine, unde felul meu de a fi, aptitudinile și darurile mele găsesc solul cel mai roditor, câmpul de acțiune cel mai întins. Nu există altă țintă.
Gură de Aur: – Nu există altă țintă pentru un călugăr?
Narcis: – Ba da, ținte sunt destule. Un călugăr poate hotărî că scopul vieții lui este să învețe ebraica, să l comenteze pe Aristotel, sau să împodobească biserica mănăstirii, sau să se claustreze pentru a medita, sau să întreprindă o sută de alte lucruri. Pentru mine, acestea nu sunt țeluri. Eu nu vreau nici să sporesc avuția mănăstirii, nici să reformez ordinul sau biserica. Vreau să slujesc spiritul în limitele puterilor mele, așa cum înțeleg eu, nu altminteri. Asta nu i o țintă?
Îndelung își cumpăni Gură de Aur răspunsul:
— Ai dreptate, zise el. Te am stingherit foarte mult pe drumul tău spre această țintă?
— Stingherit? O, Gură de Aur, nimeni nu m a ajutat mai mult ca tine. Mi ai făcut greutăți, dar eu nu sunt adversarul greutăților. Am învățat din ele și, în parte, le am depășit.
Gură de Aur îl întrerupse și i zise, jumătate în glumă:
— Minunat le ai depășit! Dar spune mi totuși: dacă m ai ajutat,
m ai condus și m ai eliberat și mi ai tămăduit sufletul, în felul acesta ai slujit oare într adevăr spiritul? Așa, ai sustras probabil mânăstirii un novice zelos și bine intenționat și ai crescut poate, un adversar al spiritului, unul care va făptui, va crede și va râvni exact contrariul a ceea ce tu socotești că este bine...
— De ce nu? zise Narcis, cu profundă seriozitate. Dragă prietene, cât de puțin mă cunoști încă! Probabil că am împiedicat devenirea unui viitor călugăr, în schimb am deschis în tine calea către un destin ieșit din comun. Chiar dacă mâine ai incendia frumoasa noastră mănăstire sau ai predica lumii vreo erezie oarecare, smintită, nici o clipă n aș regreta că te am îndemnat să mergi pe această cale.
Prietenos își așeză ambele mâini pe umerii prietenului.
— Vezi, Gură de Aur, de scopul meu ține și aceasta: orice aș fi, dascăl sau abate, confesor sau orice altceva, niciodată n aș vrea să ajung în situația de a întâlni un om puternic, valoros și deosebit și a nu l putea înțelege, a nu l cunoaște, a nu l deschide lumii, a nu l putea încuraja. Și ți mai spun: orice am deveni, tu sau eu, oricum ne va merge, rău sau bine, niciodată, în clipa în care mă vei chema cu tot dinadinsul și vei crede că ai nevoie de mine, nu mă vei afla cu inima zăvorâtă. Niciodată!
Toate acestea sunau a bun rămas și, într adevăr, erau o anticipare a despărțirii. Stând în fața prietenului său și privindu i chipul hotărât, ochii ațintiți spre scopuri statornice, Gură de Aur simțea fără greș că ei doi nu mai erau frați și camarazi și egali, că drumurile lor se și despărțiseră. Cel din fața lui nu era un visător, și nici nu aștepta cine știe ce chemări ale destinului; era un călugăr, se înrolase, aparținea unei rânduieli și unei datorii ferme, era slujitor și ostaș al ordinului, al bisericii, al spiritului. El însuși însă, iar asta i se limpezise astăzi, nu avea ce căuta aici, era fără patrie, o lume necunoscută îl aștepta. La fel se petrecuseră lucrurile odinioară cu mama lui. Părăsise casa și gospodăria, bărbatul și copilul, comunitatea și ordinea, datoria și onoarea pentru a pleca în necunoscut, probabil că de mult se și prăpădise pe undeva. Altora le era dat să aibă țeluri: avusese o țintă, cum nici el nu avea vreuna. O, cât de limpede văzuse Narcis încă de multă vreme toate acestea și câtă dreptate avusese!
Curând după această zi, Narcis dispăru, se făcu dintr o dată nevăzut. Un alt dascăl îi ținea lecțiile, pupitrul său de lectură, din bibliotecă, rămase gol. Se mai afla în mănăstire, complet invizibil nu era, când și când putea fi zărit trecând prin patio, câteodată putea fi auzit murmurând rugăciuni într una din capele, îngenuncheat pe dalele de piatră; se știa că începuse marea penitență, că postea și se scula de trei ori pe noapte, pentru rugăciuni. Se mai afla aici, și totuși trecuse în altă lume; puteai să l vezi, destul de rar, dar nu l puteai atinge, nu puteai avea nimic comun cu el, nu i puteai vorbi. Gură de Aur știa că Narcis va apărea din nou, își va ocupa din nou pupitrul de lucru și scaunul din refectoriu, va vorbi din nou – dar nimic din cel ce fusese altă dată nu va mai reveni, Narcis nu i va mai aparține. Gândindu se ia toate acestea, lui Gură de Aur îi fu limpede că numai lui Narcis îi datora faptul că mănăstirea și călugăria, gramatica și logica, studiul și spiritul îi deveniseră prețioase și dragi. Exemplul său îl ispitise, își făcuse un ideal din încercarea de a i semăna. Firește, mai exista și abatele, și pe el îl respectase, îl iubise, și întrezărise în el un exemplu înălțător. Dar ceilalți, dascălii, colegii, dormitorul, sala de mese, școala, exercițiile, serviciile divine, întreaga mănăstire – fără Narcis, nu l mai interesau. Ce mai căuta aici? Aștepta, stătea sub acoperișul mănăstirii așa cum un drumeț nehotărât, se oprește pe timp de ploaie, sub un acoperiș oarecare sau sub un copac, numai în trecere, numai ca musafir, numai de frica lipsei de ospitalitate a depărtărilor.
Viața lui Gură de Aur, în vremea aceasta, nu mai era decât o amânare și o pregătire a despărțirii. Se ducea în toate locurile care i fuseseră dragi sau dobândiseră vreo semnificație pentru el. Mirat, înstrăinat, constata că sunt puține chipuri și oameni de care i ar veni greu să se despartă. Erau Narcis și bătrânul abate Daniel, bunul și dragul pater Anselmus, poate prietenosul frate portar și vecinul cel vesel, morarul – dar și aceștia deveniseră aproape ireali. Mai greu îi va fi să se despartă de marea Madonă de piatră din capelă și de apostolii portalului. Se oprea îndelung în dreptul lor, ca și al frumoaselor cioplituri în lemn ale scaunelor corului, în dreptul fântânii din patio, al coloanei cu cele trei capete de animale, se rezema de teii din curte, de trunchiul castanului. Toate acestea vor deveni cândva amintiri, o cărticică cu poze păstrată, în inima lui. Încă de pe acum, când se mai afla în mijlocul lor, toate păreau să lunece departe de el, își pierdeau realitatea, se transformau, fantomatic, în ceva de odinioară. Cu pater Anselmus, care îl ținea cu plăcere în preajma lui, se ducea la cules de ierburi, la morarul mânăstirii stătea și privea slugile iar când și când se lăsa invitat la vin și la pește prăjit; dar totul era încă de pe acum străin, pe jumătate amintire. Precum dincolo, în penumbra bisericii și în chilia de penitență, prietenul său Narcis mai umbla și trăia, dar pentru el devenise o umbră, tot astfel lumea din jurul său își pierduse consistența, respira toamnă și nestatornicie.
Reală și vie nu mai era decât viața dinăuntrul său, bătaia speriată a inimii, spinul dureros al dorului, bucuriile și temerile viselor sale. Lor le aparținea, lor li se dăruia. În toiul cititului sau al învățatului, în mijlocul camarazilor săi, se putea cufunda în sine și uita de toate, dăruit în întregime torentelor și glasurilor lăuntrice, care l trăgeau de aici spre fântâni adânci, pline de melodii sumbre, în abisuri colorate pline de legendare aventuri, ale căror sunete răsunau toate, asemenea glasului mamei, ai căror mii de ochi erau, toți, ochii mamei.



CAPITOLUL VI

Într o zi, pater Anselmus îl chemă pe Gură de Aur în farmacia sa, în odaia în care ținea frumos mirositoarele I ierburi. Gură de Aur se descurca bine aici. Părintele îi arătă o plantă uscată, păstrată curat între foi de hârtie și l întrebă dacă o cunoaște și dacă ar putea o descrie exact, așa cum arată afară, pe câmp. Da, Gură de Aur putea; planta se numea pojarniță. Trebui să descrie amănunțit toate caracteristicile ei. Bătrânul călugăr fu mulțumit și i dădu tânărului său prieten însărcinarea de a culege după amiază un snop zdravăn din această plantă, indicându i locurile în care ea creștea de preferință.
— Primești, în schimb, scutire de școală pentru o după masă, dragul meu, cred că nu vei avea nimic împotrivă și nu vei pierde nimic. Căci și cunoașterea naturii este o știință, nu numai gramatica voastră tâmpită.
Gură de Aur mulțumi pentru binevenita însărcinare de a culege flori timp de câteva ceasuri, în loc de a ședea la școală. Pentru ca bucuria să i fie desăvârșită, îl rugă pe fratele grăjdar să i dea calul Bless și curând după dejun scoase din grajd animalul care necheză de bucurie; Gură de Aur sări în șa și, foarte mulțumit plecă la trap, afundându se în ziua călduroasă inundată de lumină. Vreun ceas ori mai mult, colindă călare, se bucură de aer și de mireasma câmpurilor și, mai presus de toate chiar de plimbarea în șa, apoi își aduse aminte că avea o însărcinare și căută unul din locurile pe care i le descrisese părintele. Acolo, legă calul sub un arțar umbros, stătu puțin de vorbă cu el, îi dădu niște pâine după care porni în căutarea plantei. Câteva parcele de ogor părăginit se ntindeau aici, năpădite de tot soiul de buruieni, niște fire mici, de mac pirpirii, cu ultimele flori palide și multe capsule coapte pline de semințe, se ridicau dintre lujerele uscate de răpită, tulpinile cicoarei înflorite siniliu, ca cerul, și ale troscotului decolorat; între două ogoare câteva grămezi de bolovani erau locuite de șopârle și aici găsi primele tufe de pojarniță cu flori galbene, pe care începu să le culeagă. După ce adună un mănunchi gros, se așeză pe bolovani și se odihni. Era arșiță și el privi cu jind spre umbra întunecoasă a unei depărtate margini de pădure, dar nu voia să se abată la distanță atât de mare nici de locul cu pojarniță, nici de calul său, pe care de aici îl mai putea încă zări. Rămase așezat pe bolovanii fierbinți, stătu liniștit, ca să vadă șopârlele, care întâi fugiseră și acum ieșeau din nou la iveală, mirosi pojarnița și i ridică frunzulițele spre lumină, uitându se la sutele de găurele făcute parcă în ele cu acul.
„Miraculos, gândi el, iată, fiecare dintre miile de frunzulițe și a împuns în propria sa ființă, micul său cer înstelat, delicat ca o broderie". Miraculos și de neînțeles era de fapt totul, șopârlele, plantele, până și pietrele, absolut totul. Pater Anselmus, care l îndrăgea atât de mult, nu și mai poate culege singur pojarniță, îl apucă durerile de picioare și zace zile întregi nemișcat, iar știința lui, a tămăduirii, nu l poate lecui. Poate nu peste mult timp va muri și ierburile din odaie vor continua să miroasă, dar bătrânul pater nu va mai fi acolo. Poate însă va mai trăi vreme îndelungată, poate zece sau douăzeci de ani și va avea și atunci, aceleași fire subțiri de păr alb și rar, și aceeași rețea de cute hazlii, în jurul ochilor; dar din el însuși, din Gură de Aur, ce se va alege, peste douăzeci de ani? Vai, totul era de neînțeles și de fapt, trist, deși era și frumos. Nu puteai ști nimic. Trăiai și alergai pe pământ sau călăreai prin păduri și multe se uitau la tine atât de provocator și promițător și ți trezeau nostalgii: o stea în faptul serii, o floare albastră de campanulă, un lac năpădit de verdele stufului, ochiul unui om sau al unei vaci și câteodată părea chiar că într o clipă se va întâmpla ceva încă nevăzut, dar de mult jinduit, o să cadă vălul de pe toate, dar clipa trecea și nu se întâmpla nimic și taina nu se dezlega și vraja secretă nu se spulbera și până la urmă. Îmbătrâneai și arătai la fel de șiret ca pater Anselmus sau de înțelept ca abatele Daniel; și poate că tot nu știai nimic, așteptai și continuai să pândești cu urechea.
Ridică o cochilie goală de melc, sunase stins când o rostogolise printre bolovani și era încălzită de a binelea, de soare. Îngândurat îi privi înfășurarea, spirala crestată, îngustarea capricioasă a coroniței, gura căscată și goală, care scapără sidefiu. Închise ochii, pentru a pipăi forma numai cu degetele, era un vechi obicei și joc al său. Învârtind melcul între degetele destinse, urmări liniile, pipăind ușor, mângâind în lunecare, încântat de miracolul modelării, de vraja materialității. „Acesta, gândi el, visător, este unul din dezavantajele școlii și ale cărturăriei: pare a fi una din tendințele spiritului, aceea de a vedea și a înfățișa totul, de parcă ar fi plat și ar avea numai două dimensiuni", într un fel i se părea că aceasta înseamnă o scădere, o lipsă de valoare a cuprinderii raționale a lucrurilor, dar nu reuși să rețină ideea, melcul îi lunecă printre degete, se simți obosit și somnoros. Cu capul plecat peste ierburile sale, care, ofilindu se, începeau a mirosi din ce în ce mai intens, adormi la soare. Peste pantofii săi alergau șopârlele, pe genunchi i se ofilea pojarnița, iar sub arțar aștepta Bless, cuprins de nerăbdare.
Dinspre pădurea îndepărtată venea cineva, o femeie tânără, cu o fustă albastră, decolorată, o băsmăluță roșie peste părul negru, și o față văratecă, bronzată de soare. Femeia se apropie, purtând o bocceluță în mână și o garofiță roșie ca focul între dinți. Îl zări pe cel ce ședea pe bolovani, îl privi îndelung, de departe, curioasă și bănuitoare, văzu că doarme, veni precaută mai aproape, avea picioarele desculțe, bronzate, se opri chiar în fața lui Gură de Aur și se uită la el. Neîncrederea ei se spulberă, tânărul frumos, adormit, nu părea primejdios, chiar îi plăcea – cum ajunsese oare, aici, în sălbăticie? Culesese flori, văzu ea, și zâmbi căci florile erau de acum pe jumătate ofilite.
Gură de Aur deschise ochii, întorcându se din desișurile viselor. Capul îi era așezat pe moale, în poalele unei femei, în ochii săi somnoroși și uimiți priveau de aproape alți ochi străini, calzi și căprui. Nu se sperie, nu era în primejdie, stelele căprui, calde, străluceau spre el cu prietenie. La privirea lui uimită, femeia răspunse cu un zâmbet foarte prietenos, și încet, încet, începu și el a zâmbi. Gura ei coborî pe buzele lui zâmbitoare, se întâlniră într o sărutare blândă, în timpul căreia Gură de Aur își aminti îndată de acea seară din sat și de fetița cu cozi. Dar sărutarea nu se isprăvi. Gura femeii zăbovi pe a lui, se juca mai departe, necăjindu l și ademenindu l, până la urmă îi prinse buzele cu putere și lăcomie, îi răscoli sângele și l trezi până în străfunduri și în joc prelung și mut, femeia oacheșă se dărui băiatului, învățându l cu răbdare, îndemnându l să caute și să găsească, lăsându l să se încingă și domolindu i dogoarea. Splendida, scurta fericire a dragostei se arcui deasupra lui, se aprinse aurie și înflăcărată, scăpată și se stinse. Stătea întins, cu ochii închiși, cu fața pe pieptul femeii. Nu rostiră nici un cuvânt. Femeia ședea liniștită, îi mângâia încet părul, îl lăsa să și revină încet. În sfârșit, el deschise ochii:
— Tu! zise el. Tu! Cine ești tu?
— Eu sunt Lise, răspunse ea.
— Lise, o îngână el, alintând numele. Lise, ești dulce! Ea își apropie gura de urechea lui și i șopti:
— A fost prima dată? N ai iubit pe nici una înaintea mea?
El își scutură capul. Apoi, brusc, se ridică și se uită împrejur, peste câmp și la cer.
— Oh, strigă el, soarele a coborât bine de tot. Trebuie să mă întorc...
— Ei, unde?
— La mănăstire, la pater Anselmus.
— La Mariabronn? De acolo ești? Nu vrei să mai rămâi cu mine?
— Tare aș vrea...
— Atunci rămâi.
— Nu, asta nu ar fi drept. Și trebuie să mai culeg din buruiana asta...
— Chiar stai la mănăstire?
— Da, sunt elev. Dar nu mai rămân acolo. Pot veni la tine, Lise? Unde locuiești, unde e casa ta?
— Eu nu locuiesc nicăieri, odorule. Dar nu vrei să mi spui care ți e numele? Așa, Gură de Aur, te cheamă? Mai dă mi o sărutare, guriță de aur, și apoi te poți duce.
— Nu locuiești nicăieri? Dar unde dormi?
— Dacă vrei tu, cu tine, în pădure sau în fân. Vii în noaptea asta?
— O, da. Unde? Unde te găsesc?
— Știi să cânți ca o cucuvea?
— N am încercat niciodată.
— Încearcă...
El încercă. Ea râse și fu mulțumită.
— Atunci vino în noaptea asta, ieși din mănăstire și cântă ca o cucuvea, eu o să fiu în apropiere. Dar îți plac, Gură de Aur, băiețașul meu?
— O, îmi placi grozav, Lise. Vin. Dumnezeu să te aibă în pază, acum trebuie să plec.
Cu calul aburind sosi Gură de Aur la mănăstire, în amurg, și fu încântat să l găsească pe pater Anselmus foarte ocupat. Un frate se desfătase, desculț, în pârâu și se alesese cu un ciob în talpă.
Acum trebuia să I caute pe Narcis. Întrebă pe unul din frații slujitori care serveau în refectoriu. Nu, ziseră ei, Narcis nu vine la cină, are zi de post și probabil că acum doarme, căci noaptea are vigilii. Gură de Aur grăbi pasul, în timpul prelungilor exerciții, locul de odihnă al prietenului său era una din chiliile de penitență din incinta interioară a mănăstirii. Fără a sta pe gânduri, alergă într acolo, ascultă la ușă, nu se auzea nimic. Intră fără zgomot. Era strict interzis, însă acum nu mai avea însemnătate.
Narcis stătea întins pe priciul îngust și în umbra amurgului semăna cu un mort, așa cum zăcea rigid, pe spate, cu fața palidă și osoasă, cu brațele încrucișate pe piept. Dar ochii îi ținea deschiși și nu dormea. Privi în tăcere spre Gură de Aur, fără reproș, dar fără a se urni, atât de adâncit în sine, atât de prezent în alt timp și în altă lume, încât avu nevoie de un efort pentru a l recunoaște pe prieten și a i înțelege cuvintele.
— Narcis! Iartă mă, iartă mă dragul meu, că te tulbur, dar n o fac din răutate. Știu că acum de fapt nu ai voie să vorbești cu mine, dar fă o totuși, te rog foarte mult!
Narcis se gândi o clipă, clipind des, parcă s ar fi ostenit să se trezească.
— E necesar? întrebă el, cu voce stinsă.
— Da, e necesar. Vin, ca să mi iau rămas bun de la tine.
— Atunci e necesar. N ai venit degeaba. Vino, stai jos lângă mine. Mai avem un sfert de oră până începe prima veghe.
Se ridică în capul oaselor și șezu, slab și uscat pe scândura goală; Gură de Aur se așeză alături.
— Să mă ierți, zise el, simțindu se vinovat. Chilia, priciul fără așternut, fața nedormită și epuizată a lui Narcis, privirea lui pe jumătate absentă, totul îi arăta clar cât de nepotrivită era prezența lui aici.
— Nu am ce ierta. Nu ține seama de mine, nu mi lipsește nimic. Vrei să ți iei rămas bun, spui? Va să zică pleci'?
— Plec chiar astăzi. Ah, nici nu ți pot povesti! Toate au ajuns deodată la deznodământ.
— A sosit tatăl tău, sau vreo scrisoare din partea lui?
— Nu, nimic. Viața însăși a venit la mine. Plec, fără tată, fără permisiune. Te fac de rușine, Narcis, fug...
Narcis își coborî privirea pe degetele sale prelungi, albe, ce răsăreau subțiri și fantomatice din mânecile largi ale rasei. Nu pe fața lui severă, cumplit de vlăguită, ci în vocea lui se simți umbra unui zâmbet, când zise:
— Avem foarte puțin timp, dragule. Spune mi numai, ceea ce e strict necesar, spune o limpede și scurt. Sau trebuie să ți spun eu ce
s a petrecut cu tine?
— Spune, îl rugă Gură de Aur.
— Ești îndrăgostit, băiețelule, ai cunoscut o femeie.
— Cum de o știi și pe asta ?
— Ești ca o carte deschisă. Starea ta, o amice, poartă toate semnele acelui soi de beție care se cheamă îndrăgostire. Dar, acum vorbește, te rog!
Timid, Gură de Aur își așeză mâna pe umărul prietenului.
— Ai spus o. Dar de astă dată n ai spus o bine, Narcis, îmi zâmbea ca o floare și era drăgăstoasă cu mine; chiar la prima ei sărutare am simțit ceva cum se topește în mine și mă doare într un fel minunat. Toată nostalgia, simțită vreodată, toate visele, toate temerile dulci, toate tainele adormite în mine, s au trezit, totul era înviat, atins de vrajă, totul dobândise un sens. Ea m a învățat ce este o femeie și ce taină ascunde. Într o jumătate de ceas, m a îmbătrânit cu mulți ani. Știu acuma multe. Și am simțit dintr o dată că acum nu mai pot rămâne în casa aceasta, nici măcar o singură zi. Plec, îndată ce se lasă noaptea...
Narcis ascultă și încuviință din cap.
— A venit brusc, zise el, dar este cam ceea ce mă așteptam că se va petrece. Am să mă gândesc mult la tine. Ai să mi lipsești, prietene. Îți pot fi de folos, cumva?
— Dacă ți e cu putință, pune o vorbă la abatele nostru, ca să nu mă osândească prea aspru. Afară de tine, este singurul din mânăstire a cărui părere despre mine nu mi e indiferentă. El și cu tine.
— Știu... Mai ai vreo dorință?
— O rugăminte, da. Mai târziu, când ai să te gândești la mine, roagă te o dată pentru sufletul meu! Și... îți mulțumesc.
— Pentru ce, Gură de Aur?
— Pentru prietenia, pentru răbdarea ta, pentru totul. Chiar și pentru că astăzi mă asculți, când îți vine atât de greu. Și pentru că nu ai încercat să mă reții.
— Cum să fi vrut să te rețin? Știi bine ce gândesc despre asta. Dar încotro ai să te îndrepți totuși, Gură de Aur? Ai vreo țintă? Te duci la femeia aceea?
— Mă duc cu ea, da! Nu am o țintă. E o străină, nu are patrie, așa se pare, poate e o țigancă.
— Ei, da. Dar spune mi, dragul meu, știi că drumul tău împreună cu dânsa ar putea să fie foarte scurt? N ar trebui să te încrezi prea mult în ea, socotesc eu. Poate că are rude, poate bărbat; cine știe cum te vor primi acolo.
Gură de Aur se rezemă de prietenul său:
— Știu, zise el, deși până acum nu m am gândit la asta. Þi am mai spus: n am o țintă. Nici femeia aceea, care a fost atât de dulce cu mine, nu mi este țintă. Mă duc la dânsa, dar nu de dragul ei. Mă duc, pentru că trebuie, pentru că aud chemarea...
Tăcu și oftă și ședeau, rezemați unul de altul, triști și totuși fericiți având sentimentul că prietenia lor e indestructibilă. Apoi Gură de Aur continuă:
— Nu trebuie să crezi că sunt cu desăvârșire orb și mi ai sacrificat astăzi puțin din somnul tău. Greu îmi vine să te las și să plec. N ai să mă uiți?
— Nu mi mai împovăra și nu ți mai împovăra inima! N am să te uit niciodată. Ai să te întorci, e rugămintea mea, te aștept. Dacă vreodată îți va merge rău, vino la mine sau cheamă mă. Cu bine, Gură de Aur, Domnul fie cu tine!
Se ridicase. Gură de Aur îl îmbrățișa. Cunoscând sfiala prietenului său față de gesturile tandre, nu l sărută, îi mângâie numai mâinile.
Se lăsase noaptea; Narcis închise chilia în urma sa și trecu dincolo, în biserică, sandalele sale răsunară pe dalele de piatră. Gură de Aur urmări cu ochi plini de dragoste silueta subțire, până se topi la capătul coridorului, ca o umbră, înghițită de bezna din ușa bisericii, absorbită, acaparată cu totul de exerciții, de îndatoriri, de virtuți. O, cât de ciudat, ce infinit de straniu și de încurcat era totul! Cât de ciudat și înfricoșător a mai fost și asta; să vină la prietenul său, cu inima încărcată până la revărsare, amețit de dragostea ce înflorea în el, tocmai la un ceas când acesta, cufundat în meditație, consumat de post și de veghe, își crucifica și își oferea jertfă tinerețea, inima, simțurile și se supunea celei mai severe școli a supunerii, numai și numai pentru a sluji spiritului, pentru a deveni, în întregime, minister verbi divini! Zăcuse acolo, obosit de moarte și stins, cu fața palidă și mâinile slăbite, cu înfățișarea unui mort și totuși acceptase îndată convorbirea cu prietenul său, îi vorbise clar și afectuos, își plecase urechea spre cel îndrăgostit, care mai amirosea încă a femeie și și sacrificase răgazul de odihnă, drămuit cu zgârcenie între două exerciții de penitență! Era straniu și minunat de frumos că exista și o astfel de iubire, altruistă, cu desăvârșire spiritualizată. Cât de deosebită era, față de dragostea lui de astăzi, de pe câmpul însorit, acest joc beat și fără de răspundere al simțurilor! Și totuși, amândouă erau iubire. Ah, și acum Narcis contenise să mai existe pentru el, după ce, în ultimul ceas, îi mai arătase încă o dată, atât de limpede, cât de totalmente deosebiți sunt ei doi. Narcis stătea acum în fața altarului, apăsându și pe piatră genunchii săi osteniți, pregătit și primenit sufletește pentru o noapte de rugăciune și contemplație, în care nu i erau îngăduite mai mult de două ore de odihnă și somn, vreme ce el, Gură de Aur fugea, pentru a o găsi, undeva sub copaci, pe Lise și pentru a repeta cu ea acele dulci jocuri, sălbatice! Narcis ar fi știut să spună câte ceva, demn de luat în seamă, despre acest subiect. Ei bine: el, Gură de Aur, nu era Narcis. Nu era de datoria lui să cerceteze aceste frumoase și înfiorătoare enigme și confuzii și să spună lucruri de seamă despre ele. Singura lui datorie era să meargă mai departe, pe nesigurele, pe neghioabele făgașuri menite lui Gură de Aur. N avea decât datoria de a se dărui și a iubi, atât pe prietenul din biserica nocturnă, cufundat în rugăciune, cât și pe femeia tânără, frumoasă, fierbinte, care l aștepta.
Pe când se strecura printre teii din curte și căuta ieșirea prin moară având inima răvășită de o sută de sentimente potrivnice, îi veni totuși să zâmbească deoarece își aduse deodată aminte de seara în care, odinioară, părăsise mănăstirea cu Konrad pe același drum ascuns, pentru „a merge în sat". Cât de emoționat și cuprins de spaimă nemărturisită pornise el atunci în mica excursie interzisă, iar azi pleca pentru totdeauna, umbla pe căi mult mai interzise și mai primejdioase și totuși nu simțea teamă, nu se gândea la fratele portar, la abate și la dascăli.
De data aceasta nu se aflau scânduri lângă pârâu, fu nevoit să treacă fără pod. Își scoase hainele și le aruncă pe malul celălalt, apoi trecu, gol, prin pârâul adânc și repede, cufundat până la piept în apa rece.
În vreme ce se îmbrăca dincolo, gândurile sale se întoarseră din nou la Narcis. Rușinându se, își dădea seama acum, cu mare limpezime, că la ceasul acesta nu face decât să împlinească ceea ce Narcis știuse dinainte și că se îndrepta spre țelul spre care fusese condus de prietenul său. Îl revedea, cu excesivă claritate, pe acel Narcis înțelept, puțin ironic, care l ascultase îndrugând atâtea neghiobii, pe acela, care, odată, la un ceas de răscruce, îi deschisese, atât de dureros ochii. Câteva din cuvintele rostite de Narcis atunci, le auzea acum din nou răspicat: „Tu dormi la sânul mamei, eu veghez în deșert. Tu visezi la fete, eu la băieți."
O clipă inima i se strânse, înfrigurată, se afla teribil de singur, acolo în noapte. În spatele lui era mănăstirea o patrie iluzorie numai, totuși îndrăgită, care îl ținuse atâta timp la sânul ei.
În același timp însă simți și celălalt adevăr: că de acum încolo nu mai avea în Narcis un conducător care să l avertizeze, care să știe totul mai bine, care să l trezească. Astăzi, simțea el, călcase pe un tărâm, unde își va găsi cărările singur, unde nici un Narcis nu l mai putea conduce. Se bucură că devenise conștient de aceasta; simțea apăsare și rușine privind astfel îndărăt, către vremea dependenței sale. Acum dobândise darul vederii, nu mai era nici copil, nici școlar. Și totuși – cât îi era de greu să și ia rămas bun! îi făcea bine s o știe. Să l știe acolo, îngenuncheat în biserică, să nu i poată da nimic, să nu l poată ajuta cu nimic, să nu mai fie nimic pentru el! Și să fie de acum încolo despărțit de el pentru lungă vreme, poate pentru totdeauna, să nu știe nimic despre, el, să nu i mai audă glasul, să nu i mai vadă ochii frumoși, nobili!
Se smulse din loc și înaintă pe drumeagul pietros. Când se depărtă cam o sută de pași de zidul mănăstirii, se opri, răsuflă adânc și imită cum putu mai bine țipătul cucuvelei. Îi răspunse un țipăt asemănător, de departe, din josul pârâului.
„Þipăm precum animalele, unul după altul", gândi el și și aduse aminte de ceasul de dragoste de după amiază; abia acum, își dădu seama de faptul că numai la urmă, după ce alintările se istoviseră, el și Lise schimbaseră câteva cuvinte și chiar și atunci, doar puține, lipsite de însemnătate. Cât de lungi convorbiri purtase cu Narcis! Dar acum pare se pășise într o lume unde nu se vorbea, unde oamenii se chemau unul pe altul, se momeau cu țipete de cucuvea, unde cuvintele nu aveau importanță. N avea nimic împotrivă, azi nu mai simțea nevoia nici de cuvinte, nici de gânduri, ci numai de Lise, numai de aceste mute, oarbe, simțiri și răscoliri, fără cuvinte, de această dizolvare plină de suspine.
Lise era aici, o și vedea ieșind din pădure și venindu i în întâmpinare. Întinse mâinile, pentru a o simți, îi cuprinse cu mâini gingașe, iscoditoare, capul, părul, gâtul, ceafa, trupul subțire, șoldurile rotunde. Petrecu un braț după mijlocul ei și merse cu ea, fără a vorbi, fără a întreba încotro. Ea călca fără șovăială, prin pădurea adormită, el se ostenea să țină pasul cu dânsa; asemenea unei vulpi sau unui jder, ea părea să vadă prin întuneric, călca fără să se lovească de ceva în cale, fără să se împiedice. El se lăsa călăuzit de ea în noapte, în pădure, pe meleagurile oarbe, tainice, fără cuvinte, fără gânduri. Nu se mai gândea la nimic, nici la mănăstirea pe care o părăsise, nici la Narcis.
În tăcere zoriră pe drumul întunecos al pădurii, călcând ba pe mușchiul moale ca o pernă, ba pe rădăcini tari și descărnate; când se arcuia deasupra lor, cerul senin printre coroane de arbori rare și înalte, când era beznă desăvârșită; crengile tufelor îl loveau peste față, lujere de mure îi agățau haina. Ea cunoștea locurile, și găsea lesne drumul, arareori se oprea, arareori șovăia. După o bună bucată de vreme ajunseră la niște pini solitari, crescuți la mare distanță unul de altul; cerul noptatic se deschidea până departe, pădurea se curma aici, o fâneață se întindea ospitalieră în fața lor, mirosea dulce a flori de câmp. Trecură printr o apă mică și domoală ; aici unde nu existau opreliști în cale era și mai multă liniște decât fusese în pădure: nici o tufă foșnitoare, nici un animal de noapte stârnit din culcușul lui, nici un trosnet de lemn uscat.
În dreptul unei clăi mari de fin, Lise se opri.
— Aici rămânem, zise ea.
Se așezară amândoi în fân, întâi respirând liniștiți și savurând odihna, cam obosiți amândoi. Se întinseră, ascultară tăcerea, simțeau cum li se usucă frunțile și cum fețele li se răcoresc, treptat. Gură de Aur ședea cuprins de o plăcută oboseală, își îndoi, în joacă, genunchii și i întinse iarăși, sorbea adânc în piept noaptea și parfumul finului și nu se gândea nici la trecut, nici la viitor. Încet încet se lăsa îmbiat și vrăjit de mireasma și de căldura iubitei, răspundea, când și când la mângâierile mâinilor ei și simțea, fericit, cum ea începe a se înfierbânta alături, lunecând treptat tot mai aproape de el. Nu, aici nu erau necesare nici cuvinte, nici gânduri. Simțea limpede tot ce era însemnat și frumos, puterea tinerească și simpla, sănătoasa frumusețe a trupului de femeie, îi simțea dogoarea și dorința; și mai simțea limpede că de astă dată ea vrea să fie iubită altminteri decât prima dată, că acum nu vrea să l seducă și să l învețe, ci să l afle năvalnic și doritor. În liniște lăsă curenții să l străbată, percepea cu fericire tăcutul jar care mocnea încet și viu în amândoi și care, întețindu se, prefăcu micul lor culcuș în miezul încins al întregii nopți mute.
Când se aplecă peste fața Lisei și începu să i sărute, în întuneric, buzele, zări deodată ochii și fruntea ei licărind într o lumină molcomă și urmări, plin de uimire», cum licărul răsare și crește repede. Înțelese și se întoarse: peste liziera neagră, întinsă a pădurii, răsărea luna. Văzu scurgându se, miraculoasă, lumina albă, molcomă, peste fruntea și obrajii femeii, peste gâtul rotund, strălucitor și zise încet, fermecat:
— Cât ești de frumoasă!
Ea surâse de parcă ar fi primit un dar, el o ridică pe jumătate, îi descheie rochia la gât, îi ajută s o scoată, parcă descojind o, până ce umerii și pieptul ei licăriră goale în lumina răcoroasă a lunii. Cu ochii și cu buzele cercetă, îmbătat, gingașele umbre, privind și sărutând; ea stătea ca vrăjită, nemișcată, cu privirea plecată, cu o expresie solemnă, de parcă și ei, abia în clipa aceasta, pentru prima dată, i s ar fi descoperit și revelat propria i frumusețe.



CAPITOLUL VII

În vreme ce peste câmpuri se lăsa răcoarea și luna urca de la un ceas la altul, îndrăgostiții se odihneau pe culcușul luminat de raze blânde, pierduți în jocurile lor, alunecând împreună în somn, în clipa trezirii, întorcându se iarăși unul spre celălalt, și aprinzându se, împletiți încă o dată unul cu altul, apoi adormind din nou. După ultima îmbrățișare zăceau vlăguiți, Lise se afundase adânc în fân și respira greu, Gură de Aur ședea pe spate, nemișcat, și privea încremenit cerul palid, bătut de lună; creștea în amândoi tristețea cea mare, din fața căreia evadară în somn. Dormiră adânc și deznădăjduit, cu lăcomie, de parcă ar fi fost pentru ultima oară, de parcă ar fi fost osândiți la o veghe eternă și în ceasurile acestea dinainte ar fi trebuit, să adape cu întreg somnul lumii.
La trezire, Gură de Aur o zări pe Lise ocupată să și orânduiască părul negru. O privi câtva timp, distrat și doar pe jumătate dezmeticit din somn.
— Te ai și trezit? întrebă el, până la urmă.
Ea se întoarse cu o tresărire către el, de parcă s ar fi speriat.
— Trebuie să plec acum, zise ea, cumva întristată și stingherită.
N am vrut să te trezesc.
— Iată, sunt treaz. Trebuie să și plecăm mai departe? Suntem doar liberi...
— Eu da, zise Lise. Locul tău e însă la mănăstire.
— Nu mai sunt la mănăstire, sunt cu tine, singur și fără țintă. Așa că merg cu tine, firește.
Ea își feri privirea.
— Gură de Aur, nu poți veni cu mine. Eu trebuie să mă întorc la bărbatul meu; o să mă bată, pentru că am lipsit astă noapte. Am să i spun că m am rătăcit. Dar mai mult ca sigur că el n o să mă creadă.
În clipa aceasta, Gură de Aur își aduse aminte că Narcis îi prezisese ce se va întâmpla. Va să zică, așa stăteau lucrurile.
Se sculă și i dădu mâna.
— M am înșelat, zise el, am gândit că noi doi vom rămâne împreună. Ai fi vrut, într adevăr, să mă lași să dorm, și să fugi, fără să ți iei rămas bun?
— Ah, am crezut c ai să te superi și poate ai să mă bați. Că bărbatul meu mă bate, ei da, așa e firesc să fie. Dar nu voiam să mă lovești și tu.
El îi reținu mâna.
— Lise, zise el, eu nu te voi bate nici astăzi, nici altădată. Nu vrei să mergi mai bine cu mine, în loc să te întorci la bărbatul tău, dacă el te chinuiește?
Ea se smuci din răsputeri, pentru a și elibera mâna.
— Nu, nu, nu, strigă ea cu voce plângăreață. Și cum simțea că inima o trage să plece de lângă dânsul și că prefera să primească loviturile celuilalt decât vorbele lui bune, Gură de Aur îi dădu drumul și atunci ea începu să plângă. Dar, în același timp, o rupse la fugă. Fugi, acoperindu și cu mâinile ochii plini de lacrimi. El nu mai zise nimic, privea numai în urma ei. Îi era milă, văzând o, cum zorea peste fânețele cosite, chemată, atrasă de o putere anume, o putere necunoscută, la care va trebui să cugete. Îi era milă de ea și întrucâtva și de el însuși; fiindcă de astă dată nu avusese noroc, așa se părea; ședea locului, părăsit, singur și cam nătâng. Între timp, însă, continuă să simtă oboseală și nevoie de somn, niciodată înainte nu fusese atât de stors de puteri. Mai târziu, va avea răgaz destul să fie nefericit. Așadar adormi din nou, fără zăbavă, și se trezi abia când îl încinse soarele, înălțat până aproape de crucea cerului.
Acum era într adevăr odihnit; se ridică repede, alergă Ia pârâu, se spălă și bău. Din ceasurile de dragoste ale nopții trecute, îi reveneau multe amintiri, îl învăluiau, asemenea miresmelor unor flori străine, multe imagini, splendide, multe senzații gingașe, iscate în ființa lui. Le căuta în gând, în vreme ce se așternu sprinten la drum, simțea totul încă o dată, gusta, mirosea și pipăia totul încă și încă o dată. Câte vise îi împlinise femeia oacheșă, străină, câți muguri adusese la înflorire, câtă curiozitate și cât dor domolise și câte altele, noi, trezise...
Iar în fața lui se întindeau câmpul și lunca, se întindeau pârloaga arsă și pădurea întunecoasă, undeva, dincolo de ele, puteau fi ogrăzi și mori, un sat, un oraș. Pentru întâia oară lumea i se așternea în față deschisă, așteptându l, gata să l primească, să i facă bine și să i pricinuiască dureri. Nu mai era școlarul care vede lumea prin fereastră, drumeția lui nu mai era o plimbare, care sfârșește, inevitabil, cu întoarcerea acasă. Lumea cea mare devenise acum realitate, el era o parte din ea, destinul său se afla ascuns într însa, cerul ei era și al lui, vremea ei era și a lui. Mic, în această lume mare, mic, asemenea unui iepure, unei gângănii, alerga, prin infinitatea ei albastră și verde. Aici nu l mai chema nici un clopot la deșteptare, la slujbă, la lecție, la masa de amiază.
O, cât era de flămând! O jumătate de pâine de orz, o strachină cu lapte, o supă de făină – ce amintiri miraculoase! Stomacul i se trezise ca un lup. Trecu pe lângă un lan de grâu, spicele erau pe jumătate pârguite, le dezghiocă cu degetele și dinții, zdrobi cu lăcomie semințele mici, lunecoase, culese mereu altele, își îndesă buzunarele cu spice. Găsi apoi alune, crude încă și sparse între dinți, cu poftă, cojile care trosneau; strânse și din ele provizii.
Ajunse apoi iarăși la pădure, o pădure de cetini, cu stejari și frasini pe alocuri, iar aici creșteau afine, o sumedenie, deci el făcu popas, mâncă și se răcori. Printre ierburile de pădure, subțiri și aspre, înfloreau campanule albastre, fluturi maronii, bătuți de soare, își luau zborul și dispăreau în zigzaguri capricioase. Într o pădure ca asta locuise sfânta Genoveva, povestea ei îi plăcuse dintotdeauna. O, cât de mult ar fi dorit s o întâlnească! Sau poate exista în pădure o sihăstrie, un pater bătrân, bărbos, într o peșteră sau într o colibă înjghebată din coji de copac. Sălășluiau, poate, în această pădure și cărbunari, bucuros le ar fi dat binețe. Puteau fi chiar și tâlhari, cu siguranță că lui nu i ar fi făcut nici un rău. Ar fi frumos să întâlnească oameni, orice fel de oameni. Dar știa, firește: se putea prea bine să și continue multă vreme drumul prin pădure, astăzi și mâine și încă multe alte zile, fără a întâlni pe cineva. Și trebuia să îndure și asta, dacă așa îi fusese scris. Nu avea voie să cugete prea mult, totul trebuia primit, așa cum venea.
Auzi cum ciocănea o ghionoaie și încercă, tiptil, să se apropie de ea; se strădui îndelung, până s o zărească, în sfârșit izbuti și câtva timp rămase locului nemișcat s o privească, așa cum stătea singuratică, lipită de trunchiul copacului, ciocănind și mișcându și sârguincios, capul, într o parte și în alta. Păcat că nu se putea vorbi cu păsările: ar fi fost frumos să strige ghionoaia, să i spună ceva prietenos și să afle poate câte ceva despre viața ei în copaci, despre truda și bucuriile ei. Oh, de am putea deveni altceva!
Își aduse aminte cum în ceasurile lui libere se îndeletnicise câteodată cu desenul, cum așternuse cu condeiul figuri pe tăblița de ardezie, flori, frunze, copaci, animale, capete de oameni. Adeseori, se jucase astfel, și uneori plămădise, după voința sa, asemenea unui mic Dumnezeu, creaturi mărunte, în cupa unei flori desenase ochi și o gură, dintr un smoc de frunze ce țâșneau pe o creangă, plăsmuise chipuri, unui copac îi schițase un cap. În timp ce se jucase astfel, adeseori fusese, vreme de un ceas, fericit și vrăjit, putuse el însuși vrăji, trăsese linii, neîncercând să ghicească, dacă desenul început va fi în cele din urmă o frunză de arbore, o gură de pește, o coadă de vulpe sau o sprânceană de om. „La fel ar trebui să fim în stare să devenim și noi altceva, gândi el, cum se transformaseră atunci liniile jucăușe, pe tăbliță!" Cu câtă plăcere ar fi devenit Gură de Aur o ghionoaie, pentru o zi, sau poate pentru o lună, ar fi locuit în vârfurile arborilor, ar fi alergat în sus, de a lungul trunchiurilor netede, ar fi ciugulit din coajă cu ciocul vânjos, proptindu se de nădejde în penele cozii, ar fi grăit în graiul ghionoaielor și ar fi scos bunătăți din crăpăturile scoarței. Loviturile ghionoaiei în lemnul sonor împrăștiau în aer sunete dulci și pline.
Multe animale întâlni Gură de Aur pe drumul său prin pădure. Întâlni câțiva iepuri, la apropierea lui ei țâșneau brusc din tufe, se uitau fix la el, se întorceau și o rupeau la goană, cu urechile culcate pe spinare și cu o pată deschisă sub coadă. Într un mic luminiș găsi un șarpe lung, acesta nu fugi, nu era un șarpe viu, ci numai pielea goală, o ridică și o privi, de a lungul spatelui avea un desen frumos brun cenușiu și soarele lumina prin el, era subțire, ca pânza de păianjen. Văzu mierle negre cu ciocuri galbene, priveau țintă printre pleoapele strânse din mărgelele rotunde ale ochilor negri și fricoși, și plecau în zbor razant, aproape de pământ. Măcăleandri și pițigoi erau mulți.
Într un loc, în pădure, se afla o groapă, o baltă plină cu apă verde, groasă, pe care alergau de zor ca nebunii pradă unui joc fără noimă, păianjeni cu picioare lungi, iar deasupra bălții zburau câteva libelule, cu aripi de un albastru foarte închis. Și o dată era târziu, aproape de seară văzu ceva, adică mai degrabă nu văzu decât frunziș agitat, răscolit, auzi sfărâmându se crengi și plescăind pământul ud și un animal mare abia întrezărit goni, cu vigoare năprasnică, prin desiș, rupându l, poate un cerb, poate o scroafă, nu știa. Multă vreme stătu locului, respirând ușurat după spaima pe care o trăsese, adânc tulburat încercă a ghici, cu auzul la pândă, făgașul pe care și l croia animalul, și continuă să asculte, și după ce liniștea învăluise de mult totul.
Nu găsi drum de ieșire din pădure, fu nevoit să înnopteze aici. În vreme ce și alese un culcuș și și clădi un pat din mușchi, încercă să și imagineze, ce s ar petrece dacă nu ar mai găsi niciodată drumul și ar trebui să rămână veșnic aici, în pădure. Își dădu seama că ar fi o mare nenorocire. La urma urmelor, ar fi cu putință să se hrănească numai cu boabe și, de asemenea să doarmă pe mușchi, în afară de asta, fără îndoială, ar reuși să și dureze o colibă, poate chiar să aprindă focul. Însă ar fi trist și de neîndurat să rămână mereu și mereu singur, să sălășluiască printre trunchiurile tăcute și adormite ale copacilor, și să trăiască printre viețuitoarele care fug de el și cu care nu poate vorbi, să nu întâlnească nici un om, să nu spună nimănui bună ziua și noapte bună, să nu mai poată privi chipuri și ochi, să nu mai vadă fete și femei, să nu mai simtă un sărut, să nu mai joace jocul tainic al buzelor și al trupurilor, o, ar fi de neînchipuit! Dacă asta i ar fi hărăzit, se gândi el, atunci ar încerca să devină un animal, urs sau cerb, chiar renunțând la mântuirea veșnică. Să fii un urs și să iubești o ursoaică nu ar fi rău, ar fi, cel puțin, mult mai bine decât să ți păstrezi rațiunea și graiul, și toate celelalte și avându le, să trăiești mai departe, singur și trist și neiubit.
De pe patul său de mușchi, înainte de a adormi, ascultă curios și temător multele, neînțelesele, misterioasele zgomote de noapte ale pădurii. Ele erau acum tovarășii săi, cu ele era nevoit să trăiască, să se obișnuiască, să se măsoare și să se împace; era acum în rând cu vulpile și cu căprioarele, cu brazii și cu molizii, cu ei trebuia să trăiască, cu ei să împartă aerul și soarele, laolaltă cu ei să aștepte ziua, laolaltă cu ei să flămânzească, la ei să fie în ospeție.
Apoi adormi și visă animale și oameni, visă că era urs și o devora, printre mângâieri pe Lise. În toiul nopții se trezi cu profundă spaimă, nu știa de ce, își simți inima teribil de înfricoșată și multă vreme rămase pe gânduri, tulburat. Își aduse aminte că ieri și astăzi se culcase fără rugăciunea de noapte. Se sculă, îngenunche lângă culcușul său și și rosti ruga de seară de două ori, pentru ieri și pentru astăzi. Peste puțin adormi iarăși.
Uimit privi de dimineață de jur împrejur, uitase unde se află. Teama de pădure începu acum să l părăsească, se lăsă în voia vieții de codru, cu încântare reînnoită având însă grijă să meargă drept înainte și potrivindu și calea după soare. Găsi o dată o porțiune de pădure, complet netedă, cu foarte puține tufe și desiș, iar pădurea însăși era alcătuită din brazi albi, foarte groși, bătrâni și drepți; după ce umblă câtva timp printre aceste coloane, ele începură să i amintească de coloanele bisericii mari din mănăstire, ale aceleiași biserici, în al cărei portal negru îl văzuse, dispărând nu de mult pe prietenul său Narcis – când anume? Să fi fost într adevăr numai cu două zile în urmă?
Abia după două zile și două nopți ieși din pădure. Cu bucurie recunoscu semnele vecinătății omenești: pământ lucrat, fâșii de ogoare cu secară și ovăz, fânețe prin care se vedea, ici colo câte o porțiune de cărare îngustă. Gură de Aur culese secară și o mestecă. Lanul îl privi prietenos după îndelungata sălbăticie a pădurii, totul părea că poartă pecetea omului și totul îi făgăduia tovărășie, cărăruia, ovăzul, florile de mentă trecute, albite. Va ajunge acum printre oameni. După un ceas ce trecu repede poposi în dreptul unui ogor, la marginea căruia se înălța o cruce, îngenunche și se rugă la picioarele ei. Ocolind o costișă de deal, se trezi deodată în fața unui tei umbros, ascultă, încântat, melodia unei fântâni a cărei apă curgea dintr o țeavă, într un jgheab, lung de lemn, bău apa rece, gustoasă și văzu cu bucurie câteva acoperișuri de paie, înălțându se deasupra unor tufe mari de soc, ale căror boabe se și înnegriseră. Dar mai profund decât toată această priveliște prietenoasă îl mișcă mugetul unei vaci, era plăcut, cald și domestic, asemenea unui salut și unei urări de bun venit.
Iscodind împrejurimea, se apropie de coliba dinspre care venise mugetul. În colbul din fața ușii ședea un băiețaș cu păr roșcat și ochi albaștri deschis, lângă el, pe jos, se afla o oală de lut plină cu apă, copilul frământa din praf și apă o cocă, picioarele sale desculțe erau mânjite de a binelea cu ea. Fericit și serios pritocea glodul umed cu mâinile, privea cum îi mustește printre degete, modela din el cocoloașe și pentru a l frământa și a i da formă, se mai folosea și de bărbie.
— Bună ziua, băiețaș, zise Gură de Aur, foarte prietenos. Dar când mititelul își ridică privirea și văzu un străin, rămase cu gura căscată, își strâmbă fața rotofeie și o tuli în patru labe pe ușă, scâncind. Gură de Aur îl urmă și ajunse în bucătărie; era atât de întunecoasă, încât venind din strălucirea intensă a amiezii, la început nu fu în stare să deslușească nimic. Pentru orice eventualitate, rosti un salut cuviincios și nu primi nici un răspuns; dar printre țipetele speriate ale copilului, se făcu auzită, cu încetul, o voce pițigăiată bătrânească, grăindu i puștiului, ogoindu l. În sfârșit, din întuneric se ridică, și se apropie o femeie mărunțică, o băbuță, care și feri cu o mână ochii și și înălță privirea către musafir.
— Dumnezeu să te binecuvânteze, mamă, strigă Gură de Aur, și toți sfinții să ți blagoslovească fața, că i bună; de trei zile n am mai văzut obraz de om.
Băbuța îl privi nătâng, cu ochii slăbiți de bătrânețe.
— Ce vrei ? întrebă ea, nesigură.
Gură de Aur îi întinse mâna, apoi i o mângâie încet pe a ei.
— Vreau să ți dau binețe, bunicuțo, și să mă odihnesc puțin și să ți ajut s aprinzi focul. O bucată de pâine dacă vrei să mi dai, n o disprețuiesc, dar nici nu s zorit s o capăt.
Zări o laviță la perete, se așeză pe ea, în vreme ce bătrâna tăie o felie de pâine băiețașului, care se mai zgâia la străin, curios și încordat, gata și acum să izbucnească în orice clipă în plâns și s o tulească. Bătrâna tăie o a doua felie și i o dete lui Gură de Aur.
— Mulțumesc, zise el. Dumnezeu să te răsplătească.
— Þi e burta goală? întrebă femeia.
— E plină cu afine.
— Ei, atunci mănâncă. De unde vii?
— De la Mariabronn, din mănăstire.
— Ești popă?
— Nu, sunt elev. Călătoresc.
Ea îl privi mai în batjocură, mai în prostie și și clătină ușor capul, pe gâtul slăbănog și stafidit. Îl lăsă să mestece câteva îmbucături și l scoase pe mititel iarăși la soare. Apoi se întoarse curioasă, și l întrebă:
— Ai noutăți?
— Îl cunoști pe pater Anselmus?
— Nu. Ce i cu el ?
— E bolnav.
— Bolnav? Trage să moară?
— Nu știu. L au apucat picioarele. Nu poate să umble.
— Trage să moară?
— Nu știu, poate.
— Ei, n are decât să moară! Trebuie să fierb supa. Ajută mă să tai surcele.
Îi dădu un butuc de brad, uscat grijuliu pe vatră, și un cuțit. El tăie surcele, câte voi ea și urmări din priviri cum le așează bătrâna în cenușă, cum se pleacă deasupra lor, cum se ostenește și suflă până ce ele se aprind. Cu o ordine precisă, ea stivui lemnele, brad și fag, focul din vatra deschisă străluci voios, ea împinse în mijlocul flăcărilor ceaunul mare negru, prins de un lanț îmbâcsit de funingine, ce atârna din coșul sobei.
La porunca ei, Gură de Aur cară apă de la fântână, smântâni laptele din oală, șezu în penumbra afumată a odăii, privi jocul flăcărilor și pe deasupra lor, fața brăzdată, osoasă a bătrânei apărând și dispărând în licărul roșu; de alăturea, de după un perete de scândură, auzi cum scormonește și lovește vaca în iesle. Îi plăcea grozav. Teiul, fântâna, focul pâlpâind sub ceaun, sforăitul și mestecatul vacii, izbiturile ei surde în perete, încăperea semiobscură, cu masa și lavița, trebăluitul femeii mititele, bătrâne, toate i se părură frumoase și bune, miroseau a hrană și pace, a oameni și a căldură, a patrie. Mai erau acolo și două capre iar de la bătrână află că în dosul colibei aveau și o cocină de porc și că băbuța era bunica țăranului, străbunica băiețașului. Acesta se numea Kuno, din când în când venea înăuntru și chiar dacă nu scotea nici un cuvințel și continua să arunce priviri sperioase, totuși nu mai plângea.
Sosi țăranul, împreună cu femeia lui, și fură nespus de mirați să găsească un străin în casă. Þăranul fu gata să înceapă a ocărî, neîncrezător îl trase de braț pe tânăr, spre ușă, ca să i vadă fața la lumina zilei; apoi râse, îl bătu binevoitor pe umăr și l pofti la masă. Se așezară și fiecare își muie pâinea în strachina cu lapte comună, până ce pe fundul ei mai rămăseseră doar câteva linguri, iar țăranul le sorbi.
Gură de Aur întrebă dacă îi îngăduiau să stea la ei până a doua zi și să doarmă sub acoperișul lor. Nu, fu de părere bărbatul, nu ar fi loc, dar pretutindeni afară este fân destul, își va găsi el negreșit un culcuș.
Þăranca îl ținea pe mititel alăturea, nu se amesteca în vorbă, dar în timpul mesei, ochii ei curioși puseseră stăpânire pe străinul cel tânăr. Părul lui inelat și privirea o impresionaseră de la început, apoi îi descoperi cu plăcere și gâtul frumos, alb, mâinile distinse, cu pielea netedă și mișcările lor degajate, frumoase. Era un străin chipeș și ales, și atât de tânăr! Ceea ce o atrăgea însă în mod deosebit și o făcu să se îndrăgostească, fu vocea străinului, această voce de bărbat tânăr ce purta în ea o melodie ascunsă, radiind căldură, îmbiind cu o blândețe, care suna asemenea unei alintări. Ar fi stat oricât s o asculte.
După masă țăranul își găsi de treabă în grajd; Gură de Aur ieșise din casă, își spălase mâinile la fântână și ședea acum pe muchia scundă a puțului, răcorindu se și ascultând susurul apei. Ședea nehotărât; nu mai avea ce căuta aici, totuși îi părea rău că trebuie să plece. Tocmai atunci ieși din casă țăranca, ținea în mână o căldare, o așeză sub firul de apă, și așteptă să se umple. Cu glas scăzut, îi zise:
— Dacă deseară mai ești pe aici, am să ți aduc de mâncare. Uite, după ogorul acela mare cu orz, e fân, abia mâine l vor strânge. Ai să fii acolo?
Se uită la fața ei pistruiată, la brațele puternice, încordate ca să ridice căldarea, la ochii ei mari care l priveau senini și cu căldură. Îi zâmbi și încuviință din cap și în aceeași clipă ea porni îndărăt cu căldarea plină și dispăru în întunericul ușii. Cu un sentiment de gratitudine mai zăbovi locului, foarte mulțumit și ascultă clipocitul apei. Ceva mai târziu intră în casă, îl căută pe țăran, dădu mâna cu el și cu bunicuța și le mulțumi. În colibă mirosea a foc, a funingine și a lapte. Adineauri îi era încă adăpost și patrie, acum îi devenise iarăși un loc străin. Își luă rămas bun și ieși.
Dincolo de cele câteva colibe, găsi o capelă și în apropierea ei o pădurice frumoasă, cu un pâlc de stejari bătrâni, vânjoși, și printre ei un covor de iarbă măruntă. Rămase aici, la umbră, umblând de colo până colo, plimbându se printre trunchiurile groase. Ciudat lucru, cugetă el, cu femeile și cu dragostea; de fapt, ele nu aveau nevoie de cuvinte. Femeia folosise unul singur pentru a i indica locul întâlnirii, restul îi spusese fără cuvinte. Dar cu ce? Cu ochii da, și cu un sunet anume al glasului ei învăluit, și cu încă ceva, poate o mireasmă, o radiație imperceptibilă, gingașă, a pielii, după care femeile și bărbații sunt în stare să recunoască numaidecât, că se doresc unul pe altul. Totul era ciudat, precum o delicată limbă secretă, dar ce repede o învățase! Aștepta seara cu multă bucurie, era curios să afle cum va fi oare această femeie blondă, înaltă, ce fel de priviri și de sunete, ce fel de trup, de mișcări și de sărutări va avea – desigur, cu totul altele, deosebite de cele ale Lisei. Unde putea fi acum, Lise, cea cu părul negru și aspru, cu pielea brună, cu oftaturile scurte? O bătuse bărbatul ei? Se mai gândea oare la el? Găsise un nou amant, cum și el găsise astăzi o nouă femeie? Cât de repede se petreceau toate acestea, cum se ivea, pretutindeni în drum, norocul, cât de frumos și fierbinte era totul, și cât de straniu de trecător! Era un păcat, un adulter, nu de mult s ar fi lăsat mai de grabă ucis decât să comită păcatul acesta. Iar acum o și aștepta pe cea de a doua femeie, iar conștiința lui tăcea și era liniștită. Adică liniștită poate nu era, totuși; dar nu adulterul și voluptatea îi nelinișteau câteodată conștiința și i o împovărau. Era ceva de altă natură, ceva căruia el nu era în stare să i spună pe nume. Era sentimentul unei culpe nelegată de vreo faptă, o culpă cu care ai venit pe lume. Să fi fost ceea ce teologia numește păcat originar? Se prea poate. Da, viața însăși purta în sine ceva, asemănător unei culpe – altminteri de ce un om atât de curat și de înțelept ca Narcis, s ar fi supus penitențe, asemenea unui condamnat? Sau de ce o fi trebuind ca el însuși, Gură de Aur, să simtă undeva, în adâncul inimii, această culpă? Nu era oare fericit? Nu era tânăr și sănătos, nu era liber ca pasărea cerului? Nu l iubeau femeile? Nu era oare minunat să simtă că el, amantul, putea dărui femeii aceeași voluptate profundă, pe care o gusta și el? Prin urmare de ce nu era, totuși, pe deplin fericit? De ce putea pătrunde când și când, în fericirea lui, ca și în virtutea și înțelepciunea lui Narcis, această stranie durere, această frică surdă, această plângere a ceea ce este trecător? De ce era de atâtea ori nevoit să cadă pe gânduri, să și stoarcă mințile, deși știa bine că el nu este un cugetător?
În sfârșit, cu toate astea era minunat să trăiești! Culese din iarbă o floricică violetă, o ridică aproape de ochi, se uită în cupele mici, înguste, acolo șerpuiau vinișoare și pulsau, vii, mădulare mărunte, subțiri ca firul de păr; ca în poala unei femei sau ca în creierul unui cugetător, vibra și acolo viața, tremura și acolo voluptatea. O, de ce se știe atât de puțin? De ce nu se poate vorbi cu floarea aceasta? De fapt, nici măcar doi oameni nu și pot vorbi cu adevărat, pentru asta e nevoie de prietenie deosebită și deschidere. Nu, e un adevărat noroc că dragostea nu are nevoie de cuvinte; altminteri, s ar împotmoli cu totul în neînțelegeri și neghiobii. Ah, cum se frânsese privirea Lisei, pe jumătate ascunsă sub pleoape în revărsarea copleșitoare a voluptății și cum se zărea numai albul ochilor, sub genele ce tresăreau – nici cu zece mii de cuvinte savante sau poetice nu se putea exprima clipa aceea! Nimic, ah, absolut nimic nu se lăsa exprimat în nici un fel, nu se lăsa gândit în nici un fel – și totuși, simțeai în tine, mereu reînnoită, nevoia stăruitoare de a vorbi, impulsul veșnic de a gândi!
Privi frunzele micuței plante, cât de fermecător, ce neașteptat de înțelept erau orânduite în jurul tulpinii. Frumoase erau versurile lui Virgiliu, le iubea; dar Virgiliu avea și versuri care nu erau nici pe jumătate atât de limpezi și înțelepte, atât de frumoase și pline de sens, ca ordinea așezării în spirală a acestor frunzulițe, în susul tulpinii. Ce desfătare ar fi, ce noroc, ce faptă încântătoare, nobilă și plină de sens, dacă un om ar fi în stare să creeze o singură asemenea floare! Dar nimeni nu era în stare, nici un erou și nici un împărat, nici un papă și nici un sfânt.
Când soarele scăpată spre asfințit, se ridică și caută locul unde îl trimisese țăranca. Așteptă acolo. Era plăcut să aștepte astfel, și să știe că o femeie se află în drum spre el, purtând cu ea dragostea.
Ea veni, aducând un ștergar de in, în care legase o bucată mare de pâine și o felie de slănină. Îl deznodă și l așternu în fața lui.
— Pentru tine, zise ea. Mănâncă!
— Mai târziu, răspunse el, nu sunt flămând de pâine, sunt flămând de tine. O, arată mi ce mi ai adus frumos!
Multe frumuseți îi adusese ea, buze tari, setoase, dinți tari, scânteietori, brațe puternice, arse de soare, dar pe partea lor dinlăuntru, ca și pe gât, și mai în jos, pielea era albă și gingașă. Cuvinte știa puține, însă adânc, în gâtlej, cânta pe un ton dulce, îmbietor și când îi simți mâinile pe trupul ei, mâini atât de delicate, drăgăstoase și blânde, cum nu mai simțise niciodată, pielea i se înfiora, iar în gâtlej îi susură, parcă ar fi tors o pisică. Știa puține din jocurile dragostei, mai puține decât Lise, dar era minunat de puternică, îl strângea, de parcă ar fi vrut să i frângă grumazul. Dragostea ei era copilăroasă și lacomă, simplă și plină de vigoare, încă rușinoasă; Gură de Aur fu foarte fericit cu dânsa.
Ea plecă apoi, oftând, se smulse din loc cu greu, totuși nu mai putea să zăbovească.
Gură de Aur rămase singur, fericit, și în același timp trist. Abia într un târziu își aduse aminte de pâine, de slănină și mâncă de unul singur; se înnoptase de a binelea.



CAPITOLUL VIII

Trecuse multă vreme de când Gură de Aur călătorea, arareori rămânea două nopți la rând în același loc, pretutindeni dorit și fericit de femei, bronzat de soare, slăbit de drumeție și de mâncarea frugală. Multe femei se despărțiseră de el în zorii zilei și plecaseră, unele cu lacrimi în ochi și câteodată se gândise: „De ce nu rămâne oare nici una la mine? De ce, din moment ce mă iubesc și pentru o noapte de dragoste comit adulterul – de ce toate se întorc neîntârziat la bărbații lor, de la care, de cele mai multe ori trebuie să îndure chiar bătaie? Nici una nu l rugase cu tot dinadinsul să rămână, nici măcar una nu l rugase vreodată să o ia cu el, gata fiind, din dragoste, să împartă cu el bucuriile și nevoile drumeției. E adevărat, nici el nu îmbiase pe vreuna, nici uneia nu i împărtășise această dorință: când își cerceta inima, își dădea seama că libertatea îi este mai dragă și nu și amintea de nici o iubită de care să i mai fie dor în brațele următoarei. Și totuși, i se părea straniu și puțin întristător că pretutindeni dragostea părea atât de trecătoare, și cea a femeilor, și a lui însuși, că se sătura la fel de repede, precum se înflăcăra. Era bine astfel? Se întâmpla așa întotdeauna și pretutindeni? Sau era din vina lui, poate că el era în așa fel plămădit, că femeile îl doreau într adevăr și l găseau frumos, dar nu râvneau o însoțire cu el, afară de cea scurtă, fără de cuvinte, în fân sau pe patul de mușchi? Să fi fost din pricină că el își ducea viața călătorind iar pe oamenii așezați la casa lor traiul celor fără de căpătâi îi îngrozește? Sau ținea numai de el, de ființa lui, faptul că femeile îl doreau ca pe o păpușă frumoasă și l strângeau la piept, dar după aceea fugeau toate înapoi la bărbații lor, chiar dacă le aștepta bătaia? Nu știa.
Nu ostenea să învețe de la femei. Deși se simțea mai atras de fete, de cele tinere de tot, care încă nu avuseseră bărbat și încă nu știau nimic din ale dragostei, de ele era în stare să se îndrăgostească arzător; însă de cele mai multe ori fetele erau inaccesibile, ele, cele iubite, sfioase, prea bine păzite. Dar și de la femei învăța cu plăcere. Fiecare îi lăsa ceva amintire, un gest, un fel de a săruta, un joc deosebit, un fel anume de a se dărui sau a se apăra. Gură de Aur primea orice, era nesățios și gata la toate ca un copil, era dispus să accepte orice seducție; numai astfel devenea el însuși atât de seducător. Singură frumusețea lui nu ar fi fost de ajuns ca să atragă femeile către el cu atâta ușurință; era însă această fire de copil, această receptivitate deschisă, această nevinovăție plină de curiozitate a dorinței, disponibilitatea desăvârșită față de tot ce o femeie putea dori de la el. Fără să și dea seama, era pentru fiecare iubită exact cel pe care ea și l dorise și și i visase, pentru una gingaș și răbdător, pentru cealaltă iute și energic, când copilăros precum un băiat care abia acum cunoaște dragostea, când rafinat și cunoscător. Era gata de joc și de luptă, în stare să suspine și să râdă, plin de pudoare și impudic; nu dăruia unei femei decât ceea ce ea dorea și căuta într – însul. Or tocmai asta ghicea repede la el orice femeie cu simțurile treze, de asta devenea favoritul tuturor.
Iar el învăța. Nu învăță numai, în scurt timp, meșteșugurile și felurile iubirii și nu și însuși numai experiența multor iubite. Învăță, de asemenea, să vadă femeile în diversitatea lor, să le simtă, să le perceapă, să le adulmece: dobândi o ureche sensibilă la nuanțele oricărui glas și învăță a bănui fără greș, numai după sunetul glasului unor femei, felul și amploarea capacității lor de a iubi; contemplă, cu mereu reînnoită încântare, modurile nesfârșit de variate cum putea sta un cap pe un gât, cum se putea delimita o frunte de rădăcina părului, cum se putea mișca o rotulă. Învăță să deosebească în întuneric, cu ochii închiși, cu degete gingaș cercetătoare, un păr de femeie de altul, o piele și un puf de altul. Nu după mult timp începu să și dea seama, că poate tocmai aceasta era de fapt rostul drumeției sale, că poate din pricina aceasta era mânat de la o femeie la alta, pentru a învăța și a exersa cu tot mai mare finețe, tot mai divers și mai profund această aptitudine a cunoașterii și a deosebirii. Poate că aceasta era chemarea lui: să cunoască femeile și dragostea, într o mie de modalități și într o mie de deosebiri, până va atinge perfecțiunea precum unii muzicieni știu să cânte nu numai la un instrument, ci la trei, la patru, la multe. Nu știa, firește, la ce slujeau, unde duceau toate acestea; simțea doar că se află pe drumul său. Pesemne că era dotat satisfăcător pentru latină, și logică, dar avea un talent deosebit rar și uimitor pentru ele, în schimb pentru dragoste, pentru jocul cu femeile, da; aici învăța fără trudă, nu uita nimic, aici experiențele se adunau și se orânduiau de la sine.
Odată, după ce colindase astfel un an sau doi, Gură de Aur nimeri la curtea unui cavaler bogat, care avea două fete tinere, frumoase. Era toamnă timpurie, curând nopțile urmau să se răcorească; în toamna și în iarna trecută îndurase frigul, se gândea nu fără griji la lunile ce aveau să vină, pe timp de iarnă drumeția era trudnică, întrebă de mâncare și de un adăpost pentru noapte. Fu primit după cuviință, iar când cavalerul află că străinul studiase și știa grecește, îl pofti să treacă de la masa slujitorilor la a sa, tratându l aproape ca pe cineva egal în rang. Cele două fiice țineau privirile plecate, cea mai mare avea optsprezece ani, cea mai mică abia șaisprezece, Lydia și Julie.
A doua zi Gură de Aur voi să pornească mai departe. Nu exista nici o speranță de a câștiga pe vreuna din frumoasele domnișoare blonde, iar alte femei, de dragul cărora ar fi putut rămâne, nu se aflau prin preajmă. Dar iată că, după gustarea de dimineață, cavalerul îl luă deoparte și l conduse într o cameră pe care și o amenajase în scopuri deosebite. Modest, bărbatul cu tâmplele cărunte îi vorbi tânărului despre slăbiciunea lui pentru cărturărie și cărți, îi arătă un sipet, plin de scrieri pe care le adunase, îi mai arătă un pupitru de scris, pe care și l construise și o provizie de hârtie și pergament din cele mai frumoase. Acest cavaler pios, avea să afle Gură de Aur mai târziu, încetul cu încetul, frecventase în tinerețea lui școli, dar apoi se dedicase în întregime vieții de războinic și celei lumești, până ce, în timpul unei boli grave, un avertisment divin îl hotărî să pornească în pelerinaj și să se căiască de păcatele sale din tinerețe. Ajunsese la Roma și chiar până la Constantinopol, la întoarcere îl găsise pe tatăl său mort și casa pustie, se stabilise aici, se însurase, își pierduse soția, își crescuse fetele iar acum, în pragul bătrâneții, se așezase și se apucase să scrie o amănunțită dare de seamă a pelerinajului său de odinioară. Terminase mai multe capitole, dar – precum îi mărturisi tânărului – latineasca lui era destul de mediocră și l împiedica la fiecare pas. Așadar, îi oferi lui Gură de Aur un rând de haine noi și adăpost, fără plată, dacă ar fi dispus să corecteze și să transcrie pe curat ce scrisese până acum și să l ajute la continuarea lucrării.
Era toamnă, Gură de Aur știa ce înseamnă asta pentru un drumeț. Straiele noi erau și ele binevenite. Mai presus de toate însă îi surâse perspectiva de a rămâne o vreme sub același acoperiș cu cele două surori frumoase. Spuse da, fără să stea mult pe gânduri. După câteva zile, menajera fu pusă să deschidă dulapul cu postavuri, se găsi un postav cafeniu frumos, și comandă din el un costum și o bonetă pentru Gură de Aur. Ce i drept, cavalerul se gândise la o haină neagră, un soi de veșmânt de magistru, dar musafirul său nici nu voi să audă, reuși să l convingă și astfel, până la urmă se alese cu această îmbrăcăminte drăguță, pe jumătate de paj, pe jumătate de vânător, care i venea foarte bine.
Nici cu latina lucrurile nu mergeau rău. Revăzură împreună cele scrise până acum și Gură de Aur corectă nu numai numeroasele cuvinte inexacte sau greșite, ci pe alocuri drese și frazele scurte, neajutorate ale cavalerului, compunând frumoase perioade latinești, cu o construcție solidă și o consecutio temporum impecabilă. Cavalerul era încântat, nu se zgârcea cu laudele. În fiecare zi petreceau cel puțin două ceasuri cu lucrul.
La castel – de fapt era o curte țărănească largă, protejată de un zid de apărare – Gură de Aur găsi multe feluri de a și petrece vremea. Participă la vânătoare și învăță de la vânătorul Heinrich să tragă cu arbaleta, se împrieteni cu câinii și avea voie să călărească oricând poftea. Rareori era văzut singur; fie că vorbea cu un câine, sau cu un cal, fie cu Heinrich sau cu Lea, menajera, o bătrână grasă, cu voce de bărbat și cu multă aplecare spre glumă și râs, cu băiatul de la câini sau cu un păstor. Cu nevasta morarului, din vecinătate, ar fi fost ușor de înnodat o legătură, dar se reținu, făcând pe neștiutorul.
Cele două fiice ale cavalerului îl fermecau. Cea mică era mai frumoasă, dar în același timp atât de năzuroasă, încât abia schimba câte un cuvânt cu Gură de Aur. El le întâmpina pe amândouă cu cea mai mare considerație și politețe, dar amândouă percepeau prezența lui ca o permanentă tentativă de cucerire. Mezina se închise complet, încăpățânată în timiditatea ei. Cea mai mare, Lydia, găsi în schimburile de cuvinte cu el un ton special, tratându l pe jumătate respectuos, pe jumătate în bătaie de joc, ca pe o ciudată dihanie de cărturar, îi punea multe întrebări curioase, interesându se de viața de mănăstire, dar vădind mereu față de el o nuanță de ironie, ceva din superioritatea unei doamne. El acceptă totul, o trată pe Lydia ca pe o doamnă, pe Julie ca pe o călugăriță mică și când reușea să rețină fetele prin conversație, mai îndelung, la masă, după cină, sau când Lydia intra în vorbă cu el prin curte sau în grădină, și și îngăduia să I tachineze, era mulțumit, simțea că lucrurile nu stau pe loc.
În toamna aceea până târziu frasinii înalți din curte, își păstrară frunzele, până târziu se mai găsiră în grădină flori de ochiul boului și de trandafir. Iată însă că într o zi sosi în vizită un vecin de moșie cu nevasta lui, însoțit de un rândaș de cai; veniseră călare, blândețea zilei îi ispitise la o plimbare neobișnuit de lungă, așa ajunseseră până aici și acum cereau adăpost pentru o noapte. Fură primiți foarte cuviincios și fără zăbavă, patul lui Gură de Aur fu mutat din odaia de musafiri în cea de scris, iar încăperea primenită pentru găzduirea oaspeților se tăiară câteva găini și se trimise la moară, după pește. Gură de Aur participă cu încântare la emoțiile pregătirilor sărbătorești și simți imediat că doamna cea străină îl privea cu luare aminte. Și îndată ce vocea ei, și ceva din privire, îl făcură să i ghicească simpatia și dorința, observă cu încordare sporită, cum Lydia se schimbă, cum devine tăcută și închisă, cum începe să i urmărească din ochi pe el și pe soția vecinului. Când, în timpul festinului, piciorul doamnei începu să se joace sub masă cu piciorul lui, pe Gură de Aur nu l încântă numai jocul în sine, ci și mai mult tensiunea sumbră, tăcută, cu care Lydia observă jocul cu ochi curioși și învăpăiați. Până la urmă lăsă dinadins să i scape un cuțit pe jos, se aplecă pentru a l ridica de sub masă, și și trecu, mângâietor, mâna peste piciorul și gamba doamnei; o văzu pe Lydia cum pălește și și mușcă buzele, și continuă să povestească anecdote mănăstirești, simțind că străina ascultă cu dăruire, mai puțin poveștile propriu zise, cât mai mult glasul său învăluitor. Și ceilalți îl ascultau, mentorul său cu bunăvoință, musafirul cu fața imobilă, dar sensibil și el la focul care ardea în tânărul comesean. Lydia nu l mai auzise vreodată vorbind astfel, Gură de Aur înflorise, văzduhul era încărcat de voluptate, ochii lui scăpărau, glasul îi vibra de fericire, ca și cum ar fi implorat dragostea. Cele trei femei simțeau asta, fiecare altminteri, micuța Julie cu violentă împotrivire și adversitate, nevasta cavalerului cu radioasă satisfacție, Lydia cu o dureroasă tălăzuire a inimii, în care se amestecau o dorință arzătoare, o apărare sfioasă și o gelozie aprinsă, care îi crispa trăsăturile și i încinse privirea. Gură de Aur simțea toate aceste talazuri, ele se revărsau spre el asemenea unor răspunsuri tainice la chemările lui ispititoare, asemenea unor păsări zburau împrejurul lui gândurile de dragoste, cele ce se dăruiau, cele ce se împotriveau, cele ce se luptau între ele.
După cină, Julie se retrase, se lăsase de mult noaptea, părăsi foișorul, glacial, ca o călugăriță mică, ducând lumânarea într un sfeșnic de lut. Ceilalți mai zăboviră un ceas, și în timp ce amândoi bărbații vorbeau despre recoltă, despre episcop și despre împărat, Lydia asculta, îmbujorată, cum între Gură de Aur și musafiri se înfiripa o flecăreală oarecare, despre mai nimic, prin a cărui urzeală rară se țesea însă, o rețea deasă, dulce, plămădită din aluzii, priviri, accente, mici gesturi, fiecare supraîncărcat de semnificații, supraîncălzit de dogoare. Fata percepea această atmosferă cu voluptate și cu oroare totodată, iar când vedea sau bănuia că genunchiul lui Gură de Aur îl atinge pe sub masă, pe cel al străinei, simțea atingerea parcă pe propriul ei trup, și tresărea. Apoi nu reuși să adoarmă și jumătate de noapte stătu la pândă cu inima bătând să se spargă, convinsă că cei doi se vor întâlni. Trăi în imaginație ceea ce le era interzis celor doi; îi vedea aievea îmbrățișându se, le auzea sărutările, tremurând de emoție, în vreme ce se temea și dorea în același timp ca îndrăgostiții să fie surprinși de cavalerul înșelat iar acesta să i înfigă pumnalul în inimă ticălosului Gură de Aur.
A doua zi cerul era acoperit, sufla un vânt umed și oaspetele, refuzând invitația de a și prelungi șederea, insistă să pornească neîntârziat. Lydia asistă la plecare, stătu lângă oaspeți când încălecară, le strânse mâinile și rosti cuvintele de salut, dar nu și dădu seama de nimic din ce făcea și spunea, toate simțurile ei se concentraseră în privirea cu care urmărea cum la urcarea în șea nevasta cavalerului își așează piciorul în mâinile pe care i le oferea Gură de Aur și cum dreapta lui, lată și viguroasă, se încleștează în jurul pantofului, cuprinzând o clipă piciorul ei.
Străinii plecaseră călare. Gură de Aur trebui să se ducă în camera de scris, și să lucreze. După o jumătate de ceas auzi jos în curte glasul poruncitor al Lydiei, auzi cum se scoate un cal din grajd, stăpânul se apropie de fereastră și se uită afară, zâmbind și dând din cap, apoi amândoi priviră în urma Lydiei, care părăsea, călare, curtea. În dimineața aceasta progresară mai încet cu scrisul în latinește. Gură de Aur era distrat; prietenos, stăpânul său îi dădu drumul mai devreme decât în alte dăți.
Neobservat Gură de Aur se strecură cu calul afară din curte, călări împotriva vântului rece și umed de toamnă, înainta în peisajul decolorat și îndemnând calul la un trap din ce în ce mai susținut, simți cum se încălzește animalul sub el și cum începe a se încinge și propriul lui sânge. Străbătu miriști și pământuri nedesțelenite, tufărișuri și mocirle năpădite de brădișor și de rogoz, călări, respirând lacom, prin ziua cenușie, trecu prin vâlcele cu arini, prin crânguri de molizi ce musteau de glod și peste lunci brumate, pustii.
Pe o coamă înaltă de deal, profilându se limpede pe cerul cenușiu deschis, înnorat, descoperi silueta Lydiei, ședea semeață pe cal, înaintând în trap lent. Goni spre dânsa; dar când băgă ea de seamă că e urmărită, ea dădu pinteni calului și fugi de el. Ba dispărea, ba se ivea din nou, cu părul fluturând. O gonea ca pe un vânat, inima lui râdea, își îndemna calul, cu strigăte scurte, gingașe, deslușea din zbor, cu ochi încântați, reperele peisajului, câmpurile tupilate, păduricea de arini, cetele de arțari, malurile noroioase ale bălților, și își întorcea mereu privirea spre ținta din fața lui, frumoasa care fugea. Curând o ajunse.
Când Lydia îl simți aproape, renunță la fugă și și struni bidiviul la pas. Nu se întoarse spre urmăritorul ei. Mândră, aparent indiferentă, călări înainte, de parcă nu s ar fi petrecut nimic, de parcă ar fi fost singură. El își conduse calul alături de al ei, cei doi cai călcau acum liniștiți, aproape atingându se, dar și animalele, și călăreții erau încinși de goană.
— Lydia! chemă el, încet.
Nu primi nici un răspuns.
— Lydia!
Ea rămase mută.
— Cât de frumoasă priveliște, Lydia, să te văd de departe, călărind, părul zbura în urma ta ca un fulger auriu! Cât a fost de frumos! Ah, ce minunat că ai fugit de mine! Abia acum mi am dat seama că mă iubești puțin. Nu știam, aseară mă îndoiam încă. Abia când ai încercat să fugi de mine, am înțeles dintr o dată. Iubito, frumoasa mea, trebuie să fii obosită, hai să descălecăm!
Descălecă iute și apucă, în aceeași clipă, căpăstrul calului ei, ca nu cumva să mai încerce încă o dată să fugă. Ea își aplecă fața spre el, albă ca varul și când o trase din șa, izbucni în plâns. Atent, o conduse câțiva pași, o lăsă să se așeze pe iarba veștedă și îngenunche alături. Stând acolo, în iarbă, ea luptă împotriva sughițurilor de plâns, luptă cu nădejde și izbuti să le stăpânească.
— Oh, ești atât de rău! începu ea, când fu în stare să vorbească. Abia izbutea să închege cuvintele.
— Sunt chiar atât de rău?
— Ești un seducător, Gură de Aur. Vreau să uit ce mi ai spus adineauri, au fost cuvinte nerușinate, nu se cuvine să vorbești cu mine astfel. Cum de poți crede că te aș iubi? Hai să uităm toate astea! Dar cum să uit ce am fost nevoită să văd ieri seara?
— Ieri seara? Dar de fapt ce ai văzut?
— Ah, nu te mai preface, nu mai minți! A fost îngrozitor și nerușinat, cum o făceai pe galantul, în văzul meu, în fața acelei femei. N ai pic de rușine? Chiar și piciorul i l ai mângâiat sub masă, sub masa noastră! în fața mea, sub ochii mei ! Și acum vii, îndată după plecarea ei, și te ții după mine ! Într adevăr, tu nu știi ce înseamnă rușinea ?
Gură de Aur regretase imediat cuvintele pe care i le spusese înainte de a descăleca. Cât de prost fusese! De cuvinte ne putem lipsi în dragoste, ar fi trebuit să tacă.
Nu mai spuse nimic. Îngenunche alături de dânsa și cum ea îl privea, atât de frumoasă și de nefericită, se molipsi de suferința ei; simți și el că era într adevăr motiv de plâns. Dar în ciuda a ce spusese Lydia, citea, totuși, dragoste în ochii fetei, chiar și durerea de pe buzele care i tremurau tot dragoste era. Dădea mai multă crezare ochilor decât cuvintelor.
Însă ea așteptase un răspuns. Cum răspunsul nu venea, Lydia își înăspri și mai mult buzele, îl privi cu ochii încă puțin înlăcrimați, și repetă:
— Þie, într adevăr nu ți e rușine?
— Iartă mă, zise el umil, vorbim despre lucruri care n ar trebui să se vorbească. E vina mea, iartă mă! Mă întrebi, dacă nu mi e rușine. Da, sigur că mi e rușine. Dar mi ești dragă, și dragostea nu știe de rușine. Nu fi supărată!
Părea că nu aude. Ședea și și ținea mai departe buzele strânse a amărăciune, privind pe lângă el, departe, în zare, de parcă ar fi fost singură. Niciodată Gură de Aur, nu mai fusese într o asemenea situație. Cuvintele erau de vină.
Cu un gest molcom își așeză fața pe genunchiul ei și în aceeași clipă atingerea îl reconforta. Totuși se simțea încă pierdut și trist, iar Lydia, la rândul ei, părea și ea mereu tristă, ședea nemișcată, tăcea și privea spre depărtări. Câtă confuzie, câtă tristețe! Dar genunchiul accepta, prietenos, alipirea obrazului său, nu l respingea. Fața lui, cu ochii închiși întârzia, pe genunchiul ei, întipărind în sine încetul cu încetul linia nobilă, alungită a acestuia. Gură de Aur descoperea cu bucurie și emoție, în gând, cât de bine se potrivea acest genunchi, prin forma sa elegantă și tinerească, cu unghiile ei lungi, frumoase, delicat bombate. Se lipea recunoscător de genunchiul acesta, lăsându și obrazul și gura să i grăiască.
Apoi simți cum mâna ei poposește, sfioasă și ușoară ca o pasăre, pe părul lui. Dulce mână, simți el, iar ea îi mângâie, încet și copilăros, părul. Privise de multe ori această mână cu atenție și cu admirație, o cunoștea aproape la fel de bine ca pe a sa, degetele lungi, subțiri, cu movilițele alungite, frumos bombate, ale unghiilor roze. Acum degetele lungi și subțiri grăiau cu timiditate buclelor sale. Graiul lor era copilăros și temător, dar era graiul iubirii. Plin de gratitudine își lipi capul de mâna ei, îi pipăi palma cu ceafa și cu obrajii.
Atunci ea zise:
— E timpul să plecăm.
El își săltă capul și o privi cu gingășie, îi sărută blând degetele subțiri.
— Te rog, scoală te, zise ea, trebuie să ne întoarcem acasă.
El ascultă neîntârziat, se sculară, încălecară, porniră.
Inima lui Gură de Aur era plină de fericire. Cât era de frumoasă Lydia, ce copilăros de curată și de gingașă! Nici nu o sărutase încă, și totuși era atât de îmbogățit, atât de plin de dânsa. Călăriră repede, și abia la întoarcere, chiar în marginea curții, ea se sperie și zise:
— N ar fi trebuit să sosim împreună! Cât de proști suntem! Iar în ultima clipă, când descălecau, iar un rândaș de la grajduri se apropia, alergând, ea îi suflă în ureche repede și fierbinte:
— Spune mi dacă noaptea trecută ai fost la femeia aceea!
El își scutură de mai multe ori capul și se apucă să scoată căpăstrul calului.
După amiază, când tatăl ei nu mai era acolo, ea apăru în camera de scris:
— E chiar adevărat? nu întârzie să întrebe pasionată, și el ghici imediat la ce se gândește.
— Atunci de ce te ai jucat cu dânsa, atât de îngrozitor, și ai făcut o să se îndrăgostească?
— Te ținteam pe tine, zise el. Crede mă, mi ar fi fost de o mie de ori mai drag să mângâi piciorul tău, decât pe al ei. Dar piciorul tău nu s a apropiat niciodată de mine sub masă, și nu m a întrebat dacă te iubesc.
— Într adevăr, mă iubești, Gură de Aur?
— O, da!
— Dar la ce o să ducă asta?
— Nu știu, Lydia. Nici nu mi pasă. Mă simt fericit că te iubesc – la ce o să ducă, nu mă gândesc. Mă bucur când te văd călărind și când îți aud glasul, și când degetele tale îmi mângâie părul. Mă voi bucura când îmi va fi îngăduit să te sărut.
— Doar mireasa ți e îngăduit să o săruți, Gură de Aur. Nu te ai gândit niciodată la asta?
— Nu, nu m am gândit niciodată. La ce bun? Știi tot atât de bine ca și mine că nu poți deveni mireasa mea.
— Așa este. Și pentru că tu nu poți să devii bărbatul meu și să rămâi lângă mine pentru totdeauna, a fost cât se poate de nedrept din partea ta să mi vorbești de dragoste. Ai crezut că m ai putea seduce?
— N am crezut și nu m am gândit la nimic, Lydia, în general gândesc mult mai puțin decât ți se pare. Eu nu doresc decât să mă săruți o dată. Vorbim atât de mult. Îndrăgostiții nu fac așa. Cred că tu nu mă iubești.
— Azi dimineață ai spus contrariul.
— Și tu ai făcut contrariul!
— Eu? Ce vrei să spui?
— Întâi ai fugit din fața mea, când m ai văzut apropiindu mă. Atunci am crezut că ți sunt drag. Apoi ți a venit să plângi și am crezut c o faci pentru că mă iubești. Apoi capul meu a stat pe genunchiul tău și tu m ai mângâiat și am crezut că o faci din dragoste. Dar acum nu mi dai nici un semn de iubire.
— Eu nu sunt ca femeia al cărei picior l ai mângâiat ieri. Pari obișnuit cu asemenea femei.
— Nu, slavă Domnului, ești mult mai frumoasă și mai delicată ca ea.
— Nu despre asta vorbesc.
— O, dar așa este. Știi oare cât ești de frumoasă?
— Am oglindă.
— Þi ai privit vreodată fruntea în oglindă, Lydia? Și apoi umerii și unghiile și genunchii? Și ai văzut cum seamănă între ele, și cum se armonizează una cu alta, cum au aceeași formă toate, o formă prelungă, zveltă, fermă și foarte subțire? Ai văzut?
— Cum vorbești! De fapt, n am văzut niciodată, dar acum, când mi o spui, îmi dau seama la ce te gândești. Ascultă, ești totuși un seducător, încerci să mă faci încrezută.
— Îmi pare rău că nu izbutesc nicicum să ți fiu pe plac. Dar de ce m aș strădui să te fac încrezută? Ești frumoasă și aș vrea să ți arăt recunoștința mea pentru asta. Mă silești să ți o spun cu vorbe; ți aș putea o spune de o mie de ori mai bine altminteri. Cu vorbele nu ți pot da nimic! Și cu vorbe nu pot învăța nimic de la tine nici tu de la mine.
— Dar ce să învăț eu de la tine?
— Eu de la tine, Lydia, și tu de la mine. Dar tu nu vrei. Tu vrei să l iubești numai pe acela, căruia îi vei deveni mireasă. Va râde când va vedea că nu ai învățat nimic, nici măcar să săruți.
— Așa, va să zică vrei să mă instruiești în materie de sărutat, magistre?
El îi zâmbi. Chiar dacă vorbele nu i erau pe plac, în dosul flecărelii pripite și prefăcute simțea, totuși, cum fecioria ei era cuprinsă de voluptate și cum Lydia se apăra, speriată.
Nu i mai dădu nici un răspuns. Îi zâmbi, îi prinse cu ochii privirea neliniștită și i o ținu prizonieră și, în vreme ce ea, nu fără să reziste, cedă farmecului, își apropie încet fața de a ei, până ce buzele lor se atinseră. Ii dezmierdă ușor gura, ea îi răspunse cu un mic sărut de copil și când el nu i mai dădu drumul, buzele ei se desfăcură, ca într o dureroasă mirare. Ispitind o blând, urmări gura ei, care încerca să fugă, o făcu să i vină din nou, șovăielnică, în întâmpinare și astfel, fără constrângere, o învăță pe fata stăpânită de vrajă, să ia și să primească sărutul, până ce, epuizată, își îngropa fața în umărul lui. O lăsă să se odihnească, îi adulmecă fericit părul blond și des, îi murmură la ureche vorbe gingașe și liniștitoare, și și aduse aminte cum odinioară pe când era numai un școlar neștiutor, fusese inițiat în această taină de țiganca Lise. Cât de negru fusese părul ei, cât de brună pielea, ce puternic dogorise soarele și cum mirosea pojarnița veștedă! Și cât de departe era acum întâmplarea aceea, din ce depărtări fulgera spre el! Atât de repede se veștejea tot ce abia înflorise!
Încet Lydia își înălță fruntea, chipul ei nu mai era același, ochii ei drăgăstoși îl priveau serioși și mari. Lasă mă să plec, Gură de Aur, zise ea. Am stat prea multă vreme cu tine. O, tu, tu, iubitul meu!
În fiece zi se întâlniră pentru câte un ceas al lor ascuns și Gură de Aur se lăsă condus în toate de cea îndrăgostită, această dragoste de fată îl mișca și îl fericea ca un miracol. Câteodată vreme de o oră întreagă ea nu voia, decât să i țină mâinile într ale ei, și să se uite în ochii lui luându și apoi rămas bun, cu un sărut de copil. Altădată, săruta dăruită și nesățioasă, dar nu răbda nici o atingere. Odată, roșind adânc și înfrângându se, în dorința de a i face o mare bucurie, îl lăsă să i vadă unul din sâni cu sfială ea scoase micul fruct alb din rochie; iar după ce el așezat în genunchi, îl sărută, ea îl ascunse din nou, grijulie, îmbujorată până la gât. Mai și vorbeau, însă într un fel nou, nu ca în prima zi; își inventau unul altuia nume, ea îi povestea cu plăcere despre copilăria ei, despre vise și jocuri. Adesea fata vorbea despre faptul că dragostea lor era nedreaptă, pentru că el nu o putea lua în căsătorie; pomenea toate acestea cu tristețe și resemnare și și împodobea dragostea cu taina acestei tristeți, asemenea unui văl negru.
Pentru prima oară, Gură de Aur se simțea nu numai dorit de o femeie, ci și iubit.
Lydia zise odată.
— Ești atât de drăguț și de vesel. Dar, adânc, în ochii tăi, nu i veselie, e numai jale; de parcă ochii tăi ar ști că nu există fericire și că, nu putem păstra prea mult ceea ce e frumos și drag. Ai ochii cei mai frumoși ce pot exista și cei mai triști. Cred că sunt așa, pentru că tu nu ai un cămin. Ai venit la mine din pădure și cândva ai să pleci iarăși, ai să dormi pe mușchi și ai să colinzi lumea. Dar unde i oare căminul meu? Dacă tu pleci, mai am, ce i drept, un tată și o soră și mai am o odaie și o fereastră, unde pot ședea gândindu mă la tine; dar voi fi dezrădăcinată pentru totdeauna.
El o lăsa să vorbească, uneori zâmbea, ascultând o, uneori se întrista. N o consola niciodată cu vorbe, ci numai cu mângâieri blânde, numai strângându i capul la piept și murmurând sunete de vrajă fără sens, precum șușotesc doicile pruncilor când plâng. Odată Lydia zise:
— Aș vrea să știu, Gură de Aur ce se va întâmpla cu tine în viitor, adeseori stau și mă gândesc. Nu vei avea o viață obișnuită, nici una ușoară. Ah, de ți ar merge bine! Câteodată mă gândesc că ar trebui să devii poet, unul dintre cei ce au viziuni și vise și le exprimă atât de frumos. Vei hoinări prin toată lumea și toate femeile te vor iubi și, totuși, vei rămâne singur. Mai bine întoarce te la mănăstire, la prietenul tău, despre care mi ai povestit atâtea! Am să mă rog pentru tine, ca să nu trebuiască să mori cândva, singur, în pădure!
Asemenea lucruri era în stare să spună profund serioasă, cu ochii pierduți. Însă pe urmă călărea iarăși cu el, râzând, peste câmpurile tomnatice sau îi dădea ghicitori glumețe de dezlegat sau azvârlea spre el crenguțe veștede și ghinde strălucitoare.
Odată Gură de Aur stătea în odaia lui, întins pe pat și aștepta să i vină somnul. Inima îi era grea, într un fel minunat și dureros în același timp, îi bătea în piept greu și cu putere, peste măsură de încărcată de dragoste, de tristețe, de dezorientare. Auzea cum vântul de noiembrie zgâlțâia acoperișul; se obișnuise să stea astfel mult timp înainte de a adormi somnul se lăsa așteptat. Rosti încet, precum obișnuia în fiecare seară, un imn marianic, lăsându se pătruns de el:

Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Tu laetitia Israel,
tu advocata peccatorum!

Cântecul picura, cu blânda sa melodie, în sufletul său, dar în același timp afară cânta vântul, cânta despre neliniști și drumeții, despre pădure, despre toamnă, despre viața celor hoinari. Se gândea la Lydia, se gândea la Narcis și la mama lui, inima neostoită îi era plină și grea.
Tresări și se uită, neputând să și creadă ochilor: ușa odăii se deschisese, în întuneric pătrunse o făptură învăluită într o cămașă albă, lungă, Lydia intră, fără un sunet, călcând cu picioarele goale pe dalele de piatră, închise încet ușa și se așeză pe marginea culcușului său.
— Lydia, șopti el, căprioara mea, floarea mea albă! Lydia, ce faci?
— Vin la tine, zise ea, numai pentru o clipă. Vreau să văd și eu cum stă în pătuț Gură de Aur al meu, inima mea de aur.
Se întinse lângă el, statură nemișcați, cu inimi grele, palpitânde. Ea îl lăsă să o sărute, lăsă mâinile lui îndrăgostite să se plimbe pe brațele ei, mai mult nu i era îngăduit. După puțin, îi dădu încet mâinile de o parte, îl sărută pe ochi, se sculă fără zgomot și dispăru. Ușa scârțâi, pe acoperiș vântul se zbătea și zornăia. Totul era vrăjit, plin de mister, plin de spaime, plin de promisiuni, plin de amenințări. Gură de Aur nu mai știa nici ce gândește, nici ce face. Când, după un somn scurt și neliniștit, se trezi din nou, perna îi era udă de lacrimi.
Ea reveni peste câteva zile, dulce stafie albă, și stătu un sfert de ceas lângă dânsul, în pat, ca și prima dată. Cuprinsă de brațele lui, îi șopti la ureche, avea a i spune și a i se plânge de multe. O ascultă cu delicatețe, ea se culcase pe brațul lui stâng, cu mâna dreaptă îi mângâia genunchii.
— Guriță de aur, zise ea, cu vocea foarte scăzută, aproape de obrazul lui, e atât de trist că niciodată nu voi putea fi a ta. Mica noastră fericire, mica noastră taină nu va mai dura mult. Julie a și intrat la bănuială, în curând mă va sili să i mărturisesc tot. Sau va băga de seamă tata. Dacă m ar găsi la tine, în pat, pasărea mea de aur, ar fi rău de Lydia ta; ar sta cu ochii plânși, să se uite la copaci și l ar vedea pe iubitul ei, atârnat acolo, sus, și clătinat de vânt. Ah, mai bine ai fugi chiar acum, în loc să aștepți până te leagă și te spânzură tata. Am văzut odată pe unul, spânzurat, un hoț. Nu te pot vedea spânzurat, mai bine fugi și uită mă, să nu trebuiască să te văd mort, dulcele meu auraș, să nu ciugulească păsările ochii tăi albaștri! Dar nu, comoara mea, nu te las să pleci – ah, ce mă fac dacă mă lași singură!
— Nu vrei să vii cu mine, Lydia? Fugim împreună, lumea e mare!
— Ar fi foarte frumos, suspină ea, ah, cât ar fi de frumos, să colind cu tine prin lume! Dar nu pot. Nu pot să dorm în pădure și să trăiesc fără adăpost și să umblu cu fire de paie în păr, nu pot. Și nici nu l pot face de rușine pe tata. Nu, nu mi spune nimic, nu sunt năluciri. Nu pot! Așa cum n aș fi în stare să mănânc dintr o farfurie murdară sau să dorm într un pat de lepros. Ah, nouă ne e interzis tot ce i bine și frumos: noi, amândoi, suntem născuți pentru suferință. Aurașul meu, bietul meu băiețel, până la urmă tot am să te văd spânzurat. Și eu, eu voi fi închisă și, apoi trimisă într o mănăstire. Iubitule, trebuie să mă părăsești și să faci iar dragoste cu țigănci și cu țărănci. Ah, du te, du te, înainte să te prindă și să te lege! Niciodată nu vom fi fericiți, niciodată.
El îi mângâie încet genunchii și atingându i foarte delicat locul de taină, o rugă:
— Floricica mea, am putea fi atât de fericiți! Vrei?
Fără supărare, dar cu putere ea îi dădu mâna deoparte și se depărtă puțin de el.
— Nu, zise ea, n ai voie să faci asta! Mi e interzis. Tu, țigănușule, poate nu înțelegi. Mă port cum nu trebuie, sunt o fată rea, fac de rușine casa noastră. Dar undeva în adâncul sufletului meu, mi am păstrat mândria; și acolo nu are voie să pătrundă nimeni. Trebuie să mi lași măcar atât, altfel n am să mai pot veni niciodată la tine în odaie.
Nicicând n ar fi trecut peste o interdicție, o dorință sau o aluzie a ei. Era el însuși uimit de puterea pe care fata o avea asupra lui. Dar suferea. Simțurile îi rămâneau flămânde și inima lui protesta adeseori cu vehemență împotriva acestei supuneri. Câteodată se străduia să se desprindă de ea. Câteodată o curta, cu politețe aleasă, pe micuța Julie și, de fapt, era chiar foarte necesar să rămână în relații bune cu această persoană însemnată și, pe cât îi stătea în putință, să o inducă în eroare. Erau ciudate raporturile sale cu această Julie, care de multe ori se purta atât de copilărește și de multe ori se vădea atotștiutoare. Fără îndoială era mai frumoasă decât Lydia, era o frumusețe neobișnuită care, alături de nevinovăția și înțelepciunea ei precoce, copilăroasă, constituia o mare ispită pentru Gură de Aur; era adesea foarte îndrăgostit de Julie. Tocmai datorită acestei ispite, pe care Julie o exercita asupra simțurilor sale, recunoscu în cele din urmă, uimit, deosebirea dintre dorință și iubire. La început privise ambele surori cu aceiași ochi, le socotise pe amândouă vrednice de a fi dorite, pe Julie o găsise însă mai frumoasă, meritând deci mai mult osteneala seducerii, încercase fără deosebire a le cuceri pe amândouă, păstrându le fără contenire pe amândouă în raza privirilor sale. Și acum, Lydia dobândise această putere asupra lui! Acum o iubea atât de mult încât din dragoste renunța s o posede în întregime. Îi cunoscuse și îi îndrăgise sufletul, copilăros cum era, gingaș și înclinat spre tristețe, i se părea asemănător cu propriul său suflet; adeseori rămânea profund uimit și încântat de corespondența desăvârșită dintre sufletul și trupul ei; când făcea ori spunea ceva, dădea grai unei dorințe sau unei judecăți, cuvântul ei și atitudinea sufletului repetau în chip desăvârșit același tipar, ca tăietura ochilor, și conformația degetelor ei.
În asemenea clipe, în care el credea că vede formele de bază și legile după care era plămădită ființa ei, atât sufletul cât și trupul, se trezea de cele mai multe ori în Gură de Aur pofta de a reține și a reda ceva din această făptură și, pe câteva foi pe care le păstra în mare taină, încercă să deseneze din memorie, cu câteva trăsături de condei, conturul capului, linia sprâncenelor, mâna, genunchiul ei.
Cu Julie situația era mai complicată. Evident, ea simțea unda de dragoste ce o învăluia pe sora ei mai mare și, pline de curiozitate și dorințe, simțurile ei se îndreptau spre acest paradis, fără ca judecata ei încăpățânată să recunoască acest lucru. Pe Gură de Aur îl trata cu exagerată răceală și antipatie și totuși, în clipe de uitare, se întâmpla să l privească cu admirație și voluptuoasă curiozitate. Cu Lydia se purta adeseori cu foarte multă delicatețe, câteodată se ducea chiar în patul ei și în asemenea clipe, respira cu tăcută lăcomie atmosfera de dragoste și de sex, se apropia, curajoasă, de secretul interzis și râvnit. Apoi dădea iarăși a înțelege, într un fel aproape jignitor, că știe fapta nepermisă a Lydiei și o disprețuiește. Fermecătoare și stingheritoare, frumoasa copilă pâlpâia capricioasă între cei doi îndrăgostiți, se hrănea, în visele ei însetate, din taina lor, ba făcând pe nebănuitoarea, ba lăsând să se întrevadă o primejdioasă cunoștință de cauză; deveni repede dintr un copil, o putere de temut. Lydia avea mai mult de suferit de pe urma ei decât Gură de Aur, care, afară de mese, o zărea rar. De asemenea nu i putea scăpa Lydiei că Gură de Aur nu era insensibil la farmecul Juliei, câteodată vedea privirea lui admirativă, plină de încântare, zăbovind asupra mezinei. Nu avea voie să spună nimic, totul era atât de complicat, totul atât de plin de primejdii, Julie, mai ales, nu trebuia indispusă și jignită; ah, în orice zi și în orice clipă secretul iubirii lor putea fi descoperit, fericirea lor atât de împovărată de opreliști și temeri putea fi curmată, poate într un fel îngrozitor.
Câteodată Gură de Aur se mira că încă n o luase din loc, ceea ce de mult ar fi trebuit să facă. Era greu de trăit așa cum trăia el acum: iubit, dar fără să tragă nădejde nici într o fericire îngăduită și durabilă, nici în împlinirile ușoare, cu care dorințele sale de dragoste fuseseră obișnuite până mai deunăzi; cu instinctele necontenit ațâțate și flămânde, niciodată potolite, și, în același timp, în permanentă primejdie. De ce rămânea aici și suporta totul, toate complicațiile acestea, toate sentimentele acestea confuze? Oare acestea nu erau trăiri, sentimente, stări de conștiință cuvenite sedentarilor, celor cu drepturi legitime, oamenilor care locuiesc în odăi încălzite? Iar el, hoinarul fără cămin și fără ambiții, nu era el îndreptățit să se sustragă acestor gingășii și complicații și să râdă de ele? Da, avea acest drept, și era o nebunie să caute ceva aici, ceva ce semăna cu un cămin și o patrie, plătind această căutare cu atâtea dureri și atâtea confuzii. Totuși, așa făcea, și suferea, se învoia să sufere și, în taină, suferința aceasta îi aducea fericirea. Era stupid și dificil, complicat și extenuant să iubească astfel, dar era minunat. Era superbă tristețea splendid întunecată a acestei iubiri, ca și nebunia și deznădejdea ei; aceste nopți frumoase erau fără somn, încărcate de gânduri; erau frumoase și pline de delicii toate acestea, ca și trăsătura de suferință ce se desena pe buzele Lydiei, ca și sunetul pierdut, supus al glasului ei, când îi vorbea despre dragoste și despre îngrijorare. Trăsătura aceasta de suferință se crestase și încremenise în puține săptămâni pe fața tânără a Lydiei, ale cărei linii el le trasa încă o dată cu condeiul și acest lucru i se părea frumos și foarte important și simțea că în aceste câteva săptămâni, el însuși devenise altfel, mult mai vârstnic, nu mai înțelept, dar totuși mai experimentat, nu mai fericit, dar totuși mult mai matur și mai bogat la suflet. Nu mai era un băiețandru.
Cu glasul ei blând, pierdut, Lydia îi zise:
— Nu trebuie să fii trist din pricina mea, n aș vrea decât să te înveselesc și să te văd fericit. Iartă mă, te am întristat, te am molipsit cu teama și cu mâhnirea mea. Noaptea visez ciudățenii: umblu mereu printr un deșert, care e atât de întins și de întunecos, cum nici nu ți pot spune, și umblu, și umblu, și te caut, dar nu te aflu, și știu că te am pierdut, și va trebui întotdeauna, întotdeauna să umblu astfel, singură de tot. Apoi, când mă trezesc, îmi spun: „O, ce bine, ce minunat că mai este aici și l voi vedea, poate încă săptămâni întregi, poate numai zile, totuna, dar mai este aici!"
Într o dimineață, Gură de Aur se trezi curând după ce mijiseră zorile și rămase câtva timp întins în pat, căzut pe gânduri, mai roiau în jurul lui imagini de vis, dar fără legătură între ele. Îi visase pe mama sa și pe Narcis, continua să vadă limpede figurile amândurora. După ce se descâlci din firele visului, luă aminte la lumina neobișnuită, la seninul acela ciudat, care pătrundea astăzi prin micul ochi ie geam. Sări din pat și alergă la fereastră, iar de acolo văzu acoperișul grajdului, intrarea în curte și întreg peisajul de dincolo de ea, toate licărind alb albăstrui, acoperite ie prima zăpadă a acestei ierni. Contrastul dintre neliniștea inimii sale și tihnita, resemnata lume hibernală îl impresiona; cât de calm, cât de emoționant și pios se dăruiau ogorul și pădurea, dealul și lunca soarelui, vântu lui, ploii, secetei, omătului, cât de frumos și domol își purtau arțarii și frasinii povara lor iernatică! Nu putea deveni asemenea lor, nu putea învăța nimic de la ei? Încărcat de gânduri, ieși în curte, își croi pârtie prin zăpadă, o pipăi cu mâinile, trecu dincolo, spre grădină și privi peste gardul nins și el din belșug, spre tulpinile de trandafir, încovoiate de povara omătului.
La micul dejun mâncară o supă de făină, vorbiră despre prima zăpadă, toți – chiar și fetele – fuseseră în curte. Zăpada sosea târziu anul acesta, Crăciunul era aproape. Cavalerul povesti despre țările de la miazăzi, unde nu există zăpadă. Însă ceea ce avea să l facă pe Gură de Aur să nu uite niciodată această primă zi de iarnă, se petrecu abia mult după ce se lăsase noaptea.
Cele două surori avuseseră astăzi o ceartă, de care Gură de Aur nu știa. Noaptea, după ce casa se învălui în liniște și întuneric, Lydia veni la el, precum obișnuia, se culcă lângă dânsul, cu capul pe pieptul său, pentru a auzi cum îi bate inima și pentru a găsi alinare în apropierea lui. Era abătută și speriată, se temea de trădarea Juliei, dar nu se putea, decide totuși să i vorbească iubitului despre toate necazurile acestea împovărându l și cu alte griji. Așa că ședea liniștită cuibărită la inima lui, îl auzea din când în când, șoptindu i câte un cuvânt alintător și îi simțea mâna care i mângâia părul.
Dar deodată – nu stătuse prea multă vreme astfel – se sperie îngrozitor și se înălță, cu ochii larg deschiși. Și Gură de Aur se sperie, și încă zdravăn, când văzu cum se deschide ușa odăii, lăsând să intre o persoană pe care, în prima lui spaimă, nici nu o recunoscu imediat. Abia când arătarea ajunse foarte aproape de pat și se aplecă peste el, văzu că era Julie, și simți o violentă strângere de inimă. Ea lepădă mantia pe care și o azvârlise peste cămașă lăsând o să cadă la pământ. Cu un icnet de durere, de parcă ar fi fost înjunghiată, Lydia se culcă la loc și se încleșta de Gură de Aur.
Cu un ton de ironie și de satisfacție malițioasă, dar totuși cu glasul nesigur, Julie zise:
— Nu mi place să stau singură în pat, la mine în odaie. Sau mă luați la voi și stăm culcați împreună toți trei, sau mă duc și l scol pe tata.
— Bine, atunci vino, – zise Gură de Aur și dădu învelitoarea de o parte, – că ți îngheață picioarele. Ea se sui, și pe el îl costă oarecare trudă, să i facă loc în culcușul îngust, căci Lydia își îngropase fața în pernă și ședea nemișcată, în sfârșit se aflau toți trei în pat, fetele de o parte și de alta a lui Gură de Aur și pentru o clipă el nu putu să alunge gândul că abia cu puțină vreme în urmă, această situație s ar fi potrivit de minune dorințelor sale. Cuprins de o ciudată teamă, totuși în taină încântat, simți șoldul Juliei atingându i coapsa.
— Trebuia să văd și eu o dată, reîncepu ea, cum se stă în patul tău, pe care sora mea îl vizitează cu atâta plăcere.
Pentru a o potoli, Gură de Aur își frecă încet obrazul de părul ei și o mângâie, abia atingând o, pe șold și pe genunchi, cum se alintă o mâță, și ea se dărui mâinii sale, tăcută și curioasă, cu tulburare și reculegere, ca vrăjită, nu opuse nici o rezistență. Însă în timpul acestei descântări, n o uită nici pe Lydia, îi șopti la ureche, încet, cuvinte și alintări drăgăstoase și o hotărî, până la urmă, să și ridice măcar fața de pe pernă și să o întoarcă spre el. Îi sărută în tăcere gura și ochii, în vreme ce dincolo, mâna lui o stăpânea pe sora cea mică, pe deplin conștient, aproape neputând să îndure penibilul și falsitatea întregii situații. Mâna lui stângă fu cea care îl învăță de bine; în vreme ce ea făcea cunoștință cu trupul frumos al Juliei, care l aștepta în tăcere, percepu, pentru prima oară, nu numai frumusețea și profunda deznădejde a dragostei sale față de Lydia, dar și ridicolul ei. Ar fi trebuit, așa i se părea acum, în vreme ce și dăruia buzele Lydiei iar mâinile Juliei, ar fi trebuit fie s o constrângă pe Lydia la dăruire deplină, fie să purceadă mai departe, pe drumul său. A o iubi și totuși a renunța la ea, fusese o neghiobie, o greșeală.
— Inima mea, șopti el la urechea Lydiei, suferim zadarnic. Cât de fericiți am putea fi acum, toți trei! Hai să facem ceea ce ne cere sângele!
Cum ea se retrase, înfiorată, dorința lui se refugie la cealaltă și mâna lui stârni atâta plăcere, încât Julie răspunse cu un îndelung și tremurat suspin de voluptate.
Când Lydia auzi acest oftat, gelozia îi strânse inima, de parcă i ar fi picurat venin în ea. Se ridică, brusc, în capul oaselor, smulse învelitoarea de pe pat, sări în picioare și strigă:
— Julie, hai să mergem!
Julie tresări; chiar și numai necugetata intensitate a strigătului, care îi putea trăda pe toți, o făcu să înțeleagă primejdia, deci se ridică în tăcere.
Dar Gură de Aur, jignit și înșelat în toate instinctele sale, o cuprinse repede pe Julie, îi sărută amândoi sânii în timp ce ea se ridica, și i șopti încins la ureche:
— Mâine, Julie, mâine!
Lydia stătea în cămașă, desculță, pe dalele de piatră, degetele de la picioare i se zgârciseră de frig. Ridică de jos mantia Juliei și i o anină de umeri, cu un gest de suferință și de umilință totodată, care nici în întuneric nu i scăpă celeilalte, gest care o mișcă și o împacă imediat. Surorile se strecurară afară din odaie tăcute ca niște umbre. Răscolit de sentimente contradictorii Gură de Aur pândi în urma lor și respiră ușurat, căci în casă domnea aceeași liniște de moarte.
Astfel, părăsind acea însoțire ciudată și potrivnică naturii, cei trei tineri se văzură exilați acum fiecare într o singurătate apăsată de gânduri, căci nici amândouă surorile, după ce ajunseră în odaia lor de culcare, nu reușiră să se lămurească între ele, ci fiecare ședea în patul ei singuratică, tăcută și încăpățânată. Un spirit al nefericirii și a] înfruntării, un demon al lipsei de sens, al însingurării și al confuziei sufletești părea să fi pus stăpânire pe casă. Gură de Aur adormi abia după miezul nopții, Julie abia spre dimineață. Lydia rămase trează, chinuită, până ce peste zăpadă răsări paloarea zilei. Se ridică imediat, se îmbrăcă, zăbovi îndelung în genunchi, în fața micului ei crucifix de lemn și se rugă, iar apoi, de cum auzi pe scări pasul tatălui ei, se duse la el și l rugă să i dea ascultare. Fără a încerca să facă vreo distincție între grija pentru virtutea Juliei și propria ei gelozie, ajunsese la concluzia că situația trebuie curmată. Gură de Aur și Julie mai dormeau, când cavalerul și aflase tot ce Lydia găsise de cuviință să i împărtășească. Trecuse sub tăcere participarea Juliei la aventură.
Când Gură de Aur apăru, la ceasul obișnuit, în odaia de scris, îl zări pe cavaler – care altminteri se îndeletnicea cu compunerile lor în papuci și halat de pâslă – încălțat cu cizmele, îmbrăcat cu tunica, cu spada aninată la șold și își dădu îndată seama ce însemnau acestea.
— Pune ți boneta, zise cavalerul, am de făcut un drum cu tine.
Gură de Aur își luă boneta din cui și l urmă pe stăpânul său pe scări în jos, de a lungul curții și afară pe poartă. Tălpile lor făceau să scârțâie strident omătul ușor înghețat, pe cer mai stăruia roșeața dimineții. Cavalerul mergea tăcut înainte, tânărul îl urma și își întoarse, de mai multe ori, privirea înapoi spre curte, spre fereastra odăii sale, spre acoperișul țuguiat, acoperit cu zăpadă, până ce acesta se topi în zare. Niciodată nu va revedea acest acoperiș și aceste ferestre, niciodată odaia de scris și cea de culcare, nici pe cele două surori. De multă vreme se deprinsese cu ideea unei despărțiri subite, totuși inima i se strânse. Despărțirea îl durea amarnic.
Vreme de un ceas umblară astfel, stăpânul în față, tânărul în urma lui, amândoi fără să scoată o vorbă. Gură de Aur începu să se întrebe ce l aștepta. Cavalerul era înarmat, poate îl va omorî. Totuși, nu i venea să creadă. Primejdia era neînsemnată; trebuia numai să o rupă la fugă și bătrânul ar rămâne neputincios locului cu tot cu spada sa. Nu, viața nu i era în pericol. Dar drumul acesta și tăcerea, mersul în urma bărbatului solemn, jignit, această escortare mută de la locul faptei devenea, pas cu pas, tot mai chinuitoare. În sfârșit, cavalerul se opri.
— De aici încolo, zise el cu voce spartă, te vei duce singur mai departe, mereu în direcția aceasta și ți vei relua viața de hoinar, cu care ai fost obișnuit. De te vei arăta vreodată în apropierea casei mele, vei fi omorât. Nu vreau să mă răzbun împotriva ta; ar fi trebuit să fiu mai înțelept și să nu îngădui ca un om atât de tânăr să ajungă în preajma fiicelor mele. Dacă însă îndrăznești să te întorci, ți ai pierdut viața. Du te acum, Dumnezeu să te ierte!
Stătu pe loc; în lumina palidă a zorilor și a omătului, fața lui cu barba cenușie, părea stinsă. Rămase locului asemenea unei stafii și nu se urni până ce Gură de Aur nu dispăru după următoarea creastă de deal. Licăririle roșii de pe cerul acoperit de nori se pierduseră, soarele nu mai apăru, începu să ningă încet, cu fulgi subțiri, șovăielnici.



CAPITOLUL IX

După atâtea plimbări călare Gură de Aur cunoștea împrejurimile; știa că dincolo de stufărișul înghețat se află o șură a cavalerului, iar ceva mai încolo o gospodărie țărănească, unde era cunoscut; într unul din locurile acestea, va putea poposi și înnopta. Mâine va hotărî ce are de făcut mai departe. Treptat îl cuprinse din nou sentimentul libertății, al străinătăților, de care se dezobișnuise de la o vreme. În această zi de iarnă morocănoasă și geroasă, străinătatea nu l chema cu un parfum plăcut, avea un iz iute de chin, foame și ananghie și totuși, nemărginirea ei, grandoarea și crâncena ei asprime grăia inimii sale răsfățate, tulburate, cu un glas liniștitor, aproape consolator.
Umblă până osteni. „S a isprăvit cu călăria, gândi el. O, lume largă!" Ningea încet, undeva, departe, coamele pădurilor se pierdeau, cenușii, în nori, tăcerea se întindea nesfârșită, până la capătul lumii. Oare ce se întâmplă acum cu Lydia, cu biata ei inimă speriată? îi părea amarnic de rău de dânsa; se gândea la ea cu duioșie, în timp ce ședea să se odihnească în mijlocul stufărișului pustiu, sub un frasin singuratic și pleșuv. Până la urmă, frigul îl goni din loc, se sculă cu picioarele înțepenite, se sili, treptat, la un mers întins, lumina nevoiașă a zilei tulburi părea să scadă iarăși. În timpul marșului îndelungat de a curmezișul câmpurilor pustii scăpă de toate gândurile. Acum nu era momentul să gândească ori să nutrească sentimente, oricât de gingașe, oricât de frumoase; acum important era să nu înghețe, să ajungă la vreme într un adăpost pentru noapte, să se strecoare asemenea jderului și vulpii prin această lume neospitalieră, de gheață, și, pe cât cu putință, să nu se prăpădească aici, în câmp deschis; nimic altceva nu mai avea însemnătate.
Privi uimit împrejur, căci i se păru că aude bătaia depărtată a unor copite. Ar fi cu putință să l urmărească? Pipăi micul cuțit de vânătoare din buzunar și i desfăcu teaca de lemn. Acum călărețul ajunse în raza privirilor sale și recunoscu, de departe, un cal din grajdul cavalerului, ce se îndrepta stăruitor spre el. Fuga ar fi fost inutilă. Se opri locului și așteptă, fără a se teme de fapt, însă foarte încordat și curios, cu inima bătându i repede. Violent îl străfulgera o clipă gândul: „Dacă aș reuși să l omor pe călărețul acesta, ce bine mi ar merge; aș avea un cal și a mea ar fi lumea!" Dar când îl recunoscu pe călăreț, pe tânărul Hans, rândaș la grajduri, cu ochii săi apoși, albaștri deschis, cu fața bună, de băiețaș timid, îi veni să râdă; ca să l omoare pe acest băiat drăguț și bun ar fi avut nevoie de o inimă de piatră. Îl salută prietenos pe Hans și îl salută cu gingășie pe Hannibal, calul care l recunoscu imediat, și căruia îi mângâie gâtul fierbinte, umed.
— Încotro zorești, Hans? îl întrebă.
— După tine, râse flăcăul, arătându și toți dinții. Ai alergat o bună bucată de drum! Va să zică, de zăbovit, nu am voie să zăbovesc, trebuie doar să te salut și să ți predau asta.
— Dar din partea cui să mă saluți?
— Din partea domnișoarei Lydia. Ei, amară ciorbă ne ai mai fiert, magistre Gură de Aur; sunt fericit că am putut s o șterg și eu puțin de acolo. Deși stăpânul nu trebuie să bage de seamă că am fost plecat și că am îndeplinit unele însărcinări, altfel ar ieși lată de tot. Va să zică, ia asta!
Îi întinse un pachețel pe care Gură de Aur îl luă în primire.
— Ascultă, Hans, ai cumva o bucată de pâine prin buzunare? Dacă ai, dă mi o.
— Pâine? Ei, s o mai găsi o coajă. Scormoni prin buzunare, și dădu la iveală o bucată de pâine neagră. Apoi voi să se aștearnă din nou la drum.
— Dar domnișoara ce face? întrebă Gură de Aur. Nu ți a încredințat nimic? N ai vreo scrisorică?
— Nimic. Am văzut o numai o clipă. Știi, în casă e furtună; stăpânul aleargă de colo până colo, ca regele Saul. Prin urmare trebuie să ți predau asta și atâta tot. Trebuie să mă întorc.
— Da, o clipă numai! Ascultă, Hans, n ai putea să mi dai cuțitul tău de vânătoare? Eu nu am decât unul mic. Dacă vin lupii sau cine știe... ar fi mai bine să am în mână ceva mai acătării.
Însă Hans nici nu voia să audă. I ar părea rău, zicea el, dacă magistrul Gură de Aur ar păți ceva. Dar jungherul său, nu, nu l ar da niciodată, nici pentru bani, nici în schimb, o, nu nici măcar dacă l ar ruga, personal, însăși sfânta Genoveva. Așa, iar acum trebuie să se grăbească, îi dorește vreme bună și i pare rău.
Își strânseră mâinile, băiatul întoarse calul și plecă. Gură de Aur privi în urma lui cu inima ciudat de îndurerată. Apoi desfăcu pachetul, bucuros de cureaua bună, din piele de vițel, cu care fusese legat. Înăuntru găsi un pieptar, împletit din lână cenușie, groasă, evident lucrat de mâna Lydiei, și destinat lui, iar în împletitura de lână, bine învelit, mai simți ceva tare, era o felie de șuncă, iar în șuncă o crestătură mică, și înfipt în ea, un ducat de aur, strălucitor. Nici un cuvânt scris. Cu darurile Lydiei în mână stătu locului, în zăpadă, nehotărât, apoi își scoase haina și trase pe el pieptarul de lână, îi ținea plăcut de cald. Se îmbrăcă repede, ascunse moneda de aur în buzunarul cel mai sigur, se încinse cu cureaua și porni în grabă mai departe, de a curmezișul câmpului; era timpul să ajungă la un loc de popas, ostenise de a binelea. Dar la țăran nu voia să se ducă, deși acolo ar fi dormit la căldură și cu siguranță ar fi primit și lapte; însă nu i venea să flecărească, nici să înfrunte întrebările. Înnopta în șura cavalerului, dimineața porni mai departe prin ger și vânt aspru, frigul îl silea la marșuri îndelungate. Multe nopți de a rândul îl visă pe cavaler și spada lui și pe cele două surori; multe zile de a rândul solitudinea și melancolia îi împovărară inima.
Într una din serile următoare găsi găzduire pentru noapte într un sat la niște țărani săraci, care nu aveau pâine, ci doar supă de mei. Aici îl așteptau experiențe noi. Þăranca, al cărei oaspete era, născu în timpul nopții și Gură de Aur fu sculat din fân ca să dea o mână de ajutor, deși, până la urmă, nu i se găsi altceva de făcut decât să țină o făclie până ce moașa avea să și isprăvească treaba. Asista pentru prima oară la o naștere și stătea cu ochii uimiți, arzători, ațintiți la fața femeii, îmbogățit dintr o dată cu o nouă experiență. Ceea ce deslușea pe fața aceea i se părea demn de luat în seamă. La lumina faclei de brad, privind cu neînfrânată curiozitate la femeia care țipa în durerile facerii, își dădu seama de ceva neașteptat: liniile chipului schimonosit al celei ce țipa se deosebeau foarte puțin de altele pe care le văzuse, în clipa supremei beatitudini a dragostei, pe alte chipuri de femeie! Expresia unei dureri cumplite desfigura într adevăr mai mult, era mai violentă decât cea a unei mari voluptăți – dar nu fundamental deosebită, era aceeași contracție aducând cu o grimasă, aceeași învăpăiere și stingere. Fără să înțeleagă de ce, descoperirea că durerea și plăcerea se aseamănă precum două surori gemene îl covârși ca un miracol.
Și se mai întâmplă ceva în satul acela. De dragul unei femei din vecini, pe care o zărise în dimineața următoare și care răspunsese repede la întrebarea ochilor săi îndrăgostiți, rămase și a doua noapte în sat și făcu femeia foarte fericită, căci abia acum instinctul său se putu îndestula iarăși pentru prima oară după foarte lungă vreme și după multele întâmplări de dragoste, care l stârniseră și l dezamăgiseră întruna în aceste ultime săptămâni. Iar amânarea plecării îi prilejui o nouă experiență; din pricina ei întâlni a doua zi, printre țăranii din același sat, un tovarăș de drum, un lungan obraznic, pe nume Victor, ce arăta pe jumătate a popă, pe jumătate a tâlhar. Acesta îl salută cu frânturi de cuvinte latinești și se dădu drept un student pribeag, deși depășise de mult vârsta anilor de învățătură.
Bărbatul cu bărbiță ascuțită îl salută pe Gură de Aur cu oarecare cordialitate și cu un anume umor de vagabond, care îl cuceri repede pe tânăr. La întrebarea acestuia unde anume învățase și încotro îl poartă drumeția, ortacul cel ciudat declamă:
— Pe sufletul meu, sărmanul, școli înalte am frecventat destule; am fost la Köln și la Paris și despre metafizica slăninii afumate arareori s au vorbit lucruri mai cu miez decât le am rostit eu, în dizertația pe care am ținut o la Leyda. De atunci încoace, amice, eu, un biet porc de câine, cutreier imperiul german, cu sufletul, dragul de el, chinuit de nețărmurită foame și sete; mi se zice „spaima țăranilor" și meseria mea constă în a instrui femeile tinere în tainele limbii latine și a muta prin vrăji, cârnații din horn la mine în burtă. Þinta mea este patul nevestei primarului și dacă mă vor mânca în prealabil ciorile, atunci probabil că nu voi fi cruțat de obligația de a mă dedica plicticoasei profesii de arhiepiscop. E mai bine, tinere coleg, să folosești mâinile ca să ți îndestulezi gura și nu invers, și la urma urmelor, niciodată o friptură de iepure nu s a simțit mai la locul ei decât în bietul meu stomac. Regele Boemiei îmi este frate și tatăl nostru, al tuturor, ne hrănește, deopotrivă, pe amândoi, dar, întru atingerea acestui scop, pe mine mă lasă să depun eu însumi grosul strădaniilor, iar alaltăieri, hain la inimă cum sunt tații îndeobște, a vrut să abuzeze de mine, pentru a salva cu făptura mea viața unui lup pe jumătate mort de foame. De n aș fi omorât dihania, domnule coleg, nu ai fi avut niciodată parte de onoarea de a mă cunoaște. În saecula saeculorum, amen!
Gură de Aur, încă nefamiliarizat cu umorul macabru și latineasca de haimana a acestui specimen, se cam temea de derbedeul deșirat, ciufulit și de râsul prea puțin plăcut, cu care își însoțea glumele, totuși ceva îl atrase la acest vagabond uns cu toate alifiile și se lăsă repede convins să continue călătoria împreună, căci fie că povestea cu lupul omorât fusese o născocire, fie că nu, în doi erau, în orice caz, mai puternici și aveau a se teme de mai puține vitregii. Însă înainte de a purcede mai departe, fratele Victor voia să mai vorbească latinește cu sătenii, cum spunea el, și se încartirui la un biet țăran. Dar nu se purtă, precum se purtase până acum Gură de Aur, în toate călătoriile sale, când fusese găzduit într o gospodărie sau într un sat, ci o luă din colibă în colibă, flecări cu fiecare femeie, își vârî nasul în fiecare grajd și în fiecare bucătărie și nu păru a se învoi să părăsească nici o bătătură, până ce nu și luă de peste tot vama și tributul. Le povesti țăranilor despre războiul din țara italică și cântă lângă vatră balada despre bătălia de la Pavia, le recomandă bunicuțelor leacuri împotriva podagrei și a căderii măselelor, părea că știe totul și a fost pretutindeni, între timp își burduși cămașa deasupra curelei, gata să plesnească, cu felii de pâine, cu nuci, cu pere primite în dar. Uimit Gură de Aur îl privea cum își duce, neobosit, campania până la capăt, cum izbutea ba să sperie oamenii, ba să i câștige, lingușindu i, cum se umfla în pene și cum se lăsa admirat, cum maltrata latina și făcea pe cărturarul, impresionând printr un limbaj pestriț și obraznic, de haimana, cum în toiul povestirii sau al discursurilor savante, înregistra cu ochi ageri, vigilenți, fiecare chip, fiecare sertar ce se deschidea, fiecare cheie și fiecare jimblă. Văzu, că avea de a face cu un vagabond viclean spălat cu toate apele pământului, un bărbat care cunoscuse și trăise multe, răbdase adesea de foame și de frig și în lupta încrâncenată pentru viața sa, atât de sărăcăcioasă și mereu primejduită, devenise priceput și neobrăzat. Deci așa deveneau toți cei care trăiau vreme îndelungată pe drumuri. Oare și el va deveni, cândva, la fel? A doua zi porniră mai departe. Gură de Aur încerca acum pentru prima oară gustul drumeției în doi. Umblau de trei zile împreună și Gură de Aur găsea mereu câte ceva de învățat de la Victor. Multe lucruri îl învățase pe vagabond în decursul anilor obișnuința, transformată în instinct, de a reduce totul la cele trei nevoi principale ale omului lipsit de cămin: asigurarea împotriva primejdiei de moarte, găsirea unui adăpost pentru noapte și procurarea hranei. Să recunoască din semnele cele mai puțin vizibile apropierea așezărilor omenești și pe timp de iarnă, și în toiul nopții, să cerceteze cu de amănuntul fiecare colțișor de pădure sau de câmp, ca să vadă dacă e bun sau nu pentru popas, sau pentru un culcuș de noapte, ori să adulmece într o secundă, la intrarea într o odaie, măsura bunăstării sau a mizeriei în care trăiește proprietarul, precum și măsura generozității, curiozității ori a fricii sale – toate acestea erau arte în care Victor dobândise o adevărată măiestrie. El povesti mai tânărului tovarăș de drum multe lucruri pline de învățăminte. Când, odată, Gură de Aur îi ripostă zicând că lui nu i vine să se apropie de oameni cu atâta chibzuire calculată, și că, deși nu cunoștea toate aceste arte, la rugămintea lui prietenoasă numai de foarte puține ori i se refuzase dreptul la ospitalitate, lunganul Victor râse și răspunse binevoitor:
— Ei da, Guriță de Aur, mititelule, s ar putea ca ție să ți izbutească, ești așa de tânăr și frumușel și arăți așa de nevinovat, încât înfățișarea ta un bilet bun de încartiruire. Muierilor le placi, iar bărbații cugetă: „Ah, Doamne, ăsta i nevinovat, ăsta nu face rău nimănui." Dar uite frățioare, omul îmbătrânește și pe mutra de copilandru crește barbă și se sapă riduri și pantalonii se găuresc și pe nesimțite, devii un musafir urât și nedorit, și în loc de tinerețe și nevinovăție, în ochii tăi nu se mai citește decât foame; dacă până la ceasul acela omul încă n a lepădat mila și n a învățat câte ceva din lume, e azvârlit fără vorbă multă la gunoi și se pișă câinii pe el. Dar mie mi se pare că tu nici așa nu vei mai colinda prea multă vreme pe drumuri, ai mâini prea fine, bucle prea frumoase, o să te aciuiești iarăși pe undeva unde se trăiește mai bine, într un pat cald dobândit cu cununie sau într o mănăstire frumoasă, ghiftuită sau într o odaie de scris, încălzită zdravăn. Chiar și porți straie atât de frumușele, încât ai putea fi luat drept un tânăr nobil.
Tot râzând, își petrecu mâna peste îmbrăcămintea lui Gură de Aur și acesta simți cum degetele caută și pipăie toate buzunarele și cusăturile; se feri, gândindu se la ducatul său de aur. Povesti despre șederea lui în casa cavalerului și cum își câștigase straiele cele frumoase, cu mâzgăleala latinească. Însă Victor voi să știe de ce părăsise în toiul iernii aspre un cuib atât de călduros și Gură de Aur, neobișnuit cu minciuna, povesti câte ceva despre fiicele cavalerului. Atunci izbucni prima ceartă între cei doi camarazi. Victor îl socoti pe Gură de Aur un netot fără pereche, pentru că și luase pur și simplu catrafusele și lăsase castelul și fecioarele care sălășluiau în el, în voia bunului Dumnezeu. Greșeala trebuia dreasă, va vedea el cum anume. Se vor duce la castel și bineînțeles că Gură de Aur nu trebuia să se arate acolo, ci doar să lase totul în seama lui. Va avea de întocmit o scrisorică pentru Lydia, așa și pe dincolo, și înarmat cu răvașul, el, Victor, va descinde la castel și, pe rănile Mântuitorului, nu se va întoarce de acolo fără atât și atât, socotind în bani și în bunuri. Gură de Aur se împotrivi și până la urmă deveni violent; refuză să mai asculte o vorbă despre asta sau să i dezvăluie numele cavalerului, și drumul către el.
Când Victor îl văzu atât de mânios, râse din nou și și compuse o mină binevoitoare:
— Ei, zise el, am priceput, nu ți răci gura de pomană! Atât îți spun: ai lăsat să ne scape, o pradă zdravănă, băietele, și de fapt, asta nu i prea frumos, nici colegial din partea ta. Dar tu nu le învoiești, mă rog, doar ești nobil, vrei să te întorci la castelul tău călare și s o iei de nevastă pe domnișoara! Băiete, cât ți e capul de împuiat cu prostii! Ei, hai, fie și așa, hai să ne vedem de drum mai departe și să ne împăcăm cu degeratul picioarelor.
Gură de Aur rămase până seara supărat și tăcut, dar cum în ziua aceea nu dăduseră peste nici o așezare și peste nici o urmă de om, îl lăsă pe Victor, nu fără recunoștință, să caute un loc potrivit pentru adăpostul de noapte, să înalțe o apărătoare între două trunchiuri la marginea pădurii și să adune multe crengi de brad, pentru a clădi un culcuș. Mâncară pâine și brânză din buzunarele pline ale lui Victor. Gură de Aur se rușină de mânia sa de dinainte, se arătă cuviincios și gata de orice ajutor, îi oferi camaradului, pentru noapte, pieptarul său de lână, căzură la învoială, de frica fiarelor, să stea de strajă cu schimbul, și Gură de Aur preluă prima veghe, în timp ce Victor se culcă pe crengile de brad. Gură de Aur stătu vreme îndelungată rezemat de un trunchi de molid, și nu se mișcă, pentru a nu l tulbura pe celălalt, care dormea. Apoi începu să se plimbe de colo până colo, căci i se făcuse frig. Umblă în sus și în jos pe o distanță tot mai lungă, văzu cum vârfurile ascuțite ale brazilor înțepau cerul palid, ascultă cu solemnitate și cu oarecare spaimă liniștea profundă a nopții de iarnă, își simți inima caldă, vie, bătând solitară în tăcerea glacială ce nu i dădea răspuns și, întorcându se încet, auzi respirația camaradului adormit, îl cuprinse, mai puternic ca oricând, sentimentul celui pierdut în lume, care nu a durat între ființa lui și marea spaimă ziduri despărțitoare de casă, de castel sau de mănăstire, care aleargă, gol și însingurat, prin lumea neînțeleasă, plină de dușmănie, însingurat pe sub stelele reci, ironice, printre animalele pitite la pândă, printre copacii răbdători, neclintiți.
Nu, gândi el, nu va deveni niciodată asemenea lui Victor, chiar dacă va rămâne pe drumuri toată viața. Nu și va putea însuși felul acesta de a se apăra de groază, nici furișatul viclean, hoțesc și nici meșteșugul acesta de a face pe măscăriciul zgomotos, obraznic, acest umor macabru, limbut, de fanfaron. Poate că bărbatul cel isteț și aspru, avea dreptate, poate că el. Gură de Aur, nu va fi niciodată aidoma lui, niciodată pe de a ntregul un vagabond iar într o bună zi se va refugia, între niște ziduri. Cu toate acestea va rămâne, dezrădăcinat și fără de țintă, niciodată nu se va simți într adevăr apărat și în siguranță mereu, lumea îl va înconjura misterios de frumoasă și misterios de tulburătoare, mereu va trebui să pândească, să și plece urechea la această tăcere, în mijlocul căreia bătaia inimii era atât de timidă, de trecătoare. Se vedeau puține stele, nu adia nimic prin văzduh, dar sus, în tării, norii păreau a se învălmăși.
După o bună bucată de vreme Victor se deșteptă – Gură de Aur nu se îndurase să l trezească – și l chemă.
— Vino, strigă el, acum trebuie să dormi tu, altfel mâine nu vei fi bun de nimic...
Gură de Aur îi dădu ascultare, se întinse în culcuș și închise ochii. Era destul de obosit dar nu dormi, gândurile îl țineau treaz, și dincolo de gânduri, un sentiment, pe care nu și l mărturisea nici sieși, un sentiment de teamă și de neîncredere față de camaradul său. I se părea acum de neînțeles cum de i a putut povesti despre Lydia acestui om grosolan, cu un râs atât de gălăgios, acestui farsor și cerșetor obraznic. Era supărat pe celălalt și pe sine și, îngrijorat, căuta în gând felul și prilejul cel' mai potrivit pentru a se despărți de el.
Trebuie să fi ațipit totuși, căci se sperie și rămase surprins când simți mâinile lui Victor pipăindu i atent hainele. Într unui din buzunare avea cuțitul, în celălalt ducatul; dacă le ar fi găsit, Victor le ar fi furat, negreșit, pe amândouă. Se prefăcu adormit, se răsuci pe o parte' și pe alta, parcă beat de somn, își mișcă brațele, iar Victor se retrase. Gură de Aur era foarte pornit. Împotriva lui și hotărî ca a doua zi să se despartă de el.
Când însă, cam după un ceas, Victor se aplecă din nou peste el, începând să caute, Gură de Aur fu cuprins de o mânie rece. Fără a se mișca, deschise ochii și zise, disprețuitor:
— Pleacă de aici, de la mine nu i rost să furi nimic. Speriat de apostrofare, hoțul întinse mâinile și le încleștă pe gâtul lui Gură de Aur. Când Gură de Aur se apără și încercă să se ridice, celălalt apăsă și mai tare, și în același timp îi puse genunchiul în piept. Nemaiputând respira, Gură de Aur se zbătu și se zvârcoli violent, și cum nu izbuti să scape, îl străfulgeră spaima de moarte care i inspiră prezență de spirit. Își vârî mâna în buzunar și în timp ce celălalt continua să l sugrume, scoase micul cuțit de vânătoare și izbi, brusc și orbește, de câteva ori în cel îngenuncheat peste el. După o clipă mâinile lui Victor îl sloboziră, avu din nou aer; inspirând adânc și sălbatic Gură de Aur își gustă viața regăsită. Încercă apoi să se ridice, însă camaradul deșirat se prăbuși peste el, moale și fleșcăit, cu un geamăt înfiorător și sângele lui năpădi fața lui Gură de Aur. Abia acum izbuti acesta să se scoale. În lumina cenușie, nocturnă, îl zări pe lungan, zăcând grămadă; atingându l dădu de sânge peste tot. Îi săltă capul, dar acesta căzu la loc, moale și greu, ca un sac. Din piept și din gât continua să i gâlgâie sângele, viața i se scurgea din trup cu oftaturi fără rost, din ce în ce mai slabe.
„Iată, am ucis un om", gândi Gură de Aur și gândul îi revenea întruna, pe când, îngenuncheat deasupra mortului, îi privea fața cuprinsă de paloare. „Sfântă Maică a Domnului, am ucis", se auzi vorbind singur.
Deodată simți că nu mai e în stare să zăbovească aici. Își luă cuțitul, îl șterse de pieptarul de lână purtat de celălalt, și împletit de mâinile Lydiei, pentru iubitul ei; vârî cuțitul în teaca de lemn și l ascunse la loc în buzunar, sări în picioare și o rupse la fugă, cât îl ținură puterile.
Moartea vagabondului cel vesel îi apăsa greu sufletul; când se crăpă de ziuă, se spălă cu zăpadă, înfiorat de sângele pe care l vărsase și rătăci de colo până colo, fără țintă, cuprins de groază, încă o zi și o noapte. Nevoile trupului îl dezmeticiră până la urmă și i curmară regretele și frica.
Răzlețit în ținutul pustiu și înzăpezit, fără adăpost, fără drum, fără hrană și aproape fără somn, ajunse la mare ananghie, foamea îi țipa în trup asemenea unei fiare, de mai multe ori se întinse epuizat, în mijlocul câmpului, închise ochii și se crezu pierdut, nemaidorind nimic, decât să doarmă și să moară în zăpadă. Dar ceva îl îmboldea să se scoale de fiecare dată, pornea să meargă deznădăjduit și lacom, pentru a și salva viața și chiar pradă celor mai cumplite spaime, îl încântă și l ameți puterea și sălbăticia dincolo de orice rațiune a voinței de a nu muri, puterea imensă a instinctului vital. De pe o tufă înzăpezită de ienupăr culese, cu mâini vinete de ger, bobițele stafidite și le mâncă, sfărâmicioase și amare cum erau, amestecându le cu ace de brad; înghiți pumni întregi de zăpadă, pentru a și stinge setea. Cu respirația tăiată, suflând în mâinile înțepenite, șezu pe o movilă și și îngădui un scurt răgaz de odihnă, pândi lacom în toate direcțiile, dar nu se vedea nimic decât câmp sterp și pădure, nicăieri o urmă de fum. Peste capul său, trecură în zbor, niște ciori, privi mânios în urma lor. Nu, nu se vor ospăta din trupul lui, nu câtă vreme mai avea o picătură de vlagă în picioare, o scânteie de căldură în sânge. Se ridică și porni din nou în ne cruțătoarea cursă împotriva morții. Mergea și mergea, iar în febra epuizării și a ultimului efort, gânduri ciudate puneau stăpânire pe el, purta discuții smintite, de unul singur, ba pe tăcute, ba cu glas tare. Vorbea cu Victor, cu cel înjunghiat, vorbea cu el brutal și ironic:
— Ei, viclene, cum îți merge? îți râde luna n mațe, haimana, îți rod vulpile urechile? Zici că ai omorât un lup? L ai mușcat de beregată sau i ai smuls coada, hai? Ai vrut să mi furi ducatul, nesătulule! Numai că Guriță de Aur, mititelul te a prins, așa i bătrâne, și te a cam gâdilat pe la coaste! Și doar aveai desagile pline cu pâine și cu cârnați și cu brânză, porcule, sac fără fund ce ești!
Împroșca și urla de unul singur asemenea vorbe de ocară, îl suduia pe mort, se îmbăta de biruința asupra lui, îl lua în râs, pentru că se lăsase răpus, tâmpitul, prostovanul, lăudărosul!
După aceea însă, gândurile și vorbele sale nu mai fură adresate lui Victor. Acum o vedea pe Julie, pe mica și frumoasa Julie, așa cum îl părăsise în noaptea aceea; o striga, cu alintări, cu gingășii nerușinate, nebunești, încerca s o seducă, s o ademenească, s o hotărască să și scoată cămășuța și să călătorească împreună cu el prin ceruri, cu un ceas înainte de moarte, cu o secundă înainte de jalnicul său sfârșit. Implorându i și provocându i, grăi sânilor ei mititei, pietroși, picioarelor, părului blond și creț de la subțioara ei.
Și iarăși în vreme ce umbla împleticindu se, cu încheieturile înțepenite, peste buruienile câmpului, acoperite de zăpadă și înghețate, beat de durere, cu un sentiment de triumf inspirat de lăcomia de viață ce ardea în el ca o vâlvătaie, începu să șoptească; dar acum cel cu care vorbea era Narcis, lui îi împărtășea noile sale descoperiri, înțelepciuni și glume.
— Þi e frică, Narcis, îi vorbi, ți e groază, ai observat oare ceva? Da, stimate prietene, lumea e plină de moarte, plină de moarte, stă cocoțată pe fiecare gard, după fiecare copac și nu folosește la nimic că înălțați ziduri și dormitoare și capele și biserici, ea se zgâiește la voi prin ferestre, râde, vă cunoaște pe fiecare dintre voi fără greș, în miez de noapte o auziți cum râde de sub geamul vostru și vă strigă pe nume. Cântați vă psalmii și, aprindeți frumos lumânări pe altar și rugați vă la vecernii și la utrenii și strângeți buruieni pentru laborator și cărți pentru bibliotecă! Postești, prietene? Te lipsești de somn? O să te ajute ea, cumătră, o să te facă să te lipsești de toate, numai ciolanele o să ți le lase. Fugi, scumpule, fugi repede, aici pe câmp se aține dumneaei, fugi și ține ți bine ciolanele laolaltă, că vor să se împrăștie, n o să le mai avem multă vreme. Ah, bietele noastre ciolane, ah, biata noastră gură și bietul nostru pântec, ah, biata noastră fărâmă de creier de sub țeasta asta tare! Totul vrea să se risipească, vrea să se ducă naibii, pe copaci șed ciorile, popi în sutane negre...
De mult nu mai știa cel rătăcit încotro se duce, unde se află, ce spune, dacă e culcat sau mai e în picioare. Cădea peste tufișuri, se lovea de copaci, se prindea, în cădere, de zăpadă sau de spini. Dar instinctul său era viguros, îl smulgea mereu din loc, îl mâna mereu mai departe în goana lui oarbă. Când se prăbuși pentru ultima oară și rămase zăcând pe jos, se găsea în același sătuc, unde, cu câteva zile mai înainte, îl întâlnise pe Victor, și unde ținuse, timp de o noapte, facla de brad deasupra femeii ce năștea. Acolo rămase întins pe pământ, iar oamenii veniră, alergând, și se strânseră în jurul lui, și și dădură cu părerea, dar el nu mai auzea nimic. Þăranca, a cărei dragoste o gustase atunci, îl recunoscu și se sperie de înfățișarea lui, i se făcu milă de el, îl lăsă pe bărbatul ei s o ocărască și l târî pe cel pe jumătate mort în grajd.
Nu dură mult până ce Gură de Aur se putu ridica din nou în picioare și fu în stare să și continue drumul. Căldura grajdului somnul și laptele de capră, pe care femeia i l dăduse de băut, îl tămăduiră și i redară puterile; relele prin care trecuse de curând, alunecaseră în urmă, undeva foarte departe, de parcă s ar fi scurs multă vreme de când le trăise. Marșul cu Victor, noaptea geroasă, de spaimă, din pădure, sub brazii aceia, încleștarea înfiorătoare de pe culcuș, moartea îngrozitoare a camaradului, zilele și nopțile de ger, de foame și rătăcire, toate țineau de trecut, le uitase aproape; dar nu erau totuși uitate, ci numai biruite, numai rămase în urmă. Ceva stăruia însă, ceva imposibil de exprimat în cuvinte, ceva totodată, de spaimă și de preț, ceva scufundat și, totuși, pentru totdeauna prezent, o experiență, un gust anume pe limbă, un inel în jurul inimii. În numai doi ani deșertase până la fund cupa plăcerilor și suferințelor vieții fără de căpătâi: singurătatea, libertatea, pânda pădurii și a fiarelor, dragostea necredincioasă, hoinară, ananghia cumplită, de moarte. Zile întregi fusese musafir în câmpia văratică, zile și săptămâni în pădure, zile în zăpadă, zile în spaima și în vecinătatea morții și din toate prin câte trecuse, lucrul cel mai covârșitor și mai ciudat fusese felul cum se apărase de moarte, faptul că se știa mic și prăpădit și amenințat, și totuși, în această ultimă luptă, deznădăjduită, cu moartea, simțise în sine această putere, superbă, teribilă, această încăpățânare a vieții. Asta stăruia în el ca un ecou, asta i rămăsese înscris în inimă, asemenea gesturilor și chipurilor voluptății, care semănau atât de bine cu ale nașterii și ale morții. Cum strigase, deunăzi, femeia în chinurile facerii și cum își schimonosise fața, și cum se prăbușise, deunăzi, tovarășul lui de drum, Victor, iar sângele lui cursese atât de repede și de tăcut! Oh, și el însuși cum simțise, în zilele lui de foame, cum îl pândește moartea din toate părțile, cât îl duruse foamea, și ce frig îi fusese, ce frig! Și cum luptase, cum îi dăduse morții peste nas, cu ce spaimă și cu ce voluptate crâncenă se apărase! Acum i se părea că pe lângă cele ce i se întâmplaseră nici nu ar mai fi multe de aflat în viață. Poate cu Narcis ar fi putut vorbi despre toate acestea, cu nimeni altcineva.
Când Gură de Aur își reveni pentru prima oară, de a binelea, pe culcușul de paie din grajd, nu și mai găsi în buzunar ducatul. Să l fi pierdut în timpul marșului îngrozitor, când umblase împleticindu se, pe jumătate inconștient, în ultima zi de foame? Rămase multă vreme pe gânduri, căutând răspuns Ia întrebare. Ducatul îi fusese drag, n ar fi vrut să l piardă. Ce i drept, banii nu însemnau mare lucru pentru el, abia le cunoștea valoarea. Dar această monedă de aur îi devenise importantă din două motive. Era singurul dar ce i mai rămăsese de la Lydia, căci pieptarul de lână zăcea în pădure, cu Victor, îmbibat de sângele acestuia. Și apoi, mai presus de toate, din pricină că nu voise să rabde înstrăinarea monezii de aur, de aceea se apărase de Victor, și fusese silit să l ucidă. Dacă ducatul era acum pierdut, toate întâmplările din noaptea aceea de groază rămâneau fără rost și fără valoare. După ce stătuse multă vreme pe gânduri, se destăinui și țărăncii.
— Christine, îi șopti el, am avut o monedă de aur în buzunar și acum n o mai am.
— Ai și băgat de seamă? zise ea cu un zâmbet deosebit de drăgăstos, dar totodată șiret și hazliu care l încântă într atât, încât în ciuda slăbiciunii sale, o cuprinse în brațe.
— Ce băiat ciudat ești tu, zise ea cu gingășie, atât de înțelept și de delicat și totodată atât de prost! Căci cine aleargă prin lume cu un ducat în buzunar la vedere? O, băiat copilăros ce ești, prostuț și dulce! Moneda ta de aur am găsit o eu, încă de pe când te am culcat aici, în paie.
— Așa? Și unde i acuma?
— Caut o, râse ea și l lăsă, într adevăr, să o caute îndelung, până ce i arătă, pe tunică, locul cu pricina, în care o prinsese cu o cusătură solidă.
Mai adăugă o mulțime de sfaturi bune, materne, pe care Gură de Aur le dădu repede uitării, dar serviciul pe care i l făcuse, din dragoste, și râsul acela șiret și binevoitor de pe chipul ei de țărancă, nu l uită niciodată. Se strădui a i arăta câtă recunoștință îi poartă, și când, peste puțin, se simți din nou în stare de drum și voi să pornească mai departe, ea îl ținu pe loc, căci în zilele acestea se schimba luna și era sigură că vremea se va mai îmblânzi. Și așa se și întâmplă. Când porni mai departe, zăpada părea cenușie și bolnavă, și văzduhul era greu de umezeală, iar sus, în tării se auzea geamătul vântului, care prevestea dezghețul.



CAPITOLUL X

Din nou gheața se scurgea pe râuri în jos, din nou sub frunzișul putred mirosea a violete, din nou Gură de Aur umbla prin anotimpurile pestrițe, sorbea cu ochi nesățioși pădurile, munții și norii, hoinărea de la o ogradă la alta, de la un sat la altul, de la o femeie la alta, ședea uneori, în răcoarea serii, trist și cu inima îndurerată, sub câte o fereastră dincolo de care ardea lumina, iar din răsfrângerea ei roșietică radia spre el, splendidă și de neatins, imaginea a tot ce putea însemna pe pământ fericire, cămin și pace. Toate reveneau iarăși și iarăși, toate câte crezuse a le cunoaște atât de bine, toate reveneau și păreau, totuși, de fiecare dată altminteri: colindatul îndelung peste câmpuri și lunci sau pe drumuri pietroase, somnul văratic din pădure, hoinăreala prin sate, în urma șirurilor de fete tinere care se întorceau acasă, mână în mână, de la zvântatul finului sau de la culesul hameiului, primul fior al toamnei, primele geruri tăioase – toate reveneau, o dată, de două ori, banda pestriță a imaginilor se depăna nesfârșită în fața ochilor săi.
Nu puține ploi și nu puține zăpezi apucase Gură de Aur pe drumuri, până când, într o bună zi, străbătând o pădure luminoasă de fag, care începuse a înmuguri verde deschis urcă o coastă și, de sus, de pe creasta muntelui, zări, desfășurându se în fața sa, un peisaj nou, care îi încântă ochii și stârni în inima lui un val de presimțiri, de doruri și de nădejdi. De zile întregi știa că se apropie de acest ținut și îl așteptase, dar faptul că l vedea izbuti totuși să l surprindă la acest ceas de amiază, și ceea ce ochii săi percepură, la prima întâlnire, îi confirmă și i întări așteptările. Printre trunchiurile cenușii și printre crengile ce se legănau molcom, văzu o vale colorată în brun și verde, în mijlocul căreia licărea, albastru sticlos, un râu lat. Își dădu seama că începând de acum se va isprăvi și pentru o bucată de vreme cu umblatul peste miriști, fără drumuri, prin câmpii sălbatice, prin păduri și singurătăți în care numai arareori putea poposi în câte o gospodărie sau în vreun sătuc nevoiaș. Aici, în vale, curgea râul, și de a lungul râului se întindea unul din cele mai frumoase și mai vestite drumuri ale imperiului, aici se așternea până în zare un ținut bogat, îndestulat, pe aici treceau plute și bărci, iar drumul ducea spre sate frumoase, spre castele, mănăstiri și orașe bogate și cine voia putea hălădui pe drumul acesta zile și săptămâni în șir, fără grijă că s ar putea înfunda brusc, asemenea unui șleau mizer de țară, undeva în desișul unei păduri sau în umezeala unei mocirle. Îl aștepta ceva nou și Gură de Aur se bucură.
În seara aceleiași zile, se și afla într un sat frumos așezat pe șoseaua lată, între râu și roșcatele coaste cu vii, un sat unde casele cu fronton, aveau grinzile aparente, vopsite vesel în roșu; se vedeau porți cu intrări boltite și străduțe tăiate în trepte de piatră, dintr o fierărie se revărsa pe uliță lumina roșie a focului și bătăile sonore ale nicovalei. Plin de curiozitate hoinări cel proaspăt sosit, prin toate ulițele și ungherele, adulmecă izul de butoi și de vin, ce izvora din gurile de pivniță, iar la malul râului mirosul proaspăt de apă și de pește; se uită la casa Domnului și cercetă cimitirul, și nu uită să și ochească o șură potrivită, în care la nevoie se putea aciui preț de o noapte. Dar înainte de asta, voia să și încerce norocul la casa parohului cerând ceva de ale gurii. Dădu peste un preot gras, cu fața stacojie, care l interogă și căruia îi relată povestea vieții sale, trecând unele pasaje sub tăcere și adăugând altele, născocite; în urma acestei povestiri fu primit cu prietenie și nevoit să petreacă seara în prelungi discuții cu sfinția sa, dar ospătat cu mâncări alese și vin. A doua zi porni mai departe, de a lungul șoselei, care urma cursul râului. Văzu trecând plute și bărci împovărate, lăsă în urmă căruțe, câte una îl duse chiar o bucată de drum; zilele de primăvară goniră una după alta repede și supraîncărcate de imagini, sate și orășele îl găzduiau, femei îi zâmbeau de după gardurile grădinilor sau îngenuncheau în țărâna brună, în care sădeau răsaduri, fete cântau pe ulițele satelor, la ceasul înserării.
Într o moară, o slujnică tânără îi plăcu atât de mult, încât rămase două zile încheiate în împrejurimi și i dădu târcoale; ea râse și stătu cu plăcere la flecăreală cu el, lui i se păru că mai mult ca orice i ar surâde să devină ajutor de morar și să rămână pentru totdeauna aici. Șezu cu pescarii, ajută cărăușilor să dea nutreț cailor și să i țesale, primi în schimb pâine și carne și putu să și continue călătoria cu ei. Îi prii, după îndelungata lui singurătate, această lume de drumeți prietenoși, după atâta vreme petrecută numai cu gândurile lui, veselia laolaltă cu oameni vorbăreți și voioși după nesfârșitele posturi, îndestularea cotidiană cu mâncare îmbelșugată, bucuros se lăsă dus de valul acesta zglobiu care l săltă și l purtă mai departe; și cu cât se apropia de orașul de reședință al episcopiei, cu atât șoseaua devenea mai aglomerată și mai veselă.
Într un sat, cum tocmai se însera, se duse să se plimbe de a lungul apei, sub niște copaci cu coroane falnice. Râul curgea puternic și liniștit, șuvoiul murmura și ofta sub rădăcinile arborilor, de după un deal răsărea luna, azvârlind scânteieri peste râu și umbre sub arbori. Întâlni acolo o fată care ședea și plângea, se certase cu iubitul ei, el plecase și o lăsase singură. Gură de Aur se așeză lângă ea și i ascultă jelania, îi mângâie mâna, îi povesti despre pădure și despre căprioare, o împacă, o făcu să râdă puțin și ea îi îngădui o sărutare. Dar atunci apăru, iubitul fetei pornit în căutarea ei; se potolise și regretase cearta. Când îl găsi pe Gură de Aur, șezând lângă ea, se azvârli asupra lui și l izbi cu pumnii; Gură de Aur izbuti cu oarecare trudă să se apere, până la urmă reuși totuși să se descotorosească de el, flăcăul fugi, ocărind, spre sat, fata se mistuise de mult. Dar Gură de Aur, neîncrezător în această pace nestatornică, își părăsi culcușul pregătit și merse mai departe, preț de o jumătate de noapte la lumina lunii, străbătând o lume tăcută, argintată, mulțumit foarte, încântat de picioarele lui zdravene, nu se opri până ce roua nu i spălă colbul alb de pe încălțări, apoi, obosit, dintr o dată se culcă sub cel mai apropiat copac și adormi. Se făcuse de mult ziuă când îl trezi un gâdilat pe obraz, beat de somn căută să izgonească, dând din mână, presupusa gâză, adormi la loc și în curând fu din nou trezit de același gâdilat; în fața lui stătea o țărăncuță, care – în vreme ce l privea – îl gâdila cu vârful unei nuielușe de salcie. Se ridică, împleticindu se, își dădură binețe zâmbindu și unul altuia, iar ea îl conduse într un șopron, unde chipurile se dormea mai bine. Dormiră un timp acolo, împreună, apoi ea plecă în fugă și reveni cu o căldare mică, plină cu lapte cald, proaspăt muls. Dărui fetei o bentiță albastră de prins părul, pe care nu de mult o găsise în uliță și pe care o pusese bine și apoi, înainte ca el s o pornească mai departe, se mai sărutară o dată. Se numea Franziska și lui Gură de Aur îi păru rău că trebuia s o părăsească.
În seara aceleiași zile găsi adăpost într o mănăstire, dimineața luă parte la misă; o mie de amintiri îi unduiră miraculos în inimă, aerul de sub bolți, pietros și rece, sunetul sandalelor pe dalele de piatră ale coridoarelor îl mișcară, trezindu i o emoție parcă de acasă. După ce misa se isprăvi și în biserica mănăstirii se lăsă liniștea, Gură de Aur rămase îngenuncheat; inima lui era tulburată într un fel ciudat, noaptea trecută visase multe. Simțea dorința de a se elibera într un fel de propriul său trecut, de a și schimba oarecum viața, nu știa nici el de ce, poate că îl tulbura numai amintirea anilor de la Mariabronn și a tinereții sale pioase. Se simțea îndemnat să se confeseze și să se primenească, avea de mărturisit multe păcate mărunte, multe vicii ne însemnate, dar mai greu decât orice îl apăsa moartea lui Victor, care se prăpădise de mâna lui. Găsi un preot, i se spovedi, îi povesti una și alta, îndeosebi loviturile de cuțit în gâtul și în spatele bietului Victor. O, de cât timp nu se mai mărturisise! Numărul și greutatea păcatelor sale i se părură covârșitoare, ar fi fost gata să ispășească pentru ele, luând asupră i un canon greu. Dar părintele confesor părea a cunoaște viața celor hoinari, nu se îngrozi, îl ascultă calm, îl dojeni și l avertiză, cu seriozitate și simpatie, fără a se gândi să l afurisească.
Gură de Aur se ridică ușurat, își rosti rugăciunile în fața altarului, după cum îl îndemnase părintele și era gata să părăsească biserica, dar în acea clipă o rază de soare pătrunse printr o fereastră, privirea lui o urmări și atunci zări, într o capelă laterală, o statuie care parcă îi grăia și l atrăgea atât de intens, încât se întoarse spre ea cu ochi de îndrăgostit și o privi, cu adâncă evlavie, profund mișcat. Era o Maică a Domnului, lucrată din lemn, nespus de gingașă, care stătea ușor plecată și felul cum mantia albastră îi cădea de pe umerii înguști, cum întindea mâna gingașă, de fată, cum priveau ochii ei mai sus de gura îndurerată, cum i se arcuia fruntea superbă, toate acestea erau atât de vii, de frumoase, de profunde și de însuflețite, cum – i se păru – nu mai văzuse niciodată. Nu se sătura să privească aceste buze, această curbură delicată, dulce a gâtului. I se părea că vede ceva ce mai întâlnise de nenumărate ori în visele și presimțirile lui, ceva după care tânjise adesea. În câteva rânduri dădu să plece, dar de fiecare dată ceva îl atrăgea îndărăt.
Când, în sfârșit, voi totuși să pornească, îl descoperi pe părintele căruia i se mărturisise adineauri, stând în spatele său.
— Þi se pare frumoasă? întrebă acesta, prietenos.
— Nespus de frumoasă, zise Gură de Aur.
— Mulți spun la fel, răspunse preotul. Iar alții dimpotrivă spun că n ar fi o adevărată Maică a Domnului, că ar fi prea de modă nouă, prea lumească, și totul de la exagerat și neadevărat. Mulți se contrazic pe seama ei. Va să zică ție ți place, îmi pare bine. Se află abia de un an aici în biserică, a donat o un binefăcător al casei noastre. E cioplită de meșterul Niklaus.
— Meșterul Niklaus? Cine i meșterul Niklaus, unde stă? Îl cunoașteți? O, vă rog, spuneți mi ceva despre el! Cel ce i în stare să creeze asemenea lucru trebuie să fie un om minunat și binecuvântat.
— Nu știu multe despre el. Este un sculptor în lemn din orașul de reședință al episcopului nostru, cale de o zi de aici, și ca artist, se bucură de mare faimă. De obicei artiștii nu sunt chiar niște sfinți și probabil că nici el nu este, dar fără îndoială un bărbat de talent, un spirit ales. L am văzut de câteva ori...
— Oh, l ați văzut! Cum arată?
— Fiule, pari cu totul vrăjit de el. Ei bine, caută l și du i salutări din partea lui pater Bonifazius.
Gură de Aur mulțumi în cuvinte deosebit de însuflețite. Părintele plecă zâmbind, el însă zăbovi încă multă vreme în dreptul acestei statui misterioase al cărei piept părea că respiră și pe a cărei față păreau să trăiască laolaltă atâta durere și atâta dulceață, încât i se încleșta inima.
Ieși din biserică schimbat, pașii îl purtară printr o lume cu desăvârșire nouă. Din clipele acelea, trăite în fața statuii sfinte, de lemn, Gură de Aur intrase în stăpânirea a ceva ce el însuși nu mai avusese niciodată, și care la alții, îi stârnise de atâtea ori zâmbetul sau invidia: un scop! Avea un scop și poate că va izbuti să l atingă și poate că astfel întreaga sa viață neînchegată, va dobândi sens și valoare. Cu bucurie și cu teamă simțea cum îl străbate acest sentiment nou, și i înaripează pașii. Șoseaua frumoasă, veselă, pe care umbla, nu mai era ce fusese ieri, un prilej permanent de sărbătoare câmpenească și un loc unde era o plăcere să zăbovești astăzi, nu mai era decât un simplu drum, era drumul spre oraș, drumul spre meșter. Zori, nerăbdător. Ajunse încă înainte de a se însera, văzu turnurile răsărind de după ziduri, deasupra porții zări blazoane dăltuite și steme pictate, păși înăuntru cu inima palpitând și abia luă în seamă hărmălaia și înghesuiala voioasă de pe străzi, cavalerii care treceau călare, căruțele și trăsurile. Nici cavalerii, nici căruțele, nici orașul și nici episcopul nu aveau vreo însemnătate pentru el. Întrebă pe primul om pe care l întâlni la poartă unde locuiește meșterul Niklaus și rămase profund dezamăgit că acela nu știa nimic despre sculptor.
Ajunse într o piață cu case mari, multe dintre ele erau împodobite cu picturi sau cu statui. Deasupra intrării unei case stătea, mare și strălucitor, chipul sculptat al unui lăncier, colorat în tonuri extrem de vii. Nu era atât de frumos, ca statuia din biserica mânăstirii, dar felul anume cum stătea, și și arăta pulpa și înțepa cu barba către lume, îl făcu pe Gură de Aur să gândească totuși, că putea să fi fost făurit de același meșter. Intră în casă, bătu la uși, urcă trepte, dădu până la urmă peste un domn îmbrăcat cu un halat de catifea împodobit cu blană, și l întrebă, unde l ar putea afla pe meșterul Niklaus. Ce vrea de la dânsul, întrebă domnul și Gură de Aur trebui să facă un efort ca să se stăpânească, și să se mărginească a i spune doar că are de transmis un mesaj. Domnul îi indică numele străzii în care locuia meșterul, și până ce Gură de Aur, tot întrebând, găsi drumul până acolo, se făcuse noapte. Puțin cam speriat, dar totuși foarte fericit stătea acum în fața casei meșterului, cu privirea ridicată spre ferestre, gata să dea buzna. Dar luă aminte că era târziu, că arăta nădușit și colbuit de marșul de peste zi, așa încât se stăpâni și așteptă. Rămase vreme îndelungată în fața casei. Văzu o fereastră luminându se, și tocmai când se ntoarse să plece zări, apropiindu se de geam, silueta unei fete blonde, foarte frumoase, prin părul căreia se scurgea, venind din spate, licărul blând al unei candele.
Dimineața următoare, după ce orașul se deșteptă și hărmălaia
reîncepu, Gură de Aur se spălă pe față și pe mâini, la mănăstirea unde dormise peste noapte își curăță hainele și încălțările de praf, apoi căută iarăși drumul spre strada aceea, și bătu în poartă. Apăru o servitoare care nu prea voi să l conducă la meșter, însă el reuși s o îmbuneze, așa că până la urmă bătrâna îl conduse, totuși, înăuntru. Meșterul se afla într o sală mică, ce i slujea de atelier, purta un șorț de lucru, era un bărbat înalt, bărbos, Gură de Aur i ar fi dat patruzeci sau cincizeci de ani. Îl privi pe străin cu niște ochi albaștri, tăioși, și l întrebă scurt ce dorește. Gură de Aur îi transmise salutul lui pater Bonifazius.
— Altceva, nimic?
— Meștere, zise Gură de Aur cu respirația tăiată, acolo, la mănăstire, am văzut acea Maică a Domnului, cioplită de dumneavoastră. Ah, nu vă uitați atât de neprietenos la mine, numai dragostea și admirația mă aduc la dumneavoastră. Nu sunt fricos, am hoinărit multă vreme și cunosc gustul pădurii și al zăpezii, și al foamei; nu există om de care m aș teme. Dar de dumneavoastră mă tem. Oh, am o singură, o mare dorință, de care inima mi e atât de încărcată, încât mă doare.
— Și anume care dorință?
— Aș vrea să vă devin ucenic și să învăț la dumneavoastră.
— Nu ești singurul om care nutrește această dorință, tinere. Însă mie ucenicii nu mi plac, iar două calfe am. Dar de unde vii și cine ți sunt părinții?
— Nu am părinți, și vin de nicăieri. Am fost școlar într o mănăstire, unde am învățat latina și greaca, apoi am fugit, ani de zile am fost tot pe drumuri, până astăzi.
— Și de ce crezi că ar trebui să devii sculptor? Þi ai încercat vreodată mâna? Ai desene?
— Am făcut multe desene, însă nu le mai am. De ce anume aș vrea să învăț această artă, cred că vi o pot spune. Mi au trecut prin cap multe gânduri, am văzut nenumărate fețe și trupuri și am cugetat asupra lor, iar unele din aceste gânduri m au chinuit neîncetat și nu
m au lăsat în pace. Am observat cum într o făptură se repetă mereu o anume formă, o anume linie, cum o frunte corespunde unui genunchi, un umăr unui șold și cum în miezul lor cel mai adânc, toate sunt una cu ființa și cu firea omului care are un asemenea genunchi, un asemenea umăr sau o asemenea frunte. Și am mai observat, asta am văzut o într o noapte în care a trebuit să ajut unei femei care năștea: că cea mai mare durere și cea mai mare voluptate au o expresie foarte asemănătoare.
Meșterul îl privi pătrunzător pe străin:
— Îți dai seama ce mi spui?
— Da, meștere, așa este. Tocmai asta a fost, spre cea mai mare încântare și uimire a mea, ceea ce am găsit exprimat în Maica Domnului sculptată de dumneavoastră, și de asta am și venit. Oh, atâta suferință pe fața aceea frumoasă, sublimă, și în același timp parcă toată suferința a devenit numai fericire, numai zâmbet. Când am văzut asta, am fost ca fulgerat de un foc, toate gândurile și visele mele de atâția ani au părut să se confirme și deodată n au mai fost de prisos și pe loc am știut ce am de făcut și încotro să mă îndrept. Iubite meștere Niklaus, vă rog din inimă, îngăduiți mi să învăț la dumneavoastră!
Niklaus ascultase cu atenție, fără ca chipul lui să devină mai prietenos.
— Tinere, zise el, știi să vorbești uimitor de frumos despre artă și mă miră, de asemenea, că la anii tăi, ai atâtea de spus despre voluptate și despre suferință. Ar fi o plăcere pentru mine să stăm de vorbă despre toate acestea, într o seară, la o cupă de vin. Dar uită te: a sta de vorbă împreună, a schimba cuvinte plăcute și înțelepte, nu este același lucru cu a trăi și a munci câțiva ani împreună. Aici e un atelier și se lucrează, nu se flecărește, și aici nu are preț ce i a trecut prin cap cuiva și ce știe să spună, ci numai și numai ce poate plămădi cu mâinile sale. Pari a avea intenții serioase, de aceea nu vreau să te trimit îndată de unde ai venit. Să vedem dacă știi să faci ceva. Ai modelat vreodată un chip în lut sau în ceară?
Gură de Aur se gândi imediat la visul avut cândva, cu multă vreme în urmă, în care modelase mici figuri de lut ce înviaseră și deveniseră uriașe. Dar trecu întâmplarea sub tăcere și răspunse că n a încercat încă niciodată asemenea lucruri.
— Bine. Atunci vei desena ceva. Acolo i o masă, vezi, cu hârtie și cărbune. Așează te și desenează, nu te grăbi, poți rămâne până la prânz sau chiar până deseară. Poate atunci îmi voi da seama dacă ești sau nu bun de ceva. Așa, și acum am vorbit destul, eu trebuie să mă apuc de lucrul meu; apucă te și tu de al tău.
Gură de Aur se așeză pe scaunul pe care i l indicase Niklaus, la masa de desen. Nu se grăbi cu lucrarea, întâi stătu și așteptă liniștit, asemenea unui școlar intimidat, uitându se cu nesaț, curios și plin de dragoste spre celălalt capăt al sălii, la meșterul care i întors pe jumătate cu spatele își continua lucrul la o statuie mică, de lut. Privea cu atenție la acest bărbat, în al cărui cap sever, ușor încărunțit și în ale cărui mâini de meșteșugar, aspre dar nobile și însuflețite, sălășluiau splendide puteri de vrăjitor. Arăta altfel decât și l închipuise Gură de Aur: mai bătrân, mai modest, mai lucid, mult mai puțin strălucitor și cuceritor, și defel fericit. Tăișul necruțător al privirii sale scormonitoare era acum ațintit asupra lucrului, astfel că ferit de ochii lui, Gură de Aur cercetă cu grijă înfățișarea meșterului în ansamblul ei. „Omul acesta, gândi el, ar fi putut deveni la fel de bine un cărturar, un cercetător tăcut, sever, care și ar fi închinat viața unei opere, începută înaintea lui, de un șir întreg de antecesori și pe care, odată, va trebui la rându i să o lase moștenire urmașilor, o operă tenace, de lungă durată, ce nu se isprăvește nicicând, și care adună în sine munca și abnegația multor generații." Acestea toate le citea observatorul, privind capul meșterului; erau înscrise acolo multă răbdare, multă învățătură dobândită și cugetare, multă modestie și cunoaștere a valorii îndoielnice a oricărei munci omenești, dar și credință în propria lui misiune. Altul era limbajul mâinilor sale, ele contraziceau chipul. Mâinile acestea apucau cu degete sigure dar și foarte sensibile lutul pe care l modelau, atingeau lutul ca mâinile unui amant pe iubita ce i se dăruise în întregime: îndrăgostite, pline de tremurul fin al simțirii, doritoare, dar fără să deosebească între a lua și a da, voluptuoase și pioase în același timp, sigure și măiestre, ca înțelepțite de o străveche, profundă cunoaștere. Gură de Aur urmărea încântat și plin de admirație mișcarea acestor mâini bine cuvântate. Cu dragă inimă l ar fi desenat pe meșter, de n ar fi stăruit acel contrast dintre față și mâini, care l paraliza.
După ce îl privise poate vreun ceas pe artistul care, singur cu sine își vedea de lucrul său, după ce iscodise cu gândul taina acestui om, o altă imagine începu să se formeze în el, arătându se ochilor sufletului său, imaginea omului pe care l cunoștea cel mai bine dintre toți, pe care îl iubise foarte mult și l admirase cu ardoare; iar această imagine era fără fisuri și contradicții, deși purta și ea trăsături diverse și amintea de multe înfruntări. Era imaginea prietenului său Narcis. Ea se adună tot mai densă într o unitate, într un întreg, tot mai limpede ieșea la lumină în această imagine a sa legea lăuntrică a acestui om iubit, capul nobil era modelat de spirit, gura frumoasă, stăpânită și ochiul puțin trist, toate înăsprite și înnobilate de slujirea spiritului, umerii înguști, gâtul prelung, mâinile subțiri, distinse, toate însuflețite de aspirația către spiritualizare. De atunci, de când se despărțise de mănăstire, niciodată nu și mai revăzuse atât de limpede prietenul, niciodată nu avusese în sine imaginea lui atât de completă.
Ca în vis, nu din voia sa, totuși plin de dăruire și ascultând parcă o poruncă, Gură de Aur începu să deseneze cu băgare de seamă, petrecându și degetele drăgăstos, cu evlavie, împrejurul figurii ce sălășluia în inima lui, și uită de meșter, de sine însuși și de locul în care se afla. Nu observă că lumina din sală se mutase încet, nici că meșterul își aruncase în câteva rânduri ochii spre dânsul. Ca o ofrandă rituală își împlinea datoria pe care și o asumase, pe care i o impusese inima lui: să înalțe imaginea prietenului și s o păstreze astfel cum ea trăia astăzi, în sufletul său. Fără a o numi astfel în gând, socotea ceea ce înfăptuia în clipele acestea ca achitarea unei datorii, ca o recunoștință.
Niklaus se apropie de el și zise:
— E vremea amiezii: mă duc la masă, poți veni și tu. Ia să văd, ai desenat ceva?
Trecu în spatele lui Gură de Aur și privi foaia cea mare, apoi îl dădu deoparte și o luă cu grijă în mâinile sale iscusite. Gură de Aur se trezise din visul său și acum privea spre meșter, cu așteptare sufocată de emoție. Meșterul ținea desenul cu ambele mâini și l cerceta foarte atent, cu privirea tăioasă a ochilor săi albaștri deschis, severi.
— Cine i ăsta, pe care mi l ai desenat aici? întrebă Niklaus după o vreme.
— Este prietenul meu, un tânăr călugăr și cărturar.
— Bine. Spală te pe mâini, colea, în curte, ai să vezi fântâna. Apoi să mergem la masă. Calfele mele nu sunt aici, lucrează în altă parte.
Gură de Aur se duse, ascultător, găsi curtea și fântâna, își spălă mâinile și ar fi dat mult să cunoască gândurile meșterului. Când se întoarse, Niklaus era plecat din atelier, îl auzi, trebăluind în odaia vecină; când reapăru, văzu că și el se spălase și în locul șorțului purta o haină frumoasă de postav, în care arăta impunător și solemn. O luă înainte, pe scări în sus, pilaștrii balustradei din lemn de nuc aveau cioplite capete, de îngerași, trecură printr o încăpere mai mică înțesată de statui, mai vechi și mai noi, până ajunseră într o odaie frumoasă, în care dușumeaua, pereții și tavanul erau din esență tare și unde, în colțul de lângă fereastră, aștepta o masă așternută. O fată veni într un suflet, Gură de Aur o cunoștea, era fata frumoasă de aseară.
— Lisbeth, zise meșterul, trebuie să mai pui un tacâm, am adus un musafir. Este, ei da, nici măcar nu i cunosc încă numele...
Gură de Aur i l spuse.
— Deci Gură de Aur. Putem mânca?
— Într o clipă, tată.
Aduse o farfurie, ieși în fugă și se întoarse repede, însoțită de slujnică; aceasta servi mâncarea, carne de porc, linte și pâine albă. În timpul mesei tatăl vorbi cu fata despre unele și altele. Gură de Aur șezu tăcut, mâncă puțin și se simți foarte nesigur și stingherit. Fata îi plăcu grozav, era o apariție impunătoare, frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca și tatăl ei, însă ședea cuviincioasă și cu desăvârșire inaccesibilă, ca sub sticlă, nu i adresă străinului nici vorbe, nici priviri.
După ce masa se isprăvi, meșterul zise:
— Vreau să mă odihnesc jumătate de ceas. Tu du te în atelier sau pierde ți vremea pe undeva, pe afară, după aceea vom sta de vorbă despre cele ce avem de făcut.
Gură de Aur ieși, salutând. Trecuse un ceas, poate mai bine, de când meșterul îi văzuse desenul, dar nu i spusese nici o vorbă despre el. Și acum să mai aștepte altă jumătate de oră! Ei bine, n avea de ales, așa că așteptă. Nu se duse în atelier, nu voia să și revadă acum desenul. Ieși în curte, se așeză pe jgheabul fântânii și privi firul de apă ce se scurgea necontenit din țeava, cădea în covată adâncă, de piatră, stârnea, în cădere, valuri minuscule și ducea cu el în adânc puțin aer, care urca apoi în bule albe îndărăt, la suprafață. În oglinda întunecată a fântânii își văzu propriul chip și se gândi că acest Gură de Aur, care l privește din apă, nu mai este de mult Gură de Aur cel din mănăstire sau Gură de Aur al Lydiei, dar nici Gură de Aur al pădurilor nu mai este. Se gândi că, aidoma fiecărui om, se trece și el, parcă scurgându se, și schimbându se întruna, iar la sfârșit se va risipi, în vreme ce imaginea plăsmuită de artist rămâne veșnic aceeași, neschimbată.
Poate că rădăcina oricărei arte, gândi el, poate chiar rădăcina a tot ce i spirit, este numai spaima în fața morții. Ne temem de ea, ne înfiorăm întâlnind efemerul, observăm cu tristețe cum mereu florile se ofilesc și frunzele cad și simțim în inima noastră certitudinea că și noi suntem trecători, și în scurt timp ne vom ofili. Iar dacă, artiști fiind, făurim imagini, sau gânditori fiind, căutăm legi și formulăm idei, o facem pentru a salva, totuși, ceva din marele dans macabru, pentru a construi ceva ce are o existență mai durabilă decât noi înșine. Femeia, după care meșterul își modelase Madona cea frumoasă, este poate ofilită sau moartă, și în curând va fi și el mort, alții vor locui în casa lui, vor mânca la masa lui – dar opera sa va stărui, neschimbată, va străluci în biserica liniștită a mănăstirii și peste o sută de ani, sau mult mai mulți, și va rămâne, pururea frumoasă și va zâmbi pururea, cu aceeași gură, înfloritoare și tristă totodată.
Îl auzi pe meșter coborând scările, și alergă în atelier. Meșterul Niklaus se plimbă încolo și încoace, se uită de câteva ori la desenul lui Gură de Aur, în sfârșit se opri în dreptul ferestrei și zise, în felul său cam tărăgănat și sec:
— La noi e obiceiul ca ucenicul să învețe cel puțin patru ani și tatăl său să plătească bani pentru această învățătură.
Deoarece făcu o pauză, Gură de Aur crezu că meșterul se teme că nu va primi de la el plată pentru învățătură. Scoase fulgerător cuțitul din buzunar, tăie cusătura din jurul ducatului ascuns și l pescui din ascunziș. În toată vremea asta Niklaus îl privi uimit și când Gură de Aur îi întinse moneda, începu să râdă.
— Ah, asta ai crezut? făcu el. Nu, tinere, păstrează ți ducatul. Și acum ascultă mă. Þi am spus care este la noi, în breaslă, obiceiul cu ucenicii. Dar nici eu nu sunt un meșter obișnuit, nici tu nu ești un ucenic obișnuit. Căci unul din acesta își începe ucenicia la treisprezece, paisprezece sau cel mult cincisprezece ani, și jumătate din timpul învățăturii e pus la corvoadă și trebuie să facă și pe servitorul, fu însă ești flăcău în toată firea, și judecind după vârstă, ai putea fi de mult calfă, ba chiar și meșter. Nu s a văzut niciodată în breasla noastră ucenic cu barbă. Și ți am mai spus, nu vreau să țin ucenici în casă. De altfel, nici nu pari a fi din soiul acelora care rabdă să li se poruncească sau să fie trimiși de colo până colo.
Încordarea lui Gură de Aur sporise la maximum, fiecare din cuvintele cumpănite ale meșterului îl tortura, i se părură îngrozitor de plicticoase și dăscălitoare. Cu violență exclamă:
— De ce îmi spuneți toate acestea, când nici nu vă gândiți să mă luați la învățătură?
Meșterul continuă însă nestingherit, pe același ton:
— Am chibzuit vreme de un ceas la dorința ta, acum trebuie să ai și tu răbdarea să mă asculți. Þi am văzut desenul. Are greșeli, dar este, totuși, frumos. De n ar fi, ți aș fi dăruit o jumătate de galben, ți aș fi dat drumul și te aș fi uitat. Nu vreau să ți spun mai multe despre desen. Doresc să te ajut să devii un artist, poate că ești chemat pentru aceasta. Dar ucenic nu mai poți. Pe de altă parte, cine nu a fost ucenic și nu și a făcut anii de ucenicie, nu poate ajunge, în breasla noastră, nici calfă, nici meșter.
S o știi din capul locului. Vei face însă o încercare. Dacă ți e cu putință să rămâi câtva timp aici, în oraș, vei veni la mine ca să înveți câte ceva. Fără obligații și fără contract, poți pleca oricând ți e voia. Ai să rupi la mine câteva cuțite de cioplitor, ai să strici câțiva butuci de lemn, și dacă se va dovedi că nu ești chemat să devii sculptor, nu vei avea încotro și va trebui să ți cauți altceva. Ești mulțumit cu atât?
Gură de Aur îl ascultase rușinat și mișcat.
— Vă mulțumesc din inimă – strigă el. Fiind hoinar de felul meu, voi ști să mă descurc, aici, în oraș, tot atât de bine ca și afară, în păduri. Înțeleg că nu vreți să luați asupra dumneavoastră grija și răspunderea pentru mine ca pentru un ucenic. Socotesc un mare noroc că mi e îngăduit să învăț la dumneavoastră. Din inimă vă mulțumesc că faceți asta pentru mine!



CAPITOLUL XI

Imagini noi îl împresurau pe Gură de Aur, aici în oraș, o nouă viață începea pentru el. După cum meleagurile și orașul acesta îl primiseră cu blândețe îmbietoare și dărnicie, tot așa viața aceasta nouă îi ieșea în cale cu bucurie și multe făgăduieli. Chiar dacă în străfundurile sale triste și știutoare sufletul îi rămăsese neatins, la suprafață totuși viața lui se desfășura, schimbând parcă felurite culori. Perioada care începu acum fu cea mai veselă, cea mai lipsită de necazuri din toată viața lui Gură de Aur. Afară îl întâmpina bogatul oraș de reședință episcopală, cu toate artele sale, cu femei, cu sute de jocuri și desfătări și imagini; înăuntru, simțul său artistic, pe punctul de a se trezi, îl îmbogățea cu noi senzații și experiențe. Cu ajutorul meșterului găsi adăpost în casa unui aurar, la piața de pește, și atât de la meșter cât și de la aurar învăță arta de a umbla cu lemnul cu ghipsul, cu vopselele, cu firnisul și cu foița de aur.
El nu făcea parte dintre acei artiști nefericiți, care deși sunt înzestrați cu daruri înalte, nu găsesc mijloacele potrivite pentru a le exprima. Căci există asemenea oameni, cărora le este dat să perceapă cu profunzime și grandoare frumusețea lumii și să poarte în suflet imagini elevate și nobile, însă nu găsesc calea de a exterioriza apoi aceste imagini, de a le întruchipa și împărtăși spre desfătarea celorlalți. Gură de Aur nu suferea de acest neajuns. Îi venea ușor și i plăcea să se folosească de mâinile sale și învăță trucurile și deprinderile meșteșugului, la fel cum odinioară, de sărbători, îi venise ușor să învețe de la niște camarazi cântatul din lăută iar duminica, pe tăpșanele satelor, dansul. Învăța ușor, parcă de la sine, fără efort. Adevărat, cu sculptatul în lemn fu nevoie, totuși, de strădanii serioase, avu de înfruntat greutăți și dezamăgiri, ciopârți câte o bucată de lemn frumos și și tăie de câteva ori, zdravăn, degetele. Dar depăși repede începuturile și deveni îndemânatic. Cu toate acestea, meșterul adesea era foarte nemulțumit de el și i vorbea bunăoară astfel:
— E bine că nu ești ucenicul sau calfa mea, Gură de Aur. E bine că știm amândoi că tu vii de pe drumul mare și din păduri, și într o bună zi tot acolo ai să te întorci. Cine n ar ști că nu ești nici orășan, nici meșteșugar, ci un om fără căpătâi, un vagabond, ar putea fi ispitit să ți ceară una sau alta, din cele pe care, în mod firesc, le cere orice meșter oamenilor său. Ești un lucrător destul de bun, când n ai toane. Dar săptămâna trecută ai hoinărit două zile. Ieri ai dormit jumătate de zi în atelierul din curte, unde trebuia să lustruiești cei doi îngeri.
Avea dreptate, cu reproșurile sale și Gură de Aur le asculta în tăcere, fără să se dezvinovățească. Știa bine despre sine că nu este nici harnic, nici om de încredere. Atâta vreme cât munca îl captiva, îi punea probleme grele sau îi dădea prilejul să devină conștient și să se bucure de propria sa îndemânare, era un lucrător sârguincios. Munca manuală grea o executa fără nici o plăcere, iar acele lucrări care nu erau dificile, dar pretindeau timp și hărnicie, cum sunt atât de multe în toate meșteșugurile și se cer îndeplinite cu devotament și răbdare, îi erau cel mai adesea nesuferite de a binelea. El însuși rămânea câteodată uimit din pricina acestor sentimente. Oare cei câțiva ani de drumeție au fost de ajuns, pentru a l preface într un leneș, într un om pe care nu te puteai bizui? Era moștenirea mamei, care creștea în el și începea să l domine? Sau ce anume îi lipsea? își aducea foarte bine aminte de primii săi ani la mănăstire, când fusese un învățăcel atât de zelos și de vrednic. Cum de găsise atunci atâta răbdare, iar acum ducea lipsă de ea, de ce izbutise să se dăruiască atât de neobosit sintaxei latinești și să învețe toate aoristele acelea eline, care totuși, în adâncul inimii, nu avuseseră însemnătate pentru el? Cugeta uneori și și frământa mintea, în vremurile acelea îl călise și l înaripase dragostea; învățătura lui nu fusese decât o constantă încercare de a l cuceri pe Narcis, iar dragostea acestuia putea fi câștigată doar pe calea respectului și a recunoașterii meritelor. Pe vremea aceea, pentru o privire de apreciere din partea dascălului său iubit, fusese în stare să se străduiască ore și zile întregi. Apoi ținta râvnită fusese atinsă, Narcis devenise prietenul său și, în mod ciudat, tocmai eruditul Narcis fusese cel ce i arătase inaptitudinea sa pentru cărturărie și i invocase imaginea mamei pierdute. În locul cărturăriei, a vieții monahale și a virtuții, puseseră stăpânire pe el instinctele originare, viguroase, ale ființei sale: sexul, dragostea de femei, impulsul spre libertate, drumeția. Însă apoi văzuse figura aceea a Mariei, făurită de meșter, descoperise artistul din el, pornise pe o cale nouă și prinsese din nou rădăcini. Iar acum ce se întâmplă, încotro se îndreaptă drumul său? De unde vin opreliștile?
Întâi nu reuși să și dea seama. Nu putea recunoaște decât că l admira într adevăr foarte mult pe meșterul Niklaus, însă nu l iubea nicidecum în felul în care îl iubise odinioară pe Narcis, ba câteodată chiar îi plăcea să l dezamăgească și să l supere. Pesemne că tendința aceasta era pricinuită de dualitatea din ființa meșterului. Statuile ieșite din mâna lui Niklaus, în orice caz cele mai izbutite, constituiau pentru Gură de Aur idealuri demne de venerație, dar meșterul însuși nu era un ideal pentru el.
Alături de artistul care cioplise acea Maică a Domnului, cu gura cea mai îndurerată și mai frumoasă cu putință, alături de vizionarul, de știutorul, ale cărui mâini erau în stare să preschimbe prin vrăjitorie experiențe și presimțiri profunde în întrupări vizibile, sălășluia în meșterul Niklaus un al doilea om: un tată de familie și un meșter sever și întrucâtva fricos, un văduv, care, împreună cu fiica lui și cu o slujnică urâtă, ducea în casa lui tăcută o viață tihnită și cam retrasă, iar acum se apăra cu strășnicie împotriva instinctelor dezlănțuite ale lui Gură de Aur, un bărbat care se acomodase cu o viață liniștită, cumpătată, foarte ordonată și cuviincioasă.
Deși Gură de Aur îl respecta pe meșterul său, deși niciodată nu și ar fi îngăduit să pună altora întrebări despre el sau să formuleze în fața altora judecăți asupra lui, totuși după un an știa, până în cele mai mici amănunte, tot ce se putea ști despre Niklaus. Meșterul era important pentru el, îl iubea și îl ura deopotrivă, îl zgândărea mereu și, astfel, elevul pătrundea cu dragoste și neîncredere, cu dorință neostoită de a cunoaște, în ascunzișurile felului său de a fi și ale vieții sale. Vedea că la Niklaus în casă nu locuiau nici ucenici, nici calfe, deși era loc destul. Vedea că iese foarte rar și tot atât de rar invită musafiri. Observa cum își iubește fiica cea frumoasă cu o dragoste mișcătoare și plină de gelozie și caută s o ascundă de ochii tuturor. Mai știa, de asemenea, că în spatele abstinenței severe și premature a văduvului, continuau să pulseze instincte vii, că în împrejurările rare când o comandă îl obliga, când și când, la o călătorie de câteva zile, putea să se transforme și să întinerească în mod ciudat. Și odată chiar observă că într un orășel străin, unde instalau un amvon sculptat, Niklaus vizită într o seară, în mare taină, o târfă plătită, iar după aceea zile întregi fu neliniștit și prost dispus.
Cu timpul, curiozității, i se adăugă și altceva, ce l reținea pe Gură de Aur în casa meșterului și i dădea bătaie de cap. Era fiica sa, frumoasa Lisbeth, care i plăcea foarte mult. Dădea numai rareori ochii cu dânsa, fata nu călca niciodată în atelier, și el nu avea cum afla dacă nazurile ei și sfiala în fața bărbaților erau numai impuse de tată, sau aparțineau firii ei proprii. Nu i scăpă faptul că meșterul nu l mai luă niciodată cu el la masă, și că încerca să i îngreuneze orice întâlnire cu fata. Lisbeth era o fecioară de mare preț, păzită cu grijă, înțelese el, nu exista nici o nădejde de dragoste cu ea fără căsătorie; iar cine voia s o ia în căsătorie, trebuia întâi de toate să fie odrasla unor oameni cumsecade și membru într una din breslele superioare, și apoi, pe cât cu putință, să mai aibă și bani și casă.
Frumusețea lui Lisbeth, atât de deosebită de cea a pribegelor sau a țărăncilor, îl atrăsese pe Gură de Aur încă din prima zi. Era într însa ceva ce el încă nu cunoscuse, ceva ciudat, ce l atrăgea cu putere dar, în același timp, îi stârnea neîncrederea, ba chiar îl supăra: o mare liniște și nevinovăție, o bună cuviință și o curățenie care totuși nu erau copilărești, căci în spatele cuviinței și manierelor ei frumoase se simțea răceală ascunsă și trufie, astfel că nevinovăția ei nu l mișca și nu l dezarma (nu ar fi putut seduce niciodată o copilă), ci îl ațâța, ba chiar îl provoca, îndată ce se familiarizase puțin cu silueta ei, făurindu și o imagine lăuntrică, simți dorința de a plămădi dintrînsa, odată și odată, o statuie, dar nu așa cum arăta acum, ci cu trăsături vii, senzuale și îndurerate, nu o mică fecioară, ci o Magdalenă. Adeseori își dorea să vadă această față calmă, frumoasă și nemișcată, cutremurându se în sfârșit, fie de voluptate, fie de durere, deschizându se asemenea filelor unei cărți și dându și taina în vileag.
Și apoi, mai era un alt chip, care sălășluia în sufletul său și totuși, nu i aparținea în întregime, pe care dorea din răsputeri să l prindă și să l înfățișeze cândva, ca artist, dar această a doua imagine i se sustrăgea mereu și se întuneca. Era chipul mamei. Acest chip nu mai era de mult același, ca odinioară, când îi reapăruse după convorbirile cu Narcis, revenind din pierdutele adâncimi ale amintirilor. În zilele de drumeție, în nopțile de dragoste, în clipele de nostalgie, în cele când viața îi era pericol și când se apropia de el moartea, acest chip matern se prefăcuse cu timpul și se îmbogățise, devenise mai profund și mai complicat; nu mai era imaginea propriei mame, ci din trăsăturile și culorile acesteia se închegase, treptat imaginea unei mame care nu mai era doar a lui, imaginea unei Eve, a unei mame tuturor oamenilor. Tot așa cum meșterul Niklaus înfățișase în câteva Madone imaginea îndureratei Maici a Domnului, cu o perfecțiune și o vigoare a expresiei care lui Gură de Aur i se păreau de nedepășit, tot așa nădăjduia ca odată, când va fi mai matur și mai sigur de talentul său, să înfățișeze el însuși imaginea mamei lumești, a mamei Eva, așa cum era înscrisă în inima lui, ca cea mai veche și cea mai sacră taină. Dar această icoană lăuntrică, la început doar o imagine a amintirii despre propria sa mamă și dragostea lui față de ea, se afla în permanentă prefacere și creștere. Trăsăturile țigăncii Lise, ale fiicei de cavaler, Lydia, și numeroase alte fețe de femei pătrunseseră în acea imagine originară, și nu numai toate fețele femeilor iubite continuaseră a o îmbogăți, ci fiecare zguduire, fiecare experiență, fiecare trăire în parte, o dăltuise și i dăruise noi trăsături. Pentru că această figură, dacă mai târziu ar izbuti să o redea în lemn, nu trebuia să înfățișeze o anume femeie, ci viața însăși, în chip de mamă originară. Adeseori credea că o vede, câteodată îi apărea în vis. Dar nu ar fi putut spune nimic mai mult despre acest chip al Evei și despre ceea ce el urma să exprime, decât că ar trebui să arate voluptatea vieții în intima ei înrudire cu durerea și cu moartea.
Gură de Aur învăță multe în decursul unui an. La desen ajunse repede să și conducă mâna cu mare siguranță și alături de sculptatul în lemn, Niklaus îi îngădui să încerce câteodată și modelatul în lut. Prima sa operă izbutită fu o statuetă de lut, înaltă de cel puțin două palme, figura dulce, seducătoare, a micuței Julie, sora Lydiei. Meșterul lăudă lucrarea, dar nu împlini dorința lui Gură de Aur de a pune să fie turnată în metal; socotea figura prea impudică, prea lumească, pentru a i deveni naș. Apoi începu munca la statuia lui Narcis, pe care Gură de Aur o cioplea în lemn, și anume reprezentându l pe apostolul Ioan, căci dacă îi ieșea bine, Niklaus avea de gând să o așeze într o compoziție închinată răstignirii, care i se comandase; cele două calfe nu mai lucrau de multă vreme decât la ea, pentru ca apoi să lase pe seama meșterului ultimele retușuri.
La figura lui Narcis, Gură de Aur lucra cu adâncă dragoste, în munca aceasta se regăsea, își regăsea darurile de artist și sufletul, ori de câte ori se abătuse de la calea dreaptă, ceea ce se petrecea destul de des: aventuri de dragoste, serbări cu dans, chefuri cu camarazii, joc de zaruri, adeseori și încăierări îl antrenau cu violență, astfel încât ocolea apoi atelierul pentru o zi sau mai multe, ori stătea zăpăcit și morocănos, în fața lucrului său. Dar la apostolul Ioan, al cărui chip iubit și visător îi răsărea tot mai pur din lemn, lucra numai în ceasuri de mare sensibilitate, cu dăruire și umilință. În ceasurile acestea nu era nici bucuros nici abătut, nu mai știa nici de voluptățile vieții, nici de nestatornicie; în inima lui revenea atunci sentimentul respectuos, senin și pur, cu care se dăruise cândva prietenului, lăsându se cu bucurie condus de dânsul. Nu el era cel ce stătea aici și făurea, din propria sa voință, un chip; era mai degrabă celălalt, era Narcis, care se slujea de mâinile sale de artist, pentru a păși dincolo de efemerul și nestatornicia vieții, înfățișând imaginea pură a ființei sale.
În felul acesta, – socotea câteodată Gură de Aur cu un fior – iau naștere adevăratele opere. Astfel se născuse neuitata Madonă a meșterului, pe care, de atunci încoace, o vizitase în multe duminici, la mănăstire. În felul acesta tainic și sacru, fuseseră create cele mai izbutite dintre statuile vechi, pe care meșterul le păstra în încăperea de sus. Astfel va fi creată, cândva, și cealaltă imagine, cea unică pe care el o socotea și mai tainică, și mai vrednică de cinstire, imaginea mamei oamenilor. Ah, de ar ieși din mâinile artiștilor numai asemenea opere sfinte, izvorând din nevoile sufletului, neîntinate de ambiții și deșertăciuni! Dar nu era așa, o știa de mult. Se puteau crea și alte imagini, lucruri drăgălașe, fermecătoare, izvodite cu mare măiestrie, desfătări ale amatorilor de artă, podoabe pentru biserici și săli de consiliu ale primăriilor – lucruri frumoase, da, însă nu sfinte, nu imagini autentice ale sufletului. Nu văzuse numai ieșind din mâna lui Niklaus și ale altor meșteri numeroase asemenea lucrări, care, cu toată grația imaginației și meticulozitatea execuției erau, totuși, simple jucării. Spre rușinea și tristețea lui, cunoscuse și în propria sa inimă, simțise și în propriile sale mâini în ce fel poate să dea un artist astfel de obiecte drăguțe lumii, pentru plăcerea meșteșugului său, din trufie sau din joacă.
În clipa când dobândi pentru prima oară această conștiință, se întrista de moarte. Ah, pentru a făuri statuete frumușele de îngerași, sau alte fleacuri, fie ele oricât de plăcute, nu merită să fii artist. Pentru alții poate, pentru meșteșugari, pentru burghezi, pentru sufletele domoale și mulțumite, poate fi o satisfacție suficientă, pentru el însă nu. Pentru el, arta și calitatea de artist erau fără de valoare dacă nu aveau dogoarea soarelui și forța furtunii, dacă nu aduceau decât mulțumire și plăcere, decât fericire măruntă. El căuta altceva. Să acopere cu foi de aur strălucitor coronița gingașă, fină ca dantela, a unei Marii, nu era o treabă pentru el, chiar dacă se plătea bine. De ce accepta meșterul Niklaus toate aceste însărcinări? De ce ținea două calfe? De ce stătea să i asculte ceasuri întregi pe acești domni consilieri sau pe acești canonici, care îi comandau un portal sau un amvon măsurat cu cotul? Din două motive, și anume din două motive meschine: fiindcă ținea să fie un artist renumit, copleșit de comenzi și fiindcă voia să adune bani, însă nu pentru a întreprinde fapte mari sau pentru a gusta desfătări, ci bani pentru fiica lui, care și așa era de mult o moștenitoare bogată, bani pentru zestrea ei, pentru gulere de dantelă și rochii de brocart, pentru un pat conjugal din lemn de nuc, încărcat de plăpumi scumpe și lenjerie de preț! De parcă fata cea frumoasă nu ar putea cunoaște dragostea la fel de bine și într un pod oarecare cu fân!
În ceasurile unor asemenea meditații, în Gură de Aur se răzvrătea sângele mamei, mândria și disprețul celor fără căpătâi, față de cei sedentari și avuți. Câteodată meșteșugul și meșterul îl îngrețoșau deopotrivă, precum fasolea ațoasă, adeseori era gata să și ia picioarele la spinare și să fugă.
Și meșterul regretase amar în câteva rânduri, că și făcuse de lucru cu acest tânăr dificil, în care nu se putea încrede și care i punea de multe ori răbdarea la grea încercare. Ceea ce află despre felul de viață al lui Gură de Aur, despre indiferența lui față de bani și proprietate, despre pofta lui de risipă, despre amorurile lui numeroase, despre desele sale încăierări, nu era de natură să l îmblânzească; primise la el un țigan, un ins îndoielnic. De asemenea, nu i scăpase nici cu ce ochi o privea acest vagabond pe fiică sa, Lisbeth. Dacă totuși vădea față de el mai multă răbdare decât i ar fi făcut plăcere, n o făcea nici din pricina vreunui sentiment al datoriei, nici de teamă, ci de dragul apostolului Ioan, a cărui figură o vedea născându se. Cu un sentiment de dragoste și de înrudire sufletească pe care nu și l mărturisea în întregime nici sieși, meșterul urmărea pe acest țigan, aciuat la el drept din pădure, cum își modelează statuia după desenul atât de emoționant, de frumos, și, totuși, atât de neîndemânatic, pentru care îl oprise atunci lângă el, cum modela încet și capricios, dar totuși dârz și fără greș, chipul de lemn al apostolului său. Cândva, în privința aceasta meșterul n avea nici o îndoială, statuia va fi isprăvită, în ciuda toanelor și a întreruperilor, și atunci va fi o operă, cum nici una din calfele sale nu ar fi putut făuri vreodată, cum până și meșterilor celor mari numai rareori le reușește. Oricât de multe displăceau meșterului la elevul său, oricât de darnic era cu dojana, oricât de des se înfuria – despre apostolul Ioan nu i spunea, niciodată, vreun cuvânt.
Urmele de grație tinerească și de farmec copilăros, pentru care Gură de Aur plăcuse atâtora, se pierduseră cu încetul, în cursul acestor ani. Devenise un bărbat frumos și voinic, foarte dorit de femei, foarte puțin agreat de bărbați. Și firea lui, profilul său lăuntric se schimbase foarte mult, de când Narcis îl trezise din somnul candid al anilor săi de mănăstire, de când lumea și drumețiile îl frământaseră, ca pe un aluat. Din școlarul frumușel al mănăstirii, blând, iubit de toți, pios și gata oricând să facă altora servicii, devenise de mult cu totul alt om. Narcis îl trezise, femeile îl făcuseră știutor, drumeția ștersese puful de pe el. Prieteni nu avea, inima lui aparținea femeilor. Ele îl puteau câștiga cu ușurință, ajungea o singură privire încărcată de dorinți. Nu i venea ușor să reziste nici uneia, răspundea la cea mai slabă chemare. El, care avusese o sensibilitate specială față de frumusețe și, dintotdeauna, îndrăgise cel mai mult fetele tinere, în prima înflorire a lor, se lăsa mișcat și sedus și de femei mai puțin frumoase, chiar trecute de prima tinerețe. La dans se întâmpla să rămână agățat de o fată oarecare, mai trecută, lipsită de curaj, pe care nu o dorea nimeni și care îl câștiga pe calea milei, dar nu numai a milei, ci și a unei curiozități veșnic treze. Îndată ce începea a se dărui unei femei – poate pentru niște săptămâni sau numai pentru câteva ceasuri – i se părea frumoasă și el i se dăruia în întregime. Și experiența îl învățase că fiecare femeie e frumoasă și în stare de a dărui fericire, că ființa cu înfățișare ștearsă, disprețuită de bărbați, este capabilă de o nemaipomenită dogoare și dăruire, cea trecută, de o gingășie dulce amară, mai mult decât maternă, că fiecare femeie își are taina și vraja ei și deslușirea fiecăreia fericește. În privința aceasta toate femeile erau la fel. Orice scădere în privința tinereții sau frumuseții era compensată de un alt farmec, deosebit. Numai că, firește, nu oricare din ele se dovedea în stare să l rețină la fel de mult. Față de cea mai tânără și mai frumoasă nu era nici cu o fărâmă mai drăgăstos sau mai recunoscător decât față de cea lipsită de frumusețe, niciodată nu iubea cu jumătate de măsură. Dar existau femei care abia după trei sau după zece nopți de dragoste îl cucereau de a binelea, și altele, care chiar după prima erau cunoscute pe deplin și date uitării.
Dragostea și voluptatea i se păreau singurele lucruri prin care viața poate într adevăr să se umple de căldură și să dobândească valoare. Nu cunoștea ambiția, îi prețuia la fel și pe episcop și pe cerșetor; nici câștigul sau avuția nu l puteau lega, le disprețuia, n ar fi făcut pentru ele, niciodată, cel mai mic sacrificiu iar banii pe care i câștiga, în anumite perioade cu prisosință, îi azvârlea fără a sta pe gânduri. Dragostea femeilor, jocul sexelor, iată ce avea pentru el cea mai mare însemnătate și sâmburele deselor sale tristeți și plictiseli creștea din experiența instabilității și a naturii efemere a voluptăților. Vâlvătaia rapidă, fugară, încântătoare, a poftei de dragoste, arderea scurtă, plină de pasiune, stingerea neîntârziată – iată ce i se părea a cuprinde esența tuturor trăirilor, iată ce devenea pentru el imaginea tuturor desfătărilor și a suferințelor vieții. Se lăsa cu aceeași dăruire în voia acestei tristeți, acestui fior al vremelniciei ca și în voia iubirii, iar melancolia aceasta era și ea dragoste, era și ea voluptate. După cum în clipa supremei încordări a fericirii depline, voluptatea dragostei cuprinde certitudinea că se va spulbera și va muri o dată cu următoarea respirație, tot așa cea mai adâncă singurătate și contopire cu melancolia cuprinde certitudinea că va fi brusc înlăturată de dorință, de o nouă contopire cu latura luminoasă a vieții. Moartea și plăcerea sunt una. Mama vieții poate fi numită iubire sau voluptate, dar de asemenea poate fi numită întoarcere în țărână și putrezire. Mama este Eva, ea este izvorul fericirii și izvorul morții, ea naște veșnic, ucide veșnic, în ea se amestecă dragostea și cruzimea și cu cât o purta mai îndelung în inimă, cu atât mai mult chipul ei devenea pildă și simbol sacru.
Știa, nu din vorbe și din rațiune, ci din profunda intuiție a sângelui, că drumul îl duce către această mamă, către voluptate și moarte. Latura paternă a vieții, spiritul, voința, nu erau patria lui. Acolo se simțea în largul său Narcis și abia acum pătrunse și înțelese, în întregime, Gură de Aur cuvintele prietenului său și recunoscu în el contrariul propriei sale ființe și tocmai asta voi să reprezinte și să exprime el în chipul sculptat al apostolului Ioan. Îl putea dori pe Narcis până la lacrimi, îl putea visa minunat – însă nu putea ajunge la dânsul, nici deveni ceea ce era el.
Cu un simț secret, Gură de Aur bănuia și taina vocației sale de artist, a dragostei sale profunde pentru artă, a urii sălbatice care l cuprindea uneori, împotriva ei. Fără idei, căutând numai cu simțirea, afla sensul multor simboluri: arta înseamnă revenirea lumii paterne cu cea maternă, a spiritului cu sângele; ea poate începe chiar de la simțuri, pentru a se ridica până la cele mai înalte abstracții sau poate porni din lumea pură a ideilor, sfârșind în cea mai sângeroasă carnalitate. Toate operele de artă, care sunt într adevăr sublime, nu numai scamatorii, izbuti cele încărcate cu taină veșnică, de pildă acea Maică a Domnului, cioplită de meșter, toate operele de artă autentice și neîndoielnice, posedă această față dublă, primejdioasă și zâmbitoare, bărbătesc femeiască, această împreunare a instinctului spiritualitatea pură. Această față dublă în expresia ei cea mai pregnantă, o va arăta lumii cândva, însăși mama Eva, dacă el, Gură de Aur, va izbuti vreodată să i dea formă.
În artă și în existența de artist Gură de Aur descoperea posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicții ale ființei lui și de a da grai superbului, mereu înnoitului simbol al dezbinării naturii sale. Însă arta nu era un dar gratuit, nu se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump, cerea jertfe. Gură de Aur îi jertfise mai bine de trei ani bunul cel mai de preț și de nelipsit pe care l cunoștea după voluptatea dragostei: libertatea. A fi liber, a rătăci în depărtări necuprinse, bunul plac al vieții de hoinar, singurătatea și independența – pe toate le sacrificase. Găsească l alții capricios, nesupus și prea încrezut, când, la răstimpuri, ocolea cu furie atelierul și munca, – viața aceasta era pentru el o sclavie, care îl amăra adesea până dincolo de ceea ce putea suporta. Nu meșterul era cel căruia trebuia să i dea ascultare, nici viitorul, nici nevoia, – ci arta însăși. Arta care părea să fie o zeiță atât de spirituală, avea nevoie de atâtea lucruri de nimic! Avea nevoie de un acoperiș deasupra capului, avea nevoie de scule, de butuci de lemn, de lut, de culori și de aur, cerea muncă și răbdare. Ei îi jertfise sălbatica libertate a pădurilor, beția depărtărilor, voluptatea aspră a primejdiei, mândria sărăciei și, icnind și scrâșnind, trebuia să și reînnoiască mereu sacrificiul.
Își lua în parte răsplata pentru sacrificiile sale, își îngăduia răzbunări mărunte împotriva ordinii de sclav și a vieții sedentare pe care trebuia s o ducă acum, în unele aventuri prilejuite de dragoste, în încăierări cu rivalii. Toată sălbăticiunea zăvorită, toată forța claustrată a firii sale țâșni, parcă fumegând, prin această spărtură, astfel încât deveni un bătăuș cunoscut și temut. Să fie atacat brusc, într o străduță întunecoasă, în drum spre o fată sau în drum spre casă, venind de la dans, să încaseze câteva lovituri de ciomag, să se răsucească fulgerător și să treacă de la apărare la atac, să strivească în brațe, gâfâind, dușmanul care gâfâia și el, să l pocnească sub bărbie cu pumnul, să l târască de păr și să l strângă zdravăn de gât, toate acestea îi cădeau bine și l lecuiau pentru o vreme de toanele lui sumbre. Iar aceste lucruri plăceau și femeilor.
Și asta îi umplea cu prisosință zilele, și le dădea un sens, câtă vreme dura munca la apostolul Ioan. Ea se prelungi mult și ultimele neteziri delicate, ale chipului și ale mâinilor, se petrecură într o reculegere răbdătoare și solemnă. Isprăvi lucrarea într un mic șopron de lemn, în dosul atelierului de calfe. Sosi și ceasul de dimineață, când sculptura fu gata. Gură de Aur luă o mătură, deretică meticulos șopronul, scoase cu gingășie, folosindu se de pensulă, ultimele fire de rumeguș din părul lui Ioan, apoi stătu îndelung în fața lui, un ceas și mai bine, solemn, covârșit de sentimentul unei trăiri rare, mărețe, care se mai putea repeta poate o dată în viața lui, dar putea rămâne și singura ce i fusese hărăzită. Un bărbat în ziua nunții sau în ziua înnobilării sale, o femeie după prima ei naștere puteau simți ceva asemănător în inima lor, o înaltă consacrare, o adâncă seriozitate și totodată tainica teamă de clipa în care și această înălțare, această clipă singulară va fi trăită și depășită, rânduită printre altele, înghițită de obișnuita perindare a zilelor.
Stătu și l privi pe prietenul său Narcis, îndrumătorul anilor săi de adolescență, cum parcă aștepta, cu fața înălțată, înveșmântat în straiele celui mai iubit dintre apostoli cu o expresie de liniște, de dăruire și de reculegere, în care părea să înmugurească un zâmbet. Acestui chip frumos, cucernic și spiritualizat, acestui trup zvelt care parcă plutea, acestor mâini lungi, ridicate cu grație și evlavie nu le erau necunoscute nici durerea, nici moartea, deși erau pline de tinerețe și muzică lăuntrică; necunoscute le erau doar deznădejdea, dezordinea și revolta. Sub aceste nobile trăsături sufletul putea să fi fost vesel sau trist, era însă acordat cu puritate și ferit de disonanțe.
Gură de Aur stătea și și privea opera. Contemplația sa începu ca o reculegere în fața monumentului primei sale tinereți și al prieteniei, dar se isprăvi cu o furtună de griji și gânduri grave. Iată, opera se afla aici, în fața lui, și frumosul apostol va dăinui peste ani și delicata lui înflorire nu va conteni niciodată. El însă, cel care o făurise, era nevoit să și ia acum bun rămas de la opera lui, căci începând chiar de mâine ea nu i va mai aparține, nu i va mai aștepta mângâierea mâinilor, nu va mai crește și înflori sub ele, nu i va mai fi refugiu, alinare și rost al vieții. Gură de Aur simțea cum rămâne în urmă, părăsit și prădat. I se părea că cel mai bine ar fi să și ia astăzi bun rămas nu numai de la acest Ioan, ci și de la meșter, de la oraș, de la artă. Nu mai avea nimic de făcut aici; în sufletul său nu se mai aflau imagini pe care le ar putea modela. Acea râvnită imagine între imagini, figura mamei oamenilor, îi era încă inaccesibilă, poate pentru mult timp. Să înceapă acum să lustruiască iar figuri de îngerași și să cioplească ornamente?
Se smulse din loc și trecu în atelierul meșterului. Intră încet și rămase lângă ușă, până ce Niklaus îl observă și l strigă.
— Ce i, Gură de Aur?
— Sculptura mea e gata. Poate înainte să mergeți la masă, veniți dincolo s o vedeți.
— Vin bucuros, chiar acuma.
Trecură împreună dincolo, și lăsară ușa deschisă, ca să fie mai multă lumină. Niklaus nu văzuse de mai multă vreme statuia și l lăsase pe Gură de Aur să lucreze nestingherit. Acum privi opera cu tăcută atenție, chipul său închis deveni frumos și senin, ochii severi, albaștri – radioși.
— E bună, zise meșterul. E foarte bună. E lucrarea ta de calfă, Gură de Aur, acum ai isprăvit de învățat. Am să arăt statuia celor din breaslă și am să le cer să ți dea pentru ea brevetul de meșter, îl meriți din plin.
Gură de Aur punea puțin preț pe breaslă, dar știa câtă apreciere cuprind cuvintele meșterului și se bucură.
În vreme ce mai dădu o dată ocol statuii lui Ioan, fără grabă, Niklaus zise cu un oftat:
— Chipul acesta este plin de evlavie și limpezime, serios, dar plin de fericire și pace. S ar crede că l a făurit un om în a cărui inimă sălășluiesc seninătatea și veselia.
Gură de Aur zâmbi.
— Știți că în statuia aceasta nu m am înfățișat pe mine, ci pe cel mai drag prieten al meu. El este cel care a adus în această sculptură limpezimea și pacea, nu eu. De fapt, nu eu am făurit o, ci el mi a sădit o în suflet.
— Așa o fi, zise Niklaus. Rămâne o taină cum anume se naște o asemenea imagine. Eu nu sunt chiar modest, dar trebuie să ți spun: am făcut multe opere care rămân departe în urma lucrării tale, nu în privința înfăptuirii artistice și a grijii pentru amănunt, ci în privința adevărului. Ei bine, probabil că știi și singur, o astfel de operă nu poate fi repetată. Este o taină.
— Da, zise Gură de Aur, când statuia a fost terminată și m am uitat la ea, m am gândit: „Nu mai poți face încă o dată ceva asemănător". Și de aceea și cred, meștere, că în curând voi porni din nou la drum.
Niklaus îl privi mirat și nemulțumit, ochii săi deveniră iarăși severi.
— Vom mai vorbi despre asta. Abia acum ar trebui să începi să muncești cu adevărat, nu i momentul să dai bir cu fugiții. Dar pentru azi ajunge cu lucrul, iar la prânz ești musafirul meu.
La amiază, Gură de Aur apăru pieptănat și spălat, în straiele lui de sărbătoare. De astă dată își dădea seama cât înseamnă și ce favoare deosebită este să fii poftit de meșter la masă. Totuși, pe când urca scările spre încăperea ticsită cu statui, inima nu i era nici pe departe atât de înfiorată de respect și de bucurie sfioasă, ca atunci când intrase pentru întâia oară, palpitând de emoție, în aceste odăi frumoase, liniștite.
Și Lisbeth era gătită și purta la gât un colier de pietre sclipitoare, iar la masă, afară de crap și de vin, i se mai servi o surpriză: meșterul îi dărui o punguliță de piele, în care erau două monezi de aur, răsplata pentru statuia isprăvită.
De astă dată nu mai stătu mut, nici gazdele nu se mai întreținură între ele. Amândoi îi adresară acum cuvântul și ciocniră cu el. Ochii lui Gură de Aur erau neobosiți, căci avea ocazia s o privească îndeaproape pe fata cea frumoasă, cu fața distinsă și cam trufașă, iar ochii săi mărturiseau deschis cât de mult îi plăcea Lisbeth. Ea se arătă cuviincioasă cu el, dar îl dezamăgi fiindcă nici nu roșea, nici nu se încălzea. Gură de Aur dorea cu ardoare să convingă acest chip frumos și nemișcat să grăiască și să și destăinuie secretul.
După masă mulțumi, zăbovi puțin printre sculpturile de alături, iar după amiază tândăli nehotărât prin oraș, asemenea unui trândav fără nici o țintă. Fusese foarte onorat de meșter, mai presus de orice așteptări. De ce nu se bucura? De ce toate onorurile acestea îi lăsau un gust atât de puțin sărbătoresc?
Urmând o inspirație de moment, închirie un cal și porni spre mănăstirea în care, odinioară, văzuse pentru prima dată o operă a meșterului Niklaus și i auzise numele, întâmplarea se petrecuse doar cu câțiva ani în urmă, totuși părea neînchipuit de îndepărtată. În biserica mănăstirii o contemplă iar pe Maica Domnului și opera aceasta îl încântă și l subjugă din nou la fel de puternic și astăzi; era mai frumoasă decât statuia lui, avea aceeași profunzime și aceeași taină, dar îi era superioară ca meșteșug, părea să plutească liber, neîmpovărată de nimic. Vedea acum în lucrarea aceasta unele amănunte pe care numai un artist le vede, unduirile vagi și delicate ale straielor, îndrăznelile în modelarea mâinilor prelungi și a degetelor, folosirea, plină de sensibilitate, a unor accidente din structura lemnului – adevărat, toate frumusețile acestea nu însemnau nimic față de ansamblu, față de simplitatea și adâncimea viziunii, însă ele existau aievea și erau foarte frumoase, și nici celui dăruit cu har nu i erau la îndemână decât dacă stăpânea temeinic meșteșugul. Pentru a putea înfăptui asemenea lucru, nu era îndeajuns ca omul să plămădească numai imagini în suflet, ci trebuia de asemenea să și fi educat și încercat la nesfârșit ochii și mâinile. Poate că merita totuși să și pună viața întreagă în slujba artei, sacrificându și libertatea și marile trăiri pentru a da cândva la iveală o asemenea frumusețe, care nu era numai trăită, și văzută și concepută cu dragoste, ci în același timp stăpânită până la ultimul amănunt, cu o măiestrie neumbrită de nici o șovăială? Era o mare întrebare.
Gură de Aur se întoarse în oraș târziu, noaptea, cu calul ostenit. Mai găsi deschis un birt mâncă acolo pâine și bău vin, apoi urcă în odaia lui de lângă piața de pește, dezbinat cu sine, împovărat de întrebări, împovărat de îndoieli.



CAPITOLUL XII

A doua zi Gură de Aur nu se putu hotărî să se ducă la atelier. Ca în multe asemenea zile când n avea chef, umblă prin oraș de colo până colo. Văzu cum se duc să târguiască nevestele și slujnicele, se opri mai mult în preajma fântânii din piață și i privi pe negustorii de pește și pe femeile lor necioplite, cum își pun marfa în vânzare și cum o laudă, cum se reped să scoată din putini peștii răcoroși, argintii și să i ofere, cum peștii se lasă cuminți, în voia morții cu gurile căscate dureros și ochii de aur holbați și plini de spaimă sau cum se apără de ea, furioși și deznădăjduiți. Ca în multe alte dăți, fu cuprins de milă față de aceste ființe și de o tristă indignare, împotriva oamenilor; de ce erau atât de nesimțitori și grosolani, atât de neînchipuit de săraci cu duhul și de nătângi, de ce nu vedeau nimic, cu toții de a valma, nici pescarii și nevestele lor, nici cumpărătorii ocupați cu tocmeala, de ce nu vedeau gurile acestea, ochii aceștia speriați de moarte, cozile acestea care izbeau sălbatic primprejur, această luptă deznădăjduită, înspăimântătoare, inutilă, această insuportabilă transformare a ființelor misterioase, miraculos de frumoase, când ultimul tremur le înfioară pielea și apoi zac, moarte și stinse, doborâte, niște jalnice hălci de carne, pregătite pentru a desfăta cerul gurii mâncăcioșilor? Nimic nu vedeau oamenii aceștia, nimic nu știau și nu băgau de seamă, nimic nu le grăia! Era totuna dacă în fața lor, piere un biet pește frumos, sau dacă un meșter îți dă fiori înfățișând într un chip de sfânt, toată nădejdea, toată noblețea, toată suferința sau toată spaima gâtuitoare și sumbră a existenței omenești – ei nu vedeau nimic, nu i mișca nimic! Erau cu toții mulțumiți sau preocupați, aveau treburi importante, se grăbeau, strigau, râdeau și râgâiau, făceau gălăgie, făceau glume, se ciorovăiau pentru doi bani și tuturor le mergea bine, toți erau împăcați și mulțumiți peste măsură de sine și de lumea întreagă. Niște porci, ah, erau mult mai răi și mai grețoși decât porcii! Ei da, el însuși se aflase destul de des în mijlocul lor, se veselise printre cei asemenea lor, alergase după fete, râsese și nu se înfiorase deloc mâncând pești prăjiți. Însă necontenit și adeseori pe neașteptate, ca printr o vrajă, bucuria și liniștea îl părăseau, iluzia aceasta de îmbuibare îl sufoca, această mulțumire de sine, trufie și trândavă tihnă a sufletului se scuturau de pe el și ceva îl trimitea în singurătate și meditație, în pribegie, la contemplarea suferinței, a morții, a zădărniciei oricărei acțiuni, îndemnându l să privească țintă în abis. Iar uneori, din deznădejdea atotcuprinzătoare, stârnită întrînsul de această panoramă a lipsei de sens, și a spaimei atotstăpânitoare, înflorea dintr o dată în el o bucurie, o dragoste violentă, dorința de a cânta un cântec frumos ori de a desena; sau în vreme ce mirosea o floare, se juca puțin cu o pisică, regăsea armonia copilăroasă a vieții. Sentimentul acesta s ar putea întoarce și acum, mâine sau poimâine, și lumea ar deveni iarăși bună, minunată. Până când s ar înstăpâni din nou celelalte, tristețea, îngândurarea, dragostea disperată, sufocantă, pentru peștii muribunzi, pentru florile gata să se ofilească, spaima de o viață nătângă, porcească și de oamenii ce se holbează, fără a fi în stare să vadă ceva. În asemenea clipe nu putea să nu se gândească, îmboldit de o chinuitoare curiozitate și cu o dureroasă strângere de inimă, la studentul pribeag Victor, căruia îi înfipsese cuțitul în coaste și îl părăsise, zăcând pe crengile de brad, scăldat în sânge și atunci se întreba iarăși și iarăși ce se întâmplase până la urmă cu acest Victor, dacă animalele îl înfulecaseră de tot sau dacă mai rămăsese ceva din el. Da, cu siguranță că mai rămăseseră oasele, și poate câțiva pumni de păr. Și oasele – ce se va alege din ele? Cât durează oare, decenii sau numai ani, până și pierd și ele forma și devin țărână?
Ah, astăzi, în vreme ce privea cu milă peștii și cu scârbă pe precupeți, cu inima plină de melancolie și de amarnică dușmănie împotriva lumii și a lui însuși, fusese din nou nevoit să se gândească la Victor. Poate că îl găsise cineva și îl îngropase? Și dacă așa s a întâmplat, oare până acum îi va fi căzut toată carnea de pe oase, va fi putrezit, viermii vor fi ros totul? Mai avea încă păr pe țeastă și sprâncene deasupra orbitelor? Și din viața lui Victor, ce fusese plină de aventuri și pățanii, de jocul fantastic al glumelor și poznelor lui ciudate, ce mai rămăsese? Mai dăinuia ceva, în afară de cele câteva amintiri vagi, păstrate de ucigașul său, ceva din această viață de om, care doar nu fusese una dintre cele mai obișnuite? Mai exista un Victor în visele femeilor pe care le iubise odinioară? Ah, firește că totul era dus și risipit. Și la fel se petrece cu toate și cu toți, înfloresc repede și se veștejesc repede, apoi omătul cade deasupra. Câte nu înfloriseră chiar în sufletul său, când, cu câțiva ani înainte, venise în orașul acesta, dorind cu sete să se dăruiască artei, plin de profundă, sfioasă admirație față de meșterul Niklaus! Mai supraviețuia ceva din toate acestea? Nimic, nu mai mult decât rămăsese din statura deșirată a bietului Victor. De i ar fi spus atunci cineva, că va veni ziua, în care Niklaus îl va recunoaște ca pe egalul său și va cere breslei brevetul de meșter pentru el, ar fi crezut că ține în mână tot norocul din lume! Și acum, totul nu mai era decât o floare trecută, ceva veșted și fără bucurie.
Pe când cugeta astfel, Gură de Aur avu deodată o viziune. Dură doar o clipă, o tresărire fulgerătoare: văzu fața mamei originare, aplecată deasupra abisului vieții, privind cu un zâmbet pierdut, frumos și când, o văzu cum privește cu acest zâmbet nașterile, morțile, florile, frunzele foșnitoare ale toamnei, arta, mortăciunile putrezite.
Punea pe toate același preț, ea, mama originară, peste toate plutea, precum luna, zâmbetul ei neliniștitor, iar el, Gură de Aur, cu gândurile lui melancolice, îi era tot atât de drag ca și crapul care murea pe caldarâmul pieței de pește, și mândra, glaciala fecioară Lisbeth tot atât de dragă ca și oasele, risipite prin pădure, ale lui Victor, cel ce s ar fi bucurat cândva să i fure lui ducatul.
Apoi fulgerul se stinse, misteriosul chip al mamei dispăru. Dar lumina ei pală continua să palpite în adâncurile sufletului lui Gură de Aur, un val de viață, de durere, de sugrumată nostalgie se abătu asupra inimii sale, răscolind o. Nu, nu el, nu voia fericirea și îndestularea celorlalți, a cumpărătorilor de pește, a burghezilor, a oamenilor cu ocupații statornice. Să i ia dracul pe toți! Ah, tresărirea acelei fețe pale, gura plină, pârguită, ca o vară târzie, peste ale cărei buze răsfrânte alunecase un fugar zâmbet de moarte, precum suflarea vântului și lumina lunii!
Gură de Aur o porni către casa meșterului, era ceasul amiezii; așteptă până ce l auzi pe Niklaus părăsindu și lucrul și spălându și mâinile. Atunci intră la el.
— Îngăduiți mi să vă spun câteva cuvinte, meștere, pot vorbi în vreme ce vă spălați pe mâini și vă îmbrăcați haina. Mor de sete după o gură de adevăr, vreau să vă spun ceva și pesemne că numai acum sunt în stare, mai târziu niciodată. Mă simt astfel încât trebuie să vorbesc unui om și dumneavoastră sunteți singurul care m ar putea înțelege. Nu i vorbesc bărbatului care are un atelier vestit și primește din partea orașelor și a mânăstirilor comenzi ce i fac cinste, celui ce are două calfe și o casă frumoasă, îmbelșugată. Îi vorbesc meșterului care a făurit o pe Maica Domnului, cea din mănăstire, cea mai frumoasă statuie pe care o cunosc. Pe omul acesta l am iubit și l am cinstit, a deveni asemenea lui mi s a părut scopul suprem pe pământ. Am făcut o statuie, pe Ioan, și nu am putut o face atât de desăvârșită ca Maica Domnului ieșită din mâna dumneavoastră; dar este așa cum este. Altă sculptură n am de făcut, nu există acum nici una care să mă cheme și să mă silească s o cioplesc. Mai curând, există una, o imagine sfântă îndepărtată, pe care va trebui s o făuresc cândva, dar astăzi îmi e cu neputință. Pentru a o făuri, trebuie să mai trăiesc și să mai cunosc foarte multe. Poate o voi putea făuri peste trei, peste patru ani, sau poate peste zece, chiar mai târziu, poate niciodată. Până atunci însă, meștere, nu vreau să mi câștig pâinea cu meșteșugul și să lustruiesc sculpturi, și să dăltuiesc amvoane, și să duc o viață de meșteșugar de atelier, și să câștig bani și să devin ceea ce sunt toți meșteșugarii, nu, nu vreau asta, ci vreau să trăiesc și să umblu, să simt vara și iarna, să privesc lumea și să i gust frumusețea și grozăvia ei. Vreau să sufăr de foame și de sete, și vreau să uit și să lepăd tot ce am trăit și am învățat aici, la dumneavoastră. Aș vrea
într adevăr să făuresc ceva atât de frumos și atât de adânc mișcător cum este statuia dumneavoastră, dar să devin ce sunteți și să trăiesc cum trăiți dumneavoastră mi e peste putință...
Meșterul își spălase mâinile și le ștersese, după asta se întoarse și îl privi pe Gură de Aur. Fața lui era severă, dar nu mânioasă.
— Ai vorbit, zise el, și eu te am ascultat. Acum lasă lucrurile cum sunt. Nu te aștept la treabă, deși avem multe de făcut. Nu te consider calfa mea, tu ai nevoie de libertate. Aș vrea să stăm de vorbă despre unele și altele, dragă Gură de Aur; nu acum, ci peste câteva zile, între timp petrece ți vremea după cum te trage inima. Vezi, eu sunt mult mai bătrân, și am cunoscut câte ceva din viață. Gândesc altfel decât tine, dar te înțeleg, și înțeleg ce anume vrei să spui. Te chem peste câteva zile. Vom vorbi despre viitorul tău, am o mulțime de planuri. Până atunci, fii cu răbdare! Știu prea bine ce se întâmplă când isprăvești o lucrare ce ți a fost dragă, cunosc acest gol. Trece, crede mă.
Gură de Aur plecă nemulțumit. Meșterul era plin de bune intenții față de el, dar cu ce i putea ajuta?
Știa la râu un loc, unde apa nu era adâncă și curgea peste o albie plină cu vechituri și resturi, se aruncau aici, în apă, tot soiul de gunoaie de pe la casele din mahalaua pescarilor. Se duse acolo, se așeză pe mal și privi în apă. Iubea mult apa, orice fel de apă îl atrăgea. Și adâncindu și privirea până la fund, la albia întunecoasă, neclară, în apa ce părea a curge în șuvițe de cristal, zări, sclipind, ici colo, cu un licăr estompat, auriu, scânteind îmbietor, obiecte de nerecunoscut, poate un ciob de farfurie veche, sau o seceră îndoită, aruncată, sau o piatră netedă deschisă la culoare, câteodată un pește de nămol, un mihalț gras sau o roșioară, care se răsucea acolo jos, prinzând pentru o secundă pe aripioarele albicioase de pe burtă, și pe solzi, câte o rază de lumină – niciodată nu se putea recunoaște exact ce era de fapt această scurtă și tulbure licărire a unor comori scufundate pe fundul umed și negru al râului, dar întotdeauna ea era fermecător de frumoasă și de ispititoare. Aidoma acestei mărunte taine a apei, își zise el, erau toate adevăratele taine, toate imaginile adevărate, autentice ale sufletului: nu aveau contur, nu aveau formă, se lăsau numai bănuite ca o frumoasă, îndepărtată posibilitate, erau învăluite și aveau înțelesuri multiple. Ca din crepusculul adâncimilor verzi ale râului licărea spre el, tresărind câte o clipă, ceva nemaivăzut de auriu sau de argintiu, un nimic, și totuși încărcat de cele mai fericite făgăduieli, la fel profilul șters al unui om, văzut pe jumătate din spate, putea vesti câteodată ceva nesfârșit de frumos sau nemaipomenit de trist, sau, de asemenea: un felinar atârnat sub căruță noaptea zugrăvind pe ziduri umbrele imense ale spițelor ce se învârteau în mers, jocul acestor umbre putea fi pe durata unui minut tot atât de plin de priveliști, întâmplări și istorii, ca toată opera lui Virgiliu. Din aceeași plămădeală ireală, magică, se țeseau noaptea visele, câte un fleac cuprindea toate imaginile lumii, o apă în cristalul căreia sălășluiau, ca niște virtualități fără contenire treze, formele tuturor oamenilor, animalelor, îngerilor și demonilor.
Se cufundă iarăși în jocul acesta, privi pierdut în șuvoiul râului, văzu, cum în profunzimile lui tremură scânteieri învălmășite, bănui coroane regale și umeri albi de femeie. Cândva, la Mariabronn, își aminti el acum, întrezărise în literele latinești și eline asemenea vise ale formelor, și vrăji ale metamorfozei. Nu vorbise oare pe atunci cu Narcis despre ele? Ah, când se petrecuse asta, cu câte sute de ani înainte? Ah, Narcis! Ca să l vadă, ca să vorbească un ceas cu el, ca să i țină mâna, ca să i audă glasul calm, plin de înțelepciune, și ar fi dat bucuros cei doi ducați de aur.
De ce erau lucrurile acestea atât de frumoase, sclipătul acesta de aur, de sub apă, aceste umbre și presimțiri, toate aceste apariții ireale, feerice – de ce erau atât de nespus de frumoase și încântătoare, fiind totuși exact opusul frumosului pe care l putea crea un artist? Căci dacă la obiectele acelea fără nume, frumusețea era lipsită de orice formă și consta numai din mister, cu operele de artă lucrurile se întâmplau tocmai invers, ele erau numai și numai formă, grăind cu desăvârșită claritate. Nimic nu era mai necruțător de clar și de hotărât decât linia unui cap sau a unei guri, desenate sau sculptate în lemn. Ar fi fost în stare să deseneze din memorie, precis, absolut precis buza de jos ori pleoapele Mariei lui Niklaus; acolo nu era nimic nehotărât, înșelător, nimic care să curgă și să se risipească.
Gură de Aur cugetă cu pasiune la toate acestea. Nu se lămurea cum se face că tocmai acele imagini, cele mai hotărâte cu putință și mai statornic prinse într o formă acționează asupra sufletului la fel ca închipuirile impalpabile și lipsite de contur. Un lucru i se limpezi însă în cursul acestui exercițiu de gândire, și anume motivul pentru care atâtea opere de artă fără cusur, bine executate, nu i plăceau defel ci, în ciuda unei anumite frumuseți, îl plictiseau și îi deveneau aproape detestabile. Atelierele, bisericile și palatele erau pline cu asemenea opere de artă nefericite, el însuși contribuise la crearea câtorva. Erau atât de cumplit de dezamăgitoare, pentru că trezeau năzuința spre suprem și totuși nu o împlineau, lipsindu le principalul: taina. Asta au comun visul și opera de artă desăvârșită: taina.
Și Gură de Aur gândi mai departe: „Este o taină pe care o iubesc, i am dat de urmă, am zărit o străfulgerând de mai multe ori, și eu, ca artist, dacă îmi va fi cândva cu putință, aș vrea să o reprezint și să i dau grai. Este chipul marii Născătoare, a mamei originare iar taina ei nu constă, ca la altele, într un amănunt anume, în rotunjimile ei aparte sau în zveltețe, în asprime sau gingășie, putere sau grație, ci constă în faptul că marile contraste ale lumii, care altminteri sunt de neîmpăcat, în această făptură s au alăturat și au încheiat pace: nașterea și moartea, bunătatea și cruzimea, viața și distrugerea. Dacă aș fi născocit această ființă, dacă ea n ar fi decât un joc al gândurilor mele sau o aspirație ambițioasă de artist, nu m aș înduioșa din pricina ei, aș putea să i observ cusururile și s o uit. Dar mama originară nu este o idee, căci eu nu am născocit o, ci am văzut o! Ea trăiește în mine, m am întâlnit mereu cu dânsa. Întâia oară am presimțit o când, într o noapte de iarnă, într un sat, a trebuit să țin lumina peste patul unei țărănci care năștea: atunci a început să trăiască imaginea din mine. Adeseori e departe și rămâne pierdută mult timp, dar brusc răsare iarăși, ca și azi. Imaginea propriei mele mame, cândva cea mai dragă dintre toate, s a transformat întreagă în această imagine nouă, e cuprinsă în ea ca sâmburele într o cireașă.
Își intuia acum cu limpezime situația prezentă, teama în fața unei hotărâri. Se afla, nu mai puțin ca odinioară, în ceasul despărțirii de Narcis și de mânăstire, pe o cale vitală pentru el: calea care l ducea spre mamă. Poate cândva, mama va deveni o imagine palpabilă și vizibilă pentru toți, o operă a mâinilor sale. Poate că acolo se găsea ținta, acolo stătea ascuns sensul vieții sale. Poate; nu știa. Un lucru știa însă: a da ascultare mamei, a merge către ea, a fi atras și chemat de ea, asta era bine, asta era viață. Poate că niciodată nu va fi în stare să i creeze imaginea, poate că ea va rămâne pentru totdeauna vis, presimțire, ispită, străfulgerare de aur a unei sfinte taine. Oricum era dator s o urmeze, să i încredințeze destinul său, ea era steaua lui călăuzitoare.
Și acum hotărârea îi stătea la îndemână, totul devenise limpede. Arta era un lucru frumos, dar nu o zeiță, și un scop, nu pentru el; nu artei trebuia să i dea ascultare, ci numai chemării mamei. Ce i folosea lui să aibă degetele tot mai îndemânatice? Se vedea la meșterul Niklaus unde duce această sporire a îndemânării. La faimă și nume, la bani și la viață sedentară, la secarea și degenerarea acelor simțuri lăuntrice, care, ele singure pot descoperi taina. La făurirea unor jucării drăguțe, costisitoare, la tot soiul de altare și amvoane bogate, un sfânt Sebastian și încă unul și încă unul și capete frumușele de îngeri bucălați, patru taleri bucata. Oh, aurul din ochiul unui crap și puful de argint, dulce și fin de pe marginea unei aripi de fluture erau nesfârșit mai frumoase, mai vii, mai de preț decât o sală întreagă, plină cu acele opere de artă!
Un băiat venea, cântând, pe uliță în jos spre mal, din când în când cântecul său amuțea, căci el mușca dintr o felie mare, de pâine albă pe care o avea în mână. Gură de Aur îl văzu și îi ceru o bucățică din pâinea lui, scormoni cu două degete miezul feliei și frământă din el cocoloașe mici. Aplecat peste parapet, azvârli cocoloașele de pâine încet, unul după altul, jos, în râu; vedea cum se scufundă bila albă în apa întunecoasă, o vedea înconjurată de îmbulzeala agitată a capetelor de pești ce roiau în jurul ei, până ce una din guri o înhăța. Urmări, cufundându se și dispărând, o bilă după alta și fu adânc mulțumit. Apoi i se făcu foame și se duse la una din iubitele sale, slujnică în casa unui măcelar, pe care o botezase „stăpână a cârnaților și a șuncilor". O momi la fereastra bucătăriei cu fluieratul obișnuit și avea de gând să primească de la ea câte ceva de ale gurii pe care să le ia cu el sus, deasupra râului, pe unul din dealurile cu vii, al căror pământ roșu, gras, se arăta vederii cu culoarea lui atât de vie, de sub frunzișul, bogat al viței și unde, primăvara, înflorea hiacintul albastru, mirosind gingaș a drupe.
Dar părea a fi o zi a hotărârilor și a limpezirilor. Când Katherine apăru la fereastră, zâmbindu i cu fața ei plină, cam grosolană, când el întinse mâna, ca să i dea semnalul obișnuit, își aminti brusc de alte dăți, când stătuse aici la fel, în așteptare. Și totodată prevăzu, cu o claritate care l plictisi, ce se va petrece în minutele următoare: cum va recunoaște ea semnalul și cum se va retrage, cum va apărea curând la ușa din dosul casei, ținând în mână vreo afumătură, cum va lua el în primire cele aduse și, între timp, o va mângâia puțin și o va strânge la piept, gest pe care ea îl și așteptase – și dintr o dată i se păru negrăit de prostesc și urât, să repete toată această desfășurare mecanică a unor lucruri de atâtea ori trăite și să și joace rolul dinainte știut de a lua în primire cârnatul, de a simți sânii voinici, cum îi dau ghes, și de a i strânge ușor, de parcă ar face și el, un dar, în schimb. I se păru deodată că vede pe fața ei bună, cărnoasă, o obișnuință lipsită de suflet, iar în zâmbetul ei prietenos ceva de prea multe ori văzut, ceva mecanic, lipsit de taină, ceva nedemn de el. Nu mai duse până la capăt obișnuitul gest al mâinii, zâmbetul îi îngheță pe față. O mai iubea oare, o mai dorea cu adevărat? Nu, de prea multe ori fusese aici, de prea multe ori văzuse mereu același zâmbet, și i răspunsese, fără vreun imbold al inimii. Ceea ce ieri încă ar fi putut face fără a sta să judece, astăzi, dintr o dată, nu mai era cu putință. Slujnica mai stătea și l privea, când el se și întoarse și dispăru din uliță, hotărât să nu se mai arate niciodată pe acolo. Mângâie i altul sânii. Mănânce i altul cârnații cei gustoși! De fapt, câte nu se înfulecau, și se iroseau zi de zi, în orașul acesta îmbuibat, mulțumit de sine! Ce leneși, ce răsfățați, ce mofturoși erau acești burghezi rotofei, de dragul cărora se măcelăreau zilnic atâția porci și viței și se scoteau din râu atâția pești frumoși, bieții de ei! Și el însuși – cât se răsfățase și se stricase și el, ce scârbos de asemănător devenise cu burghezii dolofani! În drumețiile lui, pe câmpul înzăpezit, o prună uscată sau o coajă de pâine veche avusese un gust mai grozav decât aici, în îmbuibare, întreg banchetul unei bresle. O, drumeția, o, libertatea, o, câmpul luminat de lună și urma de animal, prudent cercetată, în iarba cenușiu umedă a dimineții! Aici, la oraș, printre cei așezați, toate mergeau atât de ușor și costau atât de puțin, chiar și dragostea. Dintr o dată fu sătul, scuipă pe toate cele. Viața de aici își pierduse rostul, era un os fără măduvă. Fusese frumoasă și și avusese rostul, câtă vreme meșterul păruse a fi un ideal, iar Lisbeth o prințesă; fusese suportabilă, câtă vreme lucrase la Ioan al său. Acum se isprăviseră toate, parfumul se mistuise, floricica se veștejise. Ca un talaz violent, îl cuprinse sentimentul vremelniciei, care mereu îl rănea și l amețea atât de adânc. Repede se veștejește totul, repede se irosește orice plăcere, nimic nu rămâne în urmă, decât oase și pulbere. Ba da, ceva rămâne: mama cea eternă, străveche și veșnic tânără, cu zâmbetul ei de dragoste, trist și crud. O zări iarăși pentru o clipă: o uriașă, cu stele în păr, ședea visătoare la marginea lumii, culegea cu mâna jucăușă, floare după floare, viață după viață și le lăsa să cadă încet, în spațiul fără de hotar.
În zilele acelea, în vreme ce Gură de Aur vedea pălind în urma lui o fărâmă ofilită de viață, și hoinărea de bun rămas ca într o beție tristă prin împrejurimile ce i deveniseră familiare, meșterul Niklaus depunea mari strădanii să i asigure viitorul, și să l facă pe musafirul nestatornic să prindă rădăcini pentru totdeauna. Convinsese breasla să i elibereze lui Gură de Aur brevetul de meșter și cumpăni planul de a l lega de el definitiv, nu ca subaltern, ci ca asociat, astfel încât să se sfătuiască în privința tuturor comenzilor mari și să le execute împreună, făcându l părtaș la veniturile dobândite de pe urma lor. Putea fi aici un risc, chiar și din pricina lui Lisbeth, pentru că, firește, în cazul acesta, tânărul i ar fi devenit, în curând, ginere. Dar o sculptură ca Ioan nu ar fi izbutit să creeze nici cel mai bun dintre câte ajutoare năimise Niklaus vreodată, iar el însuși îmbătrânea și devenea mai sărac în inspirație și putere creatoare, și nu voia să și vadă faimosul atelier decăzând și ocupându se cu îndeletniciri meșteșugărești obișnuite. Va fi greu cu acest Gură de Aur, însă trebuia să riște.
Acestea erau socotelile pe care, îngrijorat, și le făcea meșterul. Va reclădi pentru Gură de Aur atelierul din dos, și l va lărgi, îi va elibera odaia de la mansardă, și i va dărui, cu prilejul primirii sale în breaslă, un rând de straie noi, frumoase. Prudent, ceru și părerea Lisbethei, care, încă de la prânzul acela, se așteptase la asemenea propuneri. Și, ca să vezi, Lisbeth nu se împotrivea. Dacă flăcăul era așezat într un cămin și și putea zice meșter, era mulțumită cu el. Nici în privința aceasta nu existau piedici. Iar dacă meșterul Niklaus și meșteșugul încă nu reușiseră să l îmblânzească pe deplin pe acest țigan, Lisbeth neîndoielnic că va izbuti până la urmă.
Așa se puse totul la cale pentru prinderea păsăruicii și momeala fu așezată cu grijă în laț. Și într o zi se trimise după Gură de Aur, care nu se mai arătase pe la meșter. Fu încă o dată invitat la masă, apăru din nou periat și pieptănat, șezu din nou în odaia cea frumoasă, puțin cam prea solemnă, ciocni din nou un pahar cu meșterul și cu fiica meșterului, până ce aceasta din urmă ieși din odaie și Niklaus dădu la iveală marile sale planuri și oferte.
— M ai înțeles, adăugă el uimitoarelor sale destăinuiri, și nu trebuie să ți mai spun că, niciodată până acum un om tânăr nu a fost avansat atât de repede meșter, fără să și fi făcut măcar anii de ucenicie obligatorii, și n a găsit de a gata asemenea cuib cald. Norocul tău e mare, Gură de Aur.
Uimit și speriat Gură de Aur privi la meșterul său și împinse departe de sine paharul, încă pe jumătate plin.
De fapt, se așteptase ca Niklaus să l certe un pic pentru zilele tândălite, și apoi să i propună să rămână la el, ca ajutor. Va să zică așa stăteau lucrurile. Îl întristă și l stingheri că trebuia să șadă față n față cu bărbatul acesta, într o asemenea postură. Nu găsi imediat răspunsul.
Meșterul, cu fața puțin încordată și dezamăgită pentru că oferta, cu care l cinstea, nu fusese primită cu bucurie și cu umilință, se ridică și zise:
— Ei bine, propunerea mea îți vine pe neașteptate, poate că vrei întâi să te gândești. Recunosc că sunt puțin jignit, am crezut că ți pregătesc o mare bucurie. Dar mă rog, iată, îți dau răgaz de cugetare.
— Maestre, zise Gură de Aur, luptându se pentru a și găsi cuvintele, nu fiți supărat pe mine! Vă mulțumesc din toată inima pentru bunăvoința dumneavoastră și vă mulțumesc încă și mai mult pentru răbdarea cu care m ați tratat, ca învățăcel. Nu voi uita niciodată cât vă sunt de îndatorat. Dar răgaz de cugetare nu mi trebuiește, m am hotărât de mult.
— La ce te ai hotărât?
— Am fost hotărât încă înainte de a primi invitația domniei voastre și înainte de a avea habar de ofertele dumneavoastră, care mă cinstesc. Nu mai pot rămâne aici, plec la drum...
Palid la față, Niklaus îl privi cu ochi sumbri.
— Maestre, imploră Gură de Aur, credeți mă, nu vreau să vă jignesc! V am spus care mi e hotărârea. Nu se mai poate schimba nimic. Trebuie să plec, să călătoresc, să fiu iar liber. Îngăduiți să vă mai mulțumesc o dată din inimă și îngăduiți să ne despărțim prieteni!
Îi întinse mâna, își simțea lacrimile aproape. Niklaus nu i primi gestul, se albise la față și începu să umble prin odaie din ce în ce mai repede, pașii săi apăsați vădindu i furia. Niciodată Gură de Aur nu l mai văzuse într o asemenea stare.
Apoi, brusc, meșterul se opri locului, se stăpâni și cu un efort puternic zise, fără a l privi pe Gură de Aur, șuierând printre dinți:
— Bine, atunci du te! Dar du te imediat! Să nu te mai văd! Nu cumva să fac și să spun ceva, ce aș putea să regret mai târziu. Du te!
Gură de Aur îi mai întinse o dată mâna. Meșterul făcu o mină de parcă ar fi fost gata s o scuipe. Atunci Gură de Aur, care pălise și el, se întoarse și ieși încet din odaie, își puse afară boneta, se strecură în jos pe scări, lăsându și mâna să alunece peste capetele sculptate ale pilaștrilor balustradei, intră, în micul atelier din curte, rămase puțin, de adio, în fața statuii lui Ioan, apoi părăsi casa cu o durere mai adâncă în inimă decât cea pe care o simțise odinioară la despărțirea de castelul cavalerului și de biata Lydia.
Cel puțin a mers repede! Cel puțin nu s a rostit nimic inutil! Acesta fu singurul gând mângâietor ce i veni în minte pe când trecea pragul pentru ca dintr o dată, ulița și orașul să l privească în ochi cu acea față schimbată, străină, pe care o dobândesc lucrurile ce fac parte din obișnuință, atunci când inima noastră și a luat rămas bun de la ele. Azvârli o privire îndărăt, spre ușa casei – acum era ușa unei case străine, zăvorită pentru el.
După ce ajunse în odaia sa, Gură de Aur își începu pregătirile de plecare. Bineînțeles, nu erau multe de pregătit; nu avea de făcut decât să și ia rămas bun. Pe perete atârna un tablou, pictat de el, o Madonă blândă, iar primprejur atârnau și zăceau câteva lucruri pe care le putea numi ale lui: pălăria de duminică, o pereche de încălțări pentru dans, un sul de desene, o lăută mică, niște figurine de lut, modelate de el, apoi câteva daruri de la iubite: un buchet de flori artificiale, un pocal roșu rubiniu, o turtă dulce veche și uscată, în formă de inimă și alte asemenea mărunțișuri, fiecare dintre ele își avusese însemnătatea și povestea sa, și i fusese drag, dar acum toate erau numai vechituri care l încurcau, căci la drum nu putea lua cu el nici una. Izbuti măcar să schimbe cu proprietarul casei pocalul rubiniu pe un cuțit de vânătoare solid, bun, pe care l ascuți la tocila din curte, fărâmiță turta dulce și hrăni cu ea găinile din ograda vecină, dărui Madona gazdei și primi, în schimb, un dar folositor: o raniță veche, de piele și provizii bogate pentru drum. În raniță împacheta cele câteva cămăși pe care le avea și câteva desene mai mici, înfășurate în jurul unei cozi de mătură, iar alături așeză bucatele. Mărunțișurile celelalte trebuiau lăsate aici.
Existau mai multe femei în oraș, de la care s ar fi cuvenit să și ia rămas bun; la una din ele dormise chiar ieri, fără să i pomenească de planurile sale. Da, așa se agață câte ceva ca scaiul de tine, când vrei s o pornești la drum. Nimic nu trebuie luat în serios. Nu și luă rămas bun de la nimeni, afară de cei ai casei. O făcu de cu seară, pentru a putea porni la drum de cum s o crăpa de ziuă.
Totuși, cineva se sculase de dimineață și, tocmai când dădea să părăsească, în liniște, casa, îl chemă în bucătărie la o cană cu lapte. Era fiica gazdelor, o copilă de cincisprezece ani, o ființă tăcută, bolnăvicioasă, cu ochi frumoși, dar cu o vătămătură la încheietura șoldului, din pricina căreia șchiopăta. Se numea Marie. Cu fața nedormită, palidă de tot dar îngrijit îmbrăcată și pieptănată, îl servi în bucătărie cu lapte fierbinte și pâine, și păru foarte întristată de plecarea lui. El îi mulțumi și, de bun rămas, o sărută, milos, pe gura micuță. Reculeasă , cu ochii închiși, primi ea sărutarea.



CAPITOLUL XIII

În vremea dintâi a noii sale pribegii, în prima amețeală lacomă a libertății redobândite, Gură de Aur fu nevoit să învețe iarăși să trăiască viața fără căpătâi și fără ceasornic a hoinarilor. Nedând ascultare nimănui, dependenți numai de vreme și de anotimp, fără țintă, în fața ochilor, fără acoperiș deasupra capului, neposedând nimic și primind cu brațele deschise tot ce le trimite întâmplarea astfel își duc pribegii viața copilăroasă și vitează, sărăcăcioasă și vajnică. Sunt fiii lui Adam, cel izgonit din paradis, sunt frații animalelor nevinovate. Iau din mâna cerului, ceas de ceas, ceea ce li se dă: soare, ploaie, ceață, zăpadă, căldură și frig, bunăstare și nevoie, pentru ei nu există timp, nici istorie, nici ambiție și nici acel idol ciudat al prosperității și progresului, căruia i se închină cu atâta disperare proprietarii de case. Un vagabond poate fi delicat sau aspru, rafinat sau grosolan, temerar sau fricos, însă în inima sa rămâne mereu copil, trăiește mereu în ziua întâia, înainte să înceapă istoria lumii, viața lui e condusă mereu de puține și simple instincte și nevoi. Poate fi deștept sau prost; poate ști adânc în sine, cât de fragilă și nestatornică e orice viață, cât de sărmană și de înfricoșată își poartă orice vietate, puținul sânge fierbinte prin gheața spațiilor cosmice; sau poate asculta numai, copilărește și lacom, de poruncile bietului său stomac – întotdeauna este opusul și dușmanul de moarte al celui avut, al sedentarului care l urăște, îl disprețuiește și se teme de el, pentru că nu vrea să i se aducă aminte de efemerul existenței, de ofilirea necontenită a tot ce e viață, de moartea implacabilă, glacială, care, de jur împrejurul nostru, umple universul.
Nevinovăția copilăroasă a vieții de vagabond, originea ei maternă, adversitatea ei față de lege și spirit, vulnerabilitatea ei și tainica, permanenta vecinătate a morții cuprinseseră și modelaseră de mult sufletul lui Gură de Aur. Iar faptul că în el sălășluia totuși spirit și voință, că era totuși un artist, îi îmbogățea și i îngreuna viața. Căci, orice viață devine bogată și înfloritoare prin dislocări și contraste. Ce ar fi rațiunea și luciditatea, pentru cel care n a cunoscut amețeala, ce ar fi voluptatea simțurilor dacă în spatele ei nu s ar ascunde moartea și ce ar fi dragostea, fără eterna dușmănie neîmpăcată a sexelor?
Vara și toamna scăpătară, Gură de Aur trecu trudnic prin lunile grele, hoinări amețit în primăvara cu miresme dulci, anotimpurile se perindau în goană, soarele înalt al verii cobora iarăși spre orizont. Trecu an după an, și se părea că Gură de Aur uitase că pe pământ mai există și altceva afară de foame și dragoste și de această tăcută, înfiorătoare grabă a anotimpurilor; se părea că se cufundase complet în lumea originară, maternă instinctelor. Dar în fiecare vis și în fiecare popas însoțit de gânduri, lăsându și privirea să colinde peste văile înfloritoare sau veștede, era plin de ceea ce văzuse, era artist, suferea din pricina nostalgiei chinuitoare, a dorinței de a invoca prin spirit și de a preface în sens, absurditatea candidă și trecătoare a vieții.
Odată, el, care de la aventura sângeroasă cu Victor nu mai călătorise niciodată altfel decât de unul singur, întâlni un camarad, care se lipi pe nesimțite de el și de care nu scăpă apoi o bună bucată de vreme. Dar nu era de soiul lui Victor, ci era un pelerin pe drumul Romei, un bărbat încă tânăr, înveșmântat în rasă și cu pălărie, care se numea Robert, originar de lângă Bodensee. Omul acesta, fiu de meseriaș, care un timp făcuse școala la călugării sfântului Gallus, își vârâse în cap, încă de copil, să meargă în pelerinaj la Roma, rămăsese întotdeauna devotat acestui gând, cel mai drag al său, și folosise primul prilej pentru a l înfăptui. Prilejul acesta fu moartea tatălui său, în atelierul căruia lucrase ca tâmplar. Îndată după înmormântarea bătrânului, Robert declară maică și și soră și că nimic nu l poate împiedica să pornească spre Roma întru potolirea ardorii sale și ispășirea păcatelor lui și ale tatălui său. Degeaba se jeluiră femeile, degeaba îl certară, el rămase cu încăpățânare la hotărârea sa dintru început și, în loc de a se îngriji de cele două femei, porni la drum fără binecuvântarea maică și și urmărit de ocările mânioase ale surorii. Ceea ce îl îmboldea era, mai presus de toate, dorul de ducă, împletit cu un soi de evlavie superficială, care l făcea să încline a zăbovi în apropierea unor așezăminte bisericești și a unor îndeletniciri spirituale, bucurându se să fie de față oriunde ar fi întâlnit slujbe, botezuri, înmormântări, miros de tămâie și de luminări aprinse. Știa puțin latinește, dar nu spre cărturărie râvnea sufletul său copilăros, ci spre contemplație și tăcută adorație, în umbra bolților de biserică. Pe când era băiețandru, se dăruise cu pasiune slujbei de băiat în cor și servant de liturghie. Gură de Aur nu l prea lua în serios, dar ținea totuși la el, se simțea puțin înrudit cu dânsul, datorită pornirii instinctive spre pribegie și meleaguri străine. Așadar Robert plecase cu încântare la drum și chiar ajunsese până la Roma, beneficiase de ospitalitatea a nenumărate mănăstiri și parohii, contemplase munții și sudul, iar la Roma se simțise foarte bine, printre atâtea biserici și servicii divine, ascultase sute de mise și se reculesese în cele mai vestite și mai sfinte lăcașuri și primise sacramentele și înghițise mai mult fum de tămâie decât ar fi fost nevoie, pentru micile sale păcate de tinerețe, ca și pentru cele ale tatălui său. Un an și mai bine fusese plecat și când, în sfârșit, reveni și trecu pragul casei părintești, nu avu parte de primirea fiului rătăcitor, căci între timp sora lui își însușise îndatoririle și drepturile gospodărești, și, trebuindu i o calfă de tâmplar tocmise un flăcău sârguincios, se măritase cu el și conducea acum casa și atelierul atât de bine, încât cel reîntors își dădu seama repede că e de prisos, și într adevăr nimeni nu l pofti să rămână, când după puțină vreme începu să vorbească iarăși despre plecare și călătorie. El nu se supără defel, acceptă de la maică sa cei câțiva bănuți ai ei, economisiți, se împodobi iarăși cu straiele de călător evlavios și porni într un nou pelerinaj, fără țintă de a curmezișul imperiului, un hoinar pe jumătate religios. Medaliile de aramă, luate ca amintire din localități vestite de pelerinaj și mătăniile sfințite atârnau pe el, zornăind.
Astfel dădu el peste Gură de Aur, umblară o zi împreună, schimbară impresii de pribegie, se pierdură din ochi în orășelul următor, ici colo se reîntâlniră și până la urmă se însoțiră de a binelea, deoarece Robert era un tovarăș de drum plăcut, gata oricând să se facă folositor. Gură de Aur îi plăcea grozav, încerca să l cucerească prin mici servicii, îi admira cunoștințele, curajul și spiritul și îi plăceau sănătatea, puterea și sinceritatea lui. Se obișnuiră unul cu altul, căci și Gură de Aur era sociabil. Un singur lucru nu l suporta: când îl cuprindeau tristețile sale sau cădea pe gânduri, tăcea cu încăpățânare și l trecea pe celălalt cu vederea, de parcă nici n ar fi fost de față și în asemenea împrejurări nu erau îngăduite nici trăncănelile, nici întrebările, nici consolările, ci trebuia lăsat în voia lui. Robert învăță curând aceste reguli. De când observase că Gură de Aur știe pe de rost o mulțime de versuri și cântece latinești, de când în fața portalului unui dom îl auzise explicând figurile de piatră, de când îl văzuse desenând cu cretă roșie pe un zid pleșuv, lângă care poposiseră, din câteva linii mari, rapide, chipuri de dimensiuni naturale, îl socotea pe camaradul său un răsfățat al lui Dumnezeu, aproape un vrăjitor. Mai băgă de seamă că era și un răsfățat al femeilor, căci pe multe dintre ele le lua în stăpânire numai cu o privire și un zâmbet; asta îi plăcea mai puțin, totuși nu putea să nu admire și aceste isprăvi.
Odată călătoria lor fu întreruptă într un fel neașteptat, într o zi sosiră în preajma unui sat, iar acolo, îi întâmpină o ceată de țărani înarmați cu ciomege, prăjini și îmblăcii, iar cel din fruntea lor le strigă de departe să se întoarcă din drum și să se ducă unde și a înțărcat dracul copiii, altminteri îi omoară. Când Gură de Aur stătu locului și voi să afle ce se petrece la urma urmei, primul bolovan azvârlit de țărani îl și nimeri în piept. Robert, după care și roti privirea, o rupsese la fugă, ca apucat.
Þăranii înaintau amenințători și nici lui Gură de Aur nu i mai rămase altceva de făcut decât să l urmeze pe fugar, ce i drept, cu pas mai domol. Tremurând Robert îl aștepta la picioarele unei cruci, cu Mântuitorul răstignit, înălțată în mijlocul câmpului.
— Ai fugit ca un erou, râse Gură de Aur. Dar ce au neciopliții ăștia în căpățână? Să fie oare război? Așează străji înarmate în fața cătunului lor prăpădit și nu vor să lase pe nimeni să intre! Stau și mă minunez ce să mai însemneze și asta...
Nu știau nici unul, nici celălalt. Abia în dimineața următoare dădură peste ceva într o gospodărie răzlețită la marginea satului, și începură să ghicească secretul. Gospodăria aceasta, constând din căsuță, grajd și șură, împrejmuită de o livadă verde cu mulți pomi, era ciudat de liniștită și adormită: nici o voce omenească, nici un pas, nici un țipăt de copil, nici un scrâșnet de coasă ascuțită, nimic; în mijlocul ogrăzii, o vacă mugea în iarbă și se vedea cât colo că era vremea să fie mulsă. Ajunseră în fața casei, bătură la ușă, nu primiră nici un răspuns, se duseră la grajd, acesta stătea deschis și pustiu, merseră apoi la șopron, pe al cărui acoperiș de paie mușchiul verde deschis lucea în soare, nici aici nu găsiră suflet de om. Se întoarseră în fața casei, mirați și intrigați de pustietatea acestui cămin, mai bătură o dată cu pumnii în ușă, dar rămaseră și de astă dată fără răspuns. Gură de Aur încercă să deschidă și spre uimirea lui găsi ușa nezăvorâtă, o împinse și intră în odaia întunecoasă.
— Ziua bună! strigă el tare și: Nu i nimeni acasă? dar peste tot domnea tăcerea.
Robert se oprise lângă ușă. Gură de Aur, curios, pătrunse mai adânc înăuntru. În căsuță mirosea urât, mirosea ciudat și respingător. Vatra era plină de cenușă, suflă în ea, dedesubt, printre tăciuni, mai licăreau scântei. Atunci zări pe cineva, șezând în penumbra din dosul vetrei; cineva ședea acolo pe un scaun dormind, părea a fi o femeie bătrână. Strigătele lui nu folosiră la nimic, toată casa părea stăpânită de o vrajă. Bătu femeia, prietenos, pe umăr, ea nu se urni și abia acum observă că bătrâna ședea în mijlocul unei pânze de păianjen, iar unele fire erau prinse de părul și de genunchii ei. „Asta i moartă", gândi el cu o ușoară înfiorare și pentru a se convinge, începu să trebăluiască la foc, scormoni și suflă, până stârni o flacără și aprinse o așchie lungă. Lumină chipul femeii de pe scaun. Sub părul cărunt văzu o față vânătă, de cadavru, un ochi stătea deschis, căscându se, gol și plumburiu. Femeia murise, aici, pe scaun. Ei da, n o mai putea ajuta cu nimic.
Cu așchia aprinsă în mână Gură de Aur căută mai departe și găsi în aceeași odaie, pe pragul spre încăperea din spate, un alt cadavru, un băiat de vreo opt sau nouă ani, cu fața umflată, diformă, îmbrăcat numai cu o cămașă. Zăcea cu burta pe pragul de lemn și și încleștase dur și îndârjit, amândoi pumnișorii. „Ãsta i al doilea", gândi Gură de Aur; ca într un vis urât trecu mai departe, în odaia din spate, aici obloanele erau deschise și lumina zilei pătrundea, senină. Prevăzător, stinse facla și strivi scânteile pe dușumea cu talpa.
În odaia din spate se aflau trei paturi. Unul era gol, sub cearșaful cenușiu, din pânză aspră se zăreau paiele. Pe cel de al doilea zăcea un bărbat bărbos, înțepenit pe spate, cu capul dat îndărăt, cu bărbia și barba înălțate: trebuie să fi fost stăpânul gospodăriei. Fața lui scofâlcită lucea stins, în culorile stranii ale nopții, un braț îi atârna peste marginea patului. Jos, pe dușumea, se afla, răsturnat și deșertat, un ulcior de lut, apa scursă nu fusese încă înghițită pe de a ntregul în dușumea, se adunase într o adâncitură, unde mai stăruia o băltoacă. În al treilea pat stătea, învelită, îngropată de a dreptul în cearșafuri și pături, o femeie mare, voinică, fața și o ascunsese cu totul în așternut, părul aspru, blond ca paiul, strălucea în lumina senină. Lângă dânsa și încolăcită de ea, parcă prinsă și sugrumată de cearșaful răvășit, o fetiță, blondă și ea ca paiul, cu pete albastre cenușii pe obrazul cadaveric.
Privirea lui Gură de Aur rătăci de la un mort la altul. Chipul fetei, deși desfigurat, mai purta înscrisă groaza morții celei fără de scăpare. Pe ceafa și în părul mamei, care se îngropase atât de adânc și de sălbatec în culcuș, se citea mânie, teamă și pătimașă dorință de a fugi. Îndeosebi părul rebel nu se lăsa rob morții. Pe fața țăranului se puteau vedea îndărătnicie și durere câinoasă; părea a fi murit greu, dar bărbătește, chipul său bărbos se profila vertical și rigid în aer, asemenea unui războinic întins pe câmpul de bătălie. Această atitudine tăcută și sfidător dreaptă, puțin îndărătnică, era frumoasă; cel ce primise moartea astfel nu fusese, cu siguranță un om mărunt și laș. Înduioșător era însă micul cadavru al băiețașului, care zăcea peste prag, culcat pe burtă; fața lui nu spunea nimic, dar poziția lui și pumnii strânși de copil spuneau multe: suferință, nedumerire, apărare deznădăjduită împotriva unor dureri cumplite. Chiar alături de capul său era o gaură în ușă, fusese tăiată cu fierăstrăul, pentru pisică. Gură de Aur privi atent la toate. Fără îndoială, căsuța oferea o priveliște sinistră și mirosul de cadavru era oribil; totuși pentru Gură de Aur toate acestea aveau o profundă putere de atracție, erau încărcate de măreție și destin, atât de adevărate, atât de neprefăcute, ceva îi câștigă dragostea și i pătrunse în suflet.
Între timp, Robert începu să strige de afară, nerăbdător și speriat. Gură de Aur ținea la Robert, totuși, gândi el în clipa aceasta, cât de meschin și de neînsemnat era omul viu cu frica și curiozitatea sa, cu toate copilărelile lui, în comparație cu morții. Nu i răspunse și se cufundă pe deplin în contemplarea imaginii morților, cu acel straniu amestec de compasiune sinceră și observație rece, caracteristic artiștilor. Se uită atent la trupurile culcate și la cel așezat pe scaun, la capetele, la mâinile lor, la mișcarea în care încremeniseră. Câtă liniște era în această căsuță vrăjită! Cât de ciudat și de îngrozitor mirosea! Acest mic adăpost omenesc, cu vatra în care mai pâlpâia o urmă de foc, cum devenise el fantomatic și trist, locuit de cadavre, străbătut și umplut de moarte! Curând acestor locatari tăcuți, carnea le va cădea de pe obraji și șobolanii le vor ronțăi degetele. Ceea ce cu alți oameni se săvârșește în coșciug și în mormânt, în ascunziș trainic și ferit de priviri, ultima și cea mai jalnică dintre prefaceri, descompunerea și putrezirea, cu acești cinci se va săvârși aici, acasă, în odăile lor, la lumina zilei, cu ușile deschise, nestânjenit, nerușinat, nemilos. Gură de Aur văzuse mulți morți până acum, dar o asemenea imagine a lucrării neîndurătoare a morții nu întâlnise încă niciodată. Și o întipări adânc în minte.
În sfârșit, strigătele de la ușă izbutiră să l deranjeze, așa că ieși. Camaradul îl privi cu teamă.
— Ce este? întrebă el încet, cu glasul înfricoșat. Nu i nimeni acasă? Oh, și ce ochi ai. Vorbește o dată!
Gură de Aur îl măsură cu o privire rece.
— Du te înăuntru și uită te, e o casă de țărani, cam ciudată. După aceea vom mulge vaca asta frumoasă, colea. Hai, du te!
Nehotărât, Robert intră, se îndreptă spre vatră, o descoperi pe bătrâna așezată pe scaun și observând că e moartă, scoase un țipăt puternic. Reveni îndată, cu ochii larg căscați.
— Pentru numele lui Dumnezeu! O femeie moartă sade acolo, lângă vatră. Ce i asta? De ce nu e nimeni cu ea? De ce n o îngroapă? O, Doamne, a și început să miroasă...
Gură de Aur zâmbi.
— Mare viteaz ești, Robert! Dar te ai întors prea repede. O femeie bătrână, moartă, stând așa pe scaun, e într adevăr, o priveliște neobișnuită; dar dacă mai făceai câțiva pași, aveai prilejul să vezi ceva mult mai ciudat. Sunt cinci, Robert. Trei zac în paturile lor și un băiat a murit chiar pe prag. Toți sunt morți. Toată familia moartă, casa pustie. De asta n a muls nimeni vaca.
Îngrozit celălalt se holbă la el, apoi deodată strigă cu voce înăbușită:
— O, acum îi înțeleg și pe țăranii de ieri care ne împiedicau să intrăm în sat. O, Doamne, acum se limpezește totul! E ciuma! Domnul să se îndure de noi, e ciuma, Gură de Aur! Și tu ai zăbovit atâta vreme înăuntru și poate că ai atins morții! Înapoi, nu te apropia de mine, fără îndoială că te ai molipsit. Îmi pare rău, Gură de Aur, dar trebuie să plec, nu mai pot rămâne cu tine.
Chiar voia să o rupă la fugă, dar fu apucat de haina lui de pelerin. Gură de Aur îl privi sever, cu tăcută dojană, și îl țintui necruțător locului, deși Robert se zbătea și se împotrivea.
— Scumpul meu băiețaș, îi zise el pe un ton prietenos batjocoritor, ești mai deștept, decât pari, probabil că ai dreptate. Ei bine, vom afla adevărul în următoarea ogradă sau în următorul sat. Probabil că în regiunea aceasta bântuie ciuma. Vom vedea dacă scăpăm întregi și teferi. Dar de fugit, micuțul meu Robert, nu te pot lăsa să fugi. Uite, eu sunt un om milos, am o inimă mult prea blândă și când mă gândesc că adineauri, acolo, înăuntru s ar putea să te fi molipsit și tu, iar eu acum să te las să fugi și să te culci cine știe unde, pe câmp, ca să mori, așa, de unul singur și nimeni să nu ți închidă ochii și să nu ți sape un mormânt și să nu arunce o lopată de țărână peste tine – nu, dragă prietene, mă înăbușă jalea. Deci fii atent și ține minte ce ți spun, că nu ți o spun de două ori: noi, amândoi, ne aflăm în aceeași primejdie, s ar putea să mă nimerească pe mine, s ar putea să te nimerească pe tine. Rămânem deci împreună și ori pierim amândoi, ori scăpăm amândoi de ciuma asta blestemată. Dacă te îmbolnăvești și mori, eu te îngrop, de asta poți fi sigur. Dacă moartea mă alege pe mine, fă cum vrei, îngroapă mă sau șterge o, mie mi e totuna. Dar înainte de asta n ai să speli putina, scumpule, ține bine minte! Avem nevoie unul de altul. Și acum tacă ți fleanca, nu vreau să aud nimic și caută undeva, în grajd, o căldare, ca să putem mulge vaca.
Așa se petrecură lucrurile și începând din clipa aceea, Gură de Aur fu cel care poruncea și Robert cel care asculta și amândoi ieșiră astfel la socoteală. Robert nu mai încercă să fugă. Zise numai împăciuitor:
— O clipă mi a fost frică de tine. Nu mi a plăcut fața ta, când te ai întors din casa morților. Am crezut că te ai molipsit de ciumă. Dar chiar dacă nu ciuma a fost pricina, fața ta era totuși schimbată. A fost chiar atât de îngrozitor ce – ai văzut acolo, înăuntru?
— N a fost îngrozitor, zise Gură de Aur, șovăind. N am văzut nimic mai mult acolo, înăuntru, decât ce mă așteaptă pe mine și pe tine și pe toți, chiar dacă nu ne molipsim de ciumă.
În drumul lor mai departe întâlniră pretutindeni moartea neagră, care domnea peste țară. Multe sate nu îngăduiau intrarea străinilor, în altele putură umbla nestingheriți, prin toate ulițele. Multe gospodării erau părăsite, mulți morți neîngropați putrezeau pe câmpuri sau în odăi. În grajduri mugeau vacile, nemulse ori flămânde; peste câmpuri goneau dobitoace sălbăticite. Mulseră și dădură nutreț multor vaci și capre, tăiară și fripseră la margine de pădure mulți iezi și godaci, băură vin și must din multe pivniți rămase fără stăpân. Duceau o viață plăcută, era belșug. Dar nu i simțiră gustul decât pe jumătate. Robert trăia neîncetat cu spaima de molimă și la văzul cadavrelor i se făcea rău, adeseori era complet zăpăcit de groază; mereu se credea molipsit, când aprindeau focul în locurile lor de popas își ținea vreme îndelungată mâinile și capul la fum (ceea ce se socotea a fi un mijloc de tămăduire), chiar și în somn se pipăia, ca să vadă dacă nu cumva i au apărut umflăturile la picioare, pe brațe sau la subsuori.
Gură de Aur îl certa adesea, adesea își bătea joc de el. Nu împărtășea teama lui, nici scârba; trecea încordat și sumbru prin țara morții, atras până la durere de priveliștea marii stingeri, cu sufletul plin de toamna cea mare, cu inima împovărată de cântecul coasei, ce reteza vieți. Câteodată îi reapărea imaginea mamei eterne, o față palidă și uriașă, cu ochi de meduză, cu zâmbetul greu, de suferință și moarte.
Odată ajunseră într un mic oraș; era puternic întărit, începând de la poartă o pasarelă de apărare împrejmuia tot zidul orașului, ridicându se până la înălțimea caselor de locuit, dar nici un străjer nu se afla sus, și nici unul în poarta deschisă. Robert refuză să calce în oraș și l imploră și pe camaradul său să nu intre. Între timp auziră sunetul unui clopot, un preot apăru la poartă, purtând o cruce, în urma lui veneau trei furgoane, două trase de cai, al treilea de o pereche de boi și toate, erau încărcate până sus cu cadavre. Câteva slugi, îmbrăcate în pelerine ciudate, cu fețele ascunse adânc, în glugi, pășeau alături și mânau animalele.
Robert se mistui pe undeva, galben la față, Gură de Aur urmă de aproape carele cu morți, merseră câteva sute de pași, dar acolo nu se afla un cimitir, ci o groapă săpată chiar în mijlocul câmpului pustiu, adâncă numai de trei lopeți, însă întinsă cât o sală. Gură de Aur stătu locului și privi cum slujitorii smulg cu prăjinile și cu căngile morții din furgoane și îi împing, grămadă, în gaura căscată, cum preotul își vântură crucea deasupra, murmurând ceva și cum pleacă apoi, cum slujitorii aprind focuri mari pe toate laturile mormântului întins cât un ogor și aleargă, tăcuți, îndărăt, spre oraș, fără ca cineva să încerce măcar să acopere groapa. Privi într însa, să fi fost cincizeci sau mai bine de oameni care zăceau acolo, azvârliți claie peste grămadă, mulți fără veșminte. Ici colo, câte un braț sau un picior se înălța în aer, țeapăn și acuzator, o cămașă flutura încet în vânt.
Când se întoarse, Robert îl imploră, aproape în genunchi, să plece de grabă, în altă parte. Avea într adevăr temei să l implore, căci în privirea absentă a lui Gură de Aur deslușise acea cufundare și încremenire, care i devenise binecunoscută, acea aplecare spre lucruri cumplite, acea curiozitate teribilă. Nu reuși să și rețină prietenul. Gură de Aur intră singur în oraș.
Trecu prin poarta nepăzită și în vreme ce și auzea pașii răsunând pe caldarâm, în amintirea lui răsăriră multe orășele și multe porți prin care trecuse astfel, și și aduse aminte cum îl întâmpinaseră acolo strigăte de copii, jocurile băieților, certurile muierilor, bătăile de ciocane ale fierarilor pe nicovale răsunătoare, huruitul de căruțe și multe alte zgomote fine sau grosolane, al căror talmeș balmeș, împletit ca un năvod, vestea feluritele îndeletniciri omenești, bucuria, isprăvile și veselia. Iată însă că aici, în această poartă pustie și pe această stradă goală nu răsuna nimic, nu râdea nimeni, nu striga nimeni, totul zăcea încremenit într o tăcere funebră, în care cântecul molcom al unei fântâni ce nu contenise să curgă suna prea tare, aproape gălăgios. Printr o fereastră deschisă văzu un brutar, trebăluind printre jimblele și pâinișoarele lui; Gură de Aur arătă spre una din ele și brutarul i o întinse prudent așezată, pe lopata lungă, cu care umbla în cuptor, așteptă ca Gură de Aur să i pună banii pe lopată, și închise fereastra supărat, dar fără ceartă, când străinul mușcă din pâinișoară și porni mai departe, fără a i plăti. La geamurile unei case frumoase adăsta un șir de ghivece de lut, altădată purtaseră în ele flori, acum din hârburile goale atârnau numai frunze veștede. Dintr o altă casă răzbăteau hohote de plâns și vaietele unor glasuri de copii. Dar în ulița următoare Gură de Aur zări sus, la o fereastră, o fată frumoasă care și pieptăna părul: o privi câtăva vreme până când, simțindu se privită, ea își aruncă ochii pe geam se uită la el roșind și fiindcă tânărul îi zâmbi prietenos, răsări și pe fața ei îmbujorată, încet și firav, un zâmbet.
— Mai e mult până isprăvești să te piepteni? strigă el în sus, spre geam.
Chipul luminos se aplecă spre el surâzând, prin deschizătura ferestrei.
— Încă nu ești bolnavă? întrebă el și ea scutură din cap. Atunci hai cu mine, să plecăm din orașul ăsta, care i al morților, să mergem în pădure și să trăim împreună o viață frumoasă.
Ea căscă ochii întrebător.
— Nu sta mult pe gânduri, vorbesc serios, strigă Gură de Aur. Ești la tata și la mama, sau în slujbă, la oameni străini? Va să zică, la străini. Atunci vino, copilă dragă; lasă i pe bătrâni să moară, noi suntem tineri și sănătoși, și vrem să ne mai veselim, câtva timp. Vino, cosiță castanie, vorbesc serios.
Fata se uită la el cântărindu l din ochi, șovăitoare și mirată. El se duse încet mai departe, tândăli printr o stradă pustie apoi printr o a doua, și se întoarse încet. Fata tot mai stătea la fereastră, aplecată peste pervaz și se bucură când îl zări venind înapoi. Îi făcu semn, el își încetini mersul, curând, îl prinse din urmă încă înainte să ajungă la poarta orașului; purta o bocceluță în mână și o basma roșie pe cap.
— De fapt, cum te cheamă? o întrebă el.
— Lene. Vin cu tine. Oh, e atât de groaznic, în orașul, ăsta mor cu toții. Să plecăm de aici, să plecăm!
Aproape de poartă Robert ședea ghemuit la pământ, încruntat. Sări în picioare când apăru Gură de Aur și căscă ochii mari la vederea fetei. De astă dată nu cedă atât de repede, se lamenta și făcu scene. Să iei cu tine o persoană din văgăuna asta afurisită, ciumată, și să impui tovarășului de drum să rabde compania ei, asta era mai mult decât o nebunie, însemna de a dreptul să l înfrunți pe Dumnezeu, iar el refuza, nu voia să i însoțească mai departe, răbdarea lui ajunsese la capăt.
Gură de Aur îl lăsă să afurisească și să se jeluie, până se liniști.
— Așa, zise el, ne ai împuiat urechile destul. Ai să mergi cu noi și ai să te bucuri că avem, o companie atât de drăguță. O cheamă Lene și rămâne cu mine. Dar acum am să ți fac și o bucurie, Robert, ascultă mă: vreau să trăim câtăva vreme în liniște și sănătate, să nu ne mai întâlnim cu molima. Ne căutăm un loc plăcut, o căsuță goală, sau poate ne clădim una acolo eu și cu Lene, vom fi stăpân și stăpână, iar tu, prietenul nostru, ai să stai cu noi. Vreau să ne fie bine, să trăim frumos și în prietenie. Te învoiești?
O, da, Robert se învoia cu dragă inimă. Dacă nu i se cerea să dea mâna cu Lene sau să i atingă straiele...
— Nu, nu ți se cere, zise Gură de Aur. Ba chiar ți se interzice cu strășnicie s o atingi pe Lene, măcar și cu un deget. Să nu ți treacă prin minte așa ceva!
Mărșăluiră mai departe în trei, tăcură mai întâi apoi încetul cu încetul fata începu să vorbească, să spună cât e de fericită că vede iarăși cerul și copacii și pajiștile, în orașul ciumat fusese atât de sinistru. Și începu să povestească și să și descarce sufletul de imaginile triste și înfiorătoare pe care fusese nevoită să le vadă. Avea de povestit multe, multe și urâte, orășelul trebuie să fi fost un iad. Din doi medici unul murise, celălalt venea numai la cei bogați, și în multe case morții zăceau și putrezeau, pentru că nu i ridica nimeni, în alte case, în schimb, intraseră dricarii, jefuiseră, chefuiseră și preacurviseră și de multe ori smulseseră din paturi o dată cu cadavrele și bolnavii, care încă mai suflau, îi încărcaseră în căruțele lor de hingheri și i azvârliseră în gropi, la un loc cu morții. Povesti fel și fel de fapte înfiorătoare și nimeni n o întrerupse. Robert ascultă îngrozit și lacom iar Gură de Aur rămase tăcut și netulburat, o lăsă să și deșerte grozăviile și nu spuse nimic. Căci, ce ar fi fost de fapt de spus? Până la urmă Lene obosi, șuvoiul secă, și cuvintele i se curmară. Atunci Gură de Aur începu să umble mai agale și intona, încet, un cântec cu multe strofe și cu fiecare strofă vocea îi devenea mai plină; Lene începu să zâmbească și Robert ascultă încântat și adânc uimit – niciodată nu l mai auzise pe Gură de Aur cântând. La toate se pricepea acest Gură de Aur. Uite l acum, umbla și cânta, omul acesta bizar! Cânta ca un artist cu glas limpede, dar reținut. Și încă de la cel de al doilea cântec, Lene începu și ea să zumzăie și curând îi ținu isonul, cu voce plină. Se apropia seara, departe, la marginea câmpului se întindeau păduri negre și în șoaptele lor, munți albaștri, scunzi, care parcă deveneau din miezul lor tot mai albaștri. În cadența pașilor, cântecul răsuna când vesel, când solemn.
— Ești atât de bucuros azi, zise Robert.
— Da, sunt bucuros, firește că azi sunt bucuros, doar mi am găsit o drăguță atât de dulce. Ah, Lene, bine că dricarii te au lăsat în pace. Mâine o să facem rost de un cuibușor al nostru, unde s o ducem bine și o să fim bucuroși că mai avem carnea și oasele tefere și la locul lor. Lene, ai văzut vreodată, toamna, în pădure, ciuperca aceea cărnoasă, pe care melcii o iubesc atât de mult și care se poate mânca?
— O, da, râse ea, am văzut o de multe ori.
— La fel de brun ca ea este și părul tău, Lene. Și miroase la fel de frumos. Vrei să mai cântăm? Sau poate ți e foame? în raniță mai am destule bunătăți.
Ziua următoare găsiră ceea ce căutaseră. Într o pădurice de mesteacăn se afla o colibă făcută din trunchiuri necurățate de coajă, clădită pesemne cine știe când de tăietorii de lemne sau de vânători. Stătea goală, ușa o putură sparge și, până și Robert fu de părere că e o căsuță pe cinste iar împrejurimile sunt sănătoase. Pe drum întâlniseră câteva capre care umblau de colo până colo, fără păstor, și luaseră cu ei una mai arătoasă.
— Ei bine, Robert, zise Gură de Aur, chiar dacă nu ești dulgher, cândva ai fost tâmplar. Vrem să locuim aici, trebuie să faci un perete despărțitor în castelul nostru, ca să avem două odăi, una pentru Lene și pentru mine, una pentru tine și capră. Nu mai avem prea multă mâncare, astăzi trebuie să ne mulțumim cu laptele caprei, cât o fi, mult sau puțin. Prin urmare tu meșterește peretele, iar noi doi pregătim între timp culcușul pentru tustrei. Și mâine o pornesc să caut de ale gurii.
Toți se apucară neîntârziat de lucru. Gură de Aur și Lene se duseră după paie, ferigi și mușchi pentru culcuș, iar Robert își ascuți cuțitul de o piatră, ca să taie trunchiuri subțiri, pentru perete. Nu izbuti totuși să isprăvească într o zi, și seara ieși să doarmă sub cerul liber. Gură de Aur găsi în Lene o tovarășă de dragoste dulce, sfioasă și neexperimentată, dar drăgăstoasă. Blând o trase la pieptul său și veghe încă lungă vreme, ascultând bătaia inimii ei, mult după ce, obosită și sătulă, ea adormise. Adulmecă părul ei brun și se lipi de ea și se gândi în același timp la groapa aceea întinsă, căscată, în care diavolii mascați aruncaseră toată încărcătura carelor cu morți. Frumoasă e viața, frumos și fugar norocul, frumos și repede se veștejește tinerețea.
Peretele despărțitor le izbuti foarte bine, până la urmă lucrară la el toți trei. Robert voia să arate ce știe și nu i mai tăcea gura, povestindu le celorlalți câte ar clădi, dacă ar avea numai un banc de rindeluit și scule și un vinclu și niște cuie. Cum afară de cuțit și de mâini nu avea nimic, se mulțumi să reteze o duzină de trunchiuri subțiri de mesteacăn și să croiască din ele un fel de gard des, grosolan, împlântat în podeaua colibei. Golurile însă, hotărî el, trebuiau astupate cu o împletitură de grozamă. Asta le luă ceva timp, dar arăta vesel și frumos, toată lumea puse mâna să ajute. Între timp Lene trebui să caute mure și boabe, și să vadă de capră, iar Gură de Aur cercetă împrejurimile, întreprinzând mici incursiuni, căută hrană, iscodi vecinătățile și aduse câte ceva cu el. Pe o rază întinsă nu se afla picior de om, ceea ce l bucură îndeosebi pe Robert; erau feriți astfel de molipsire, ca și de dușmănii; pe de altă parte, aveau dezavantajul, că se găsea prea puțină mâncare. Exista în apropiere o casă țărănească părăsită, de astă dată fără morți, așa că Gură de Aur propuse să o aleagă drept adăpost în locul colibei, dar Robert refuză, înfiorat, nu i plăcea că Gură de Aur intră în casa pustie, iar fiecare lucru pe care îl aducea de acolo trebuia afumat și spălat, înainte ca Robert să pună mâna pe el. Gură de Aur nu găsi acolo cine știe ce, totuși aduse două scăunașe, o căldare de lapte, câteva străchini și căni de lut, o secure iar într o zi prinse pe câmp două găini rătăcite. Lene era îndrăgostită și fericită, și toți trei simțeau plăcere clădindu și micul lor cămin și înfrumusețându l câte puțin în fiecare zi. De pâine duceau lipsă, în schimb mai puseră la treabă încă o capră și descoperiră, și un mic ogor cu sfeclă. Trecu zi după zi, împletitura peretelui fu terminată, culcușurile îmbunătățite, apoi clădiră și o vatră. Pârâul curgea nu departe, apa era limpede și dulce. Adesea, în timpul lucrului, cântau.
Într o zi, pe când își beau împreună laptele și și lăudau viața domestică, Lene zise deodată, pe un ton visător:
— Dar ce se va întâmpla când va veni iarna?
Nimeni nu răspunse. Robert râse, Gură de Aur privi cu o expresie ciudată, undeva în gol; Lene începu să înțeleagă că nimeni nu se gândea la iarnă, că nimeni nu se gândea cu toată seriozitatea să rămână atâta timp în același loc, că de fapt căminul nu era un cămin, că se afla printre pribegi. Își plecă fruntea.
Atunci Gură de Aur zise, în joacă și încurajator totodată, parcă ar fi vorbit unui copil:
— Tu ești fată de țăran, Lene, voi vă îngrijiți din vreme de toate cele. Nu te teme, ai să nimerești iarăși acasă, când va fi trecut ciuma, că doar n o ține o veșnicie. Atunci ai să te întorci la părinții tăi, sau la cine vei mai avea tu, sau ai să te duci iarăși la oraș, într o slujbă, și ți vei avea pâinea asigurată. Acum însă mai este vară și pretutindeni, de jur împrejur, domnește moartea, aici în schimb e frumos și ne merge bine. De aceea rămânem aici, vreme lungă sau scurtă, cât ne o place.
— Și după aceea? strigă Lene, cu violență. După aceea totul o să se isprăvească? Și tu ai să pleci mai departe? Și eu?
Gură de Aur îi cuprinse cu mâna coada împletită și o trase cu blândețe.
— Copil mic și prost ce ești, zise el, ai și uitat dricarii și casele pustii și groapa cea mare din fața porții orașului, unde ard focurile? Fii fericită că nu zaci acolo, în groapă, și ploaia nu curge șiroaie peste cămășuța ta. La asta să te gândești, că ai scăpat, că mai ai viață în trup, draga mea, că mai poți să râzi și să cânți.
Dar ea tot nu era mulțumită.
— Nu vreau să plec din nou, se jelui ea, și nici pe tine nu vreau să te las să pleci, nu. Nu mă pot bucura, când știu că în curând totul se va isprăvi și va fi trecut!
Gură de Aur îi răspunse încă o dată prietenos, însă în glas îi suna o amenințare ascunsă:
— Cu asta, micuță Lene, și au spart capul până la tine toți înțelepții și toți sfinții lumii. Nu există fericire care să dureze mult timp. Dar dacă nu ți ajunge ce avem acum, și nu te mai bucuri, atunci chiar în ceasul acesta dau foc colibei și ne vedem fiecare de drumul nostru. Las o baltă, Lene, am bătut destul apa în piuă.
Lucrurile rămaseră așa și ea renunță la revoltă, dar o umbră căzuse și îi întuneca bucuria.



CAPITOLUL XIV

Încă înainte ca vara să fi pălit cu totul, viața lor în colibă se curmă, dar altminteri de cum crezuseră. Fu o zi în care Gură de Aur hoinări îndelung prin împrejurimi cu o praștie pentru păsări, în nădejdea de a răpune vreo potârniche sau vreo altă sălbăticiune, căci hrana li se cam împuținase. Lene se afla nu departe și culegea boabe, câteodată trecea prin apropierea ei și i vedea, peste tufișuri, capul înălțându se pe gâtul arămiu, care ieșea din cămașa de pânză, ori o auzea cântând; o dată ciuguli cu ea câteva boabe, apoi porni mai departe și câtva timp n o mai văzu. Se gândi la ea pe jumătate cu gingășie, pe jumătate supărat, căci ea adusese din nou vorba de toamnă și de viitor, credea că e însărcinată și spusese că nu l va lăsa să plece. „Curând ne apropiem de capăt, se gândea el, curând îmi va fi de ajuns, atunci am s o pornesc singur mă despart și de Robert, vreau să ajung până la iarnă din nou în orașul cel mare, la meșterul Niklaus. Rămân acolo cât ține iarna și în primăvara viitoare îmi cumpăr încălțări noi, o iau la drum, și răzbesc până la mănăstirea noastră din Mariabronn, să l salut pe Narcis, trebuie să tot fi trecut vreo zece ani de când nu l am mai văzut. Trebuie să l văd, fie numai pentru o zi sau două."
Un zgomot neobișnuit îl trezi din cugetare și deodată deveni conștient că pentru un timp nici nu se mai aflase acolo fiindcă gândurile și dorințele îl purtaseră departe. Ascultă atent, țipătul de spaimă se repetă, crezu că recunoaște vocea Lenei și se luă după ea, deși nu i plăcea să fie strigat. Curând ajunse destul de aproape – da, era glasul Lenei, îi strigase numele, ca la mare primejdie. Alergă mai repede, încă puțin supărat, dar la țipetele ei repetate, mila și grija covârșiră celelalte sentimente. Când, în sfârșit, putu s o zărească, Lene era căzută sau îngenuncheată în iarbă, cu cămașa sfâșiată, și se lupta, țipând, cu un bărbat care încerca să o siluiască. Gură de Aur sosi în salturi lungi și toată supărarea, neliniștea și tristețea ce se adunaseră în el se descărcară într o turbată mânie împotriva atacatorului străin. Îl surprinse pe când încerca să o trântească pe Lene de a binelea la pământ, sânul ei dezgolit sângera, străinul o ținea îmbrățișată cu lăcomie. Gură de Aur se azvârli asupra lui și cu mâini furioase îl strânse de gât, simțindu l, slab și vânos și acoperit cu o barbă încâlcită. Cu voluptate Gură de Aur apăsă, până când celălalt slobozi fata și atârnă în mâinile lui, moale și fleșcăit; continuând să l sugrume, îl târî pe bărbatul fără vlagă, pe jumătate părăsit de suflet, până când ajunse cu el la câțiva colți de stâncă, cenușii, care se înălțau, pietre goale, din țărână. Aici, îl săltă pe cel biruit cât era de greu, îl ridică de două trei ori în aer și l izbi cu capul de muchia stâncilor. Aruncă apoi hoitul cu gâtul frânt; mânia lui nu era încă ogoită, ar fi vrut să continue a l lovi.
Lene privea radioasă la cele ce se petreceau. Sânul îi sângera și fata încă tremura din tot trupul, abia izbutea să respire, dar se ridicase îndată și urmărise cu o privire pierdută, plină de plăcere și de admirație, cum îl târăște voinicul ei iubit pe venetic, cum îl sugrumă, cum îi frânge gâtul și cum îi azvârle cadavrul cât colo. Ca un șarpe strivit mortul zăcea, fleșcăit și frânt, căpățâna cenușie, cu barba sălbatecă și părul rar, firav, atârna, jalnică, pe spate. Lene se ridică exaltând și se aruncă la pieptul lui Gură de Aur, dar păli brusc, spaima continua să i stăruie în oase, i se făcu rău și, epuizată, căzu în tufele de afine. Curând însă fu în stare să meargă cu Gură de Aur până la colibă. Gură de Aur îi spălă pieptul, era zgâriată și unul din sâni purta o mușcătură, dinții ticălosului o răniseră.
Robert se emoționase, ceru înfierbântat să i se dea amănunte despre luptă.
— I ai rupt gâtul, zici? Formidabil! Gură de Aur, ești de temut!
Dar Gură de Aur nu voia să ne povestească despre asta, se răcorise și, plecând de lângă mort, simțise nevoia să se gândească la tâlharul Victor, bietul de el, spunându și că iată, acum un al doilea om murise de mâna lui. Ca să scape de Robert, zise:
— Acum, însă ai putea ajuta și tu cu ceva. Du te acolo și fă să dispară cadavrul. Dacă ți e prea greu să i sapi o groapă, trebuie dus dincolo, în stufărișul bălții, sau acoperit bine, cu pietre și cu pământ. Dar cererea fu respinsă, Robert nu voia să aibă de a face cu nici un fel de cadavre, nu se putea ști dacă ele nu poartă cumva otrava ciumei.
Lene se culcase în colibă. Mușcătura de pe sân o durea, dar curând se simți mai bine, se sculă iarăși, ațâță focul și fierse laptele pentru seară; era foarte bine dispusă, totuși fu trimisă devreme la culcare. Ascultă supusă, ca un miel, atât de mult îl admira pe Gură de Aur. Acesta, la rândul său, era tăcut și sumbru; Robert cunoștea toana lui și l lăsă în pace. Când se duse într un târziu spre culcușul său de paie, Gură de Aur se plecă, pentru a trage cu urechea la Lene. Fata dormea. El nu și găsea liniștea, se gândea la Victor, simțea o strângere de inimă și dorința de drumeție, își dădea seama că se isprăvise cu joaca de a căminul. Însă un lucru mai ales îl punea pe gânduri. Prinsese privirea cu care îl urmărea Lene, când îl zgâlțâise și l azvârlise pe individul ucis. Fusese o privire stranie, știa că nu o va mai uita niciodată: din ochii ei larg deschiși, deznădăjduiți și încântați, radiase o mândrie, un triumf, o profundă, pasionată participare la voluptatea răzbunării și a uciderii, cum nu văzuse vreodată pe o față de femeie și nu bănuise că ar putea exista. De n ar fi fost privirea aceasta, gândi el, poate că, mai târziu, cu anii, ar fi uitat fața Lenei. Dar, datorită acestei priviri, fața ei de țărăncuță devenise mare, frumoasă și teribilă. De luni întregi ochii săi nu întâlniseră nimic care să l străfulgere cu dorința: „Asta ar trebui desenat!" La privirea ei însă simțise, cu oarecare spaimă, cum i se trezește din nou această dorință.
Neputând dormi, până la urmă se sculă și ieși din colibă. Era răcoare, printre mesteceni plutea o adiere. Se plimbă de colo până colo în întuneric, apoi se așeză pe un bolovan, șezu și se cufundă în gânduri și în tristețe adâncă. Îi părea rău de Victor, îi părea rău de cel pe care l omorâse astăzi, îi părea rău de nevinovăția și copilăria pierdută a sufletului său. Pentru asta plecase din mănăstire, îl părăsise pe Narcis, îl jignise pe meșterul Niklaus și renunțase la frumoasa Lisbeth – pentru ca acum să și facă tabără aici, într o pustietate, să pândească dobitoace rătăcite și să l omoare acolo, printre stânci, pe nenorocitul acela? Aveau oare toate acestea un sens, merita să trăiești? Inima i se chirci, din pricina lipsei de noimă și a disprețului de sine. Se rezemă cu spatele de bolovan, rămase astfel și privi țintă spre norii palizi ai nopții, în vreme ce o fixa îndelung, gândurile i se risipiră; nu mai știa dacă privește norii cerului sau lumea înnorată dinăuntrul său. Deodată, în clipa în care adormi sprijinit de bolovan apăru, tresărind asemenea unei fulgerări, din goana norilor, o față mare, palidă, chipul Evei, care privea grav și învăluit dar deodată deschise larg ochii, niște ochi mari, plini de voluptatea simțurilor și de voluptatea uciderii. Gură de Aur dormi până ce l umezi roua.
În ziua următoare Lene era bolnavă. O lăsară culcată, aveau treabă multă: Robert dăduse de dimineață în pădurice peste două oi care, de cum îl zăriseră, o rupseseră la fugă. Îl luă pe Gură de Aur, și goniră mai bine de jumătate de zi până prinseră una dintre ele; erau foarte obosiți când, spre seară, se întoarseră cu ea. Lene se simțea foarte rău. Gură de Aur o cercetă, o pipăi și descoperi bubele ciumei. Tăinui descoperirea, însă Robert intră la bănuială când află că Lene continuă să fie bolnavă și refuză să rămână în colibă. Are să doarmă pe undeva, pe afară, zise, și mai bine să ia și capra cu el, se putea molipsi și ea.
— Atunci cară te dracului, strigă Gură de Aur mânios, nu vreau să te mai văd. Însă capra o înșfacă și o trase la el, dincoace de peretele de grozamă. Robert se făcu nevăzut în tăcere, fără capră, îi venea rău de frică, de frica ciumei, a lui Gură de Aur, a singurătății și a nopții. Se culcă în apropierea colibei.
Gură de Aur îi zise fetei:
— Rămân cu tine, nu ți fie grijă. Ai să te înzdrăvenești iarăși.
Ea își scutură capul.
— Ferește te, dragule, ca să nu iei și tu boala, nu trebuie să te mai apropii atât de mult de mine. Nu te strădui să mă alini. Eu am să mor și mi e mai drag să mor, decât să fiu nevoită într o zi să văd culcușul tău gol, pentru că m ai părăsit. În fiecare dimineață numai la asta m am gândit și mi a fost frică. Nu, mai degrabă mor.
Până dimineață starea ei se agravase mult. Gură de Aur îi dăduse din când în când câte o înghițitură de apă, între timp mai adormise și el câte puțin. Acum, la lumina zilei, recunoscu limpede moartea apropiată înscrisă pe fața ei, ofilită și buhăită. Ieși o clipă din colibă ca să soarbă o gură de aer proaspăt și a privi cerul. La marginea pădurii câteva trunchiuri strâmbe de pin, luceau roșietice în soare, aerul avea un iz proaspăt și dulce, dealurile depărtate încă nu se vedeau din ceața dimineții. Se duse ceva mai încolo, își întinse mădularele ostenite și trase aerul adânc în piept. Frumoasă era lumea în această dimineață tristă. Și, în curând va reîncepe pribegia. Trebuia să și ia rămas bun.
Dinspre pădure îl strigă Robert. Voia să știe dacă i merge mai bine Lenei? Dacă nu era ciumă, el ar rămâne, Gură de Aur să nu fie supărat, între timp păzise oaia.
— Du te dracului, cu oaia ta cu tot, îi strigă Gură de Aur, Lene trage să moară și eu sunt molipsit.
Ultimul cuvânt era minciună; îl spusese pentru a scăpa de celălalt. Chiar dacă acest Robert era un băiat bun la inimă, Gură de Aur se săturase de el, era prea fricos și prea mărunt, se potrivea prea puțin unor asemenea vremuri de răscruce și de cutremur. Robert se mistui și nu mai apăru. Luminos soarele se înălță pe cer.
Când se întoarse din nou la Lene, ea dormea. Adormi și el încă o dată, iar în vis își revăzu calul de odinioară, pe Bless și frumosul castan al mănăstirii; avu senzația că privește înapoi, dintr o nesfârșită depărtare și pustietate, spre o patrie superbă, pierdută, și când se trezi, peste obrajii săi acoperiți cu barbă blondă curgeau lacrimi. O auzi pe Lene vorbind cu glas scăzut; crezu că l strigă și se săltă în capul oaselor, dar fata nu vorbea cu nimeni, îngâna cuvinte în gol, cuvinte de alintare, cuvinte de ocară, păru că râde, îndată după aceea începu să ofteze din greu și să sughiță, până ce, treptat, se liniști iarăși. Gură de Aur se sculă, se aplecă peste fața ei care se și urâțise, ochii lui urmăriră cu amară curiozitate liniile care, sub suflul pârjolitor al morții, se deformau și se încâlceau atât de jalnic. „Dragă Lene, strigă inima lui, copilă scumpă, bună, și tu vrei să mă părăsești? Te ai și săturat de mine?"
Dacă ar fi putut, ar fi rupt o la fugă. Să colinde, să colinde, să meargă, să respire aer curat, să ostenească, să vadă imagini noi, iată ce i ar fi priit, ce i ar fi ogoit, poate, tristețea adâncă. Dar nu putea pleca, îi era cu neputință să lase copila zăcând și murind aici, în singurătate. Abia îndrăznea, să iasă puțin, o dată la câteva ceasuri, pentru a respira aer proaspăt. Cum Lene nu mai putea bea nici lapte, îl bău el până se satură, altceva nu mai avea de mâncare. Scoase și capra de câteva ori, ca să pască, să bea apă și să se miște. Apoi șezu iarăși lângă culcușul Lenei, îi murmură vorbe gingașe, se uită neîncetat la fața ei și urmări, neconsolat, dar atent, cum moare încetul cu încetul. Era conștientă, uneori adormea, dar când se trezea nu mai deschidea ochii decât pe jumătate, pleoapele i erau stinse și vlăguite. În jurul ochilor și a nasului, fața ei îmbătrânea de la o oră la alta, gâtul tânăr și fraged purta acum un cap care se ofilea repede, un chip de bunică. Numai rareori rostea câte un cuvânt, spunea „Gură de Aur" sau „iubitule" și încerca să și umezească buzele umflate, albăstrui, cu limba. Atunci el îi dădea câțiva stropi de apă.
În noaptea următoare muri. Muri fără să se jeluiască, avu numai un spasm scurt, apoi respirația i se opri și peste piele îi trecu un fior, la vederea căruia lui Gură de Aur i se zbătu inima, căci își aduse aminte de peștii muribunzi, pe care îi văzuse și i compătimise de atâtea ori în piață; la fel se stinseseră și ei, cu un spasm și cu un fior încet, îndurerat, al pielii, care lua cu el, strălucirea și viața. Mai stătu câtva timp îngenuncheat lângă Lene, apoi ieși la aer și se așeză în tufele de iarbă neagră. Își aduse aminte de capră, mai intră o dată și scoase animalul care, după ce se mișcă puțin de colo colo, se culcă pe pământ. El se culcă alături, cu capul pe coastele ei și dormi, până se făcu lumină. Atunci pătrunse pentru ultima oară în căsuță, trecu după peretele împletit și privi bietul chip fără viață. Îi repugna ideea de a părăsi pur și simplu moarta. Se duse și adună brațe întregi de uscături și vreascuri veștede, le azvârli în colibă și i dădu foc. Dinăuntru nu luase nimic, afară de amnar și cremene. Peretele uscat cu împletitura de grozamă se aprinse într o clipă, arzând cu flăcări vii. Se opri afară și privi, cu fața încinsă de foc, până ce întreg acoperișul fu cuprins de flăcări și primele bârne se prăbușiră. Capra țopăia speriată și behăia a jale. Ar fi fost bine să omoare animalul să frigă o halcă de carne și să mănânce, pentru a avea puteri la drum. Dar nu era în stare; goni capra spre câmp și plecă. Fumul incendiului îl urmări până când se afundă în pădure. Niciodată nu pornise în drumeție atât de neconsolat.
Și totuși, prăpădul care l aștepta de aici încolo se vădi și mai cumplit decât bănuise. Începu la primele ogrăzi și sate și dură fără contenire, și cu cât înainta, devenea din ce în ce mai cumplit. Toate împrejurimile, toată țara, cât era de întinsă, stătea învăluită într o negură de moarte, într un văl de oroare, de spaimă și de întunecare a sufletului, și nu casele pustii erau cele mai cumplite, nici câinii de pază, morți de foame și putreziți în lanțuri, cadavrele care zăceau neîngropate, copiii care cerșeau, gropile comune din fața orașelor. Lucrul cel mai cumplit erau cei rămași în viață care, sub povara groazei, a spaimei de moarte, păreau să și fi pierdut și ochii și sufletul. Călătorul auzi și văzu pretutindeni ciudățenii și grozăvii. Părinții își părăsiseră copiii, iar soții nevestele, când se îmbolnăviseră. Dricarii ciumei și haidamacii din spitale stăpâneau peste tot, asemenea unor călăi, jefuiau casele pustiite de moarte, ba lăsau, după bunul lor plac, morții neîngropați, ba smulgeau muribunzii din paturi înainte de a și fi dat ultima suflare și i azvârleau pe furgoanele cu cadavre. Refugiați îngroziți rătăceau singuratici, sălbăticiți, ocolind orice întâlnire cu alți oameni, hăituiți de spaima morții Alții se adunau, biciuiți de o înspăimântată poftă de viață, chefuiau și serbau orgii de dans și de dragoste, la care moartea le cânta din lăută. Alții stăteau neîngrijiți, îndoliați sau blestemând cu priviri îndobitocite, ghemuiți în fața cimitirelor sau a caselor golite de oameni. Și, mai rău ca orice, fiecare căuta un țap ispășitor, pentru insuportabila mizerie pe care trebuia s o îndure, fiecare pretindea că i știe pe nelegiuiții care sunt vinovați de molimă, pe urzitorii ei ticăloși. Oameni ai diavolului, se zicea, se îndeletniceau, pătimași, cu răspândirea morții, scoțând din cadavrele ciumaților, otrava molimei și ungând cu ea zidurile și clanțele de la uși, otrăvind cu ea fântâni și dobitoace. Cine cădea sub bănuiala unor asemenea orori era pierdut, dacă cineva nu l avertiza din vreme și nu reușea să fugă: era pedepsit cu moartea fie de judecător, fie de gloată. Și, pe deasupra, bogații dădeau vina pe săraci și invers, ori pe evrei sau pe italieni, sau pe medici. Într un oraș, Gură de Aur privi cu inima încrâncenată, cum arde toată ulița evreilor, casă după casă, o mulțime de gură cască stătea de jur împrejur și chiuia, și cei ce încercau, urlând, să fugă, erau goniți cu forța îndărăt, în flăcări. Pretutindeni, în demența fricii și a disperării, oameni nevinovați erau omorâți, arși, torturați. Gură de Aur privea cu mânie și scârbă, lumea părea distrusă și otrăvită, pe pământ părea să nu mai existe bucurie, nevinovăție, iubire. Adeseori se refugia la petrecerile încinse ale celor dornici de viață, pretutindeni răsuna lăuta morții, în curând el învăță să i deosebească sunetul, adeseori participa la chefurile acestea deznădăjduite, adeseori cânta el însuși din lăută sau intra în joc, la lumina faclelor de catran, în nopțile arse de febră.
Nu simțea teamă. Cândva gustase spaima morții, în noaptea aceea de iarnă, sub brazi, când degetele lui Victor se încleștaseră pe gâtul său, sau în troienele și foamea unor zile grele de pribegie. Dar aceea fusese o moarte cu care puteai lupta, împotriva căreia te puteai apăra și chiar se apărase, cu mâinile și picioarele tremurânde, cu stomacul ghiorăind de foame, cu trupul secat de puteri, se apărase, biruise și scăpase. Însă cu ciuma nu era de luptat, trebuia s o lași să și facă mendrele și să i te predai iar Gură de Aur i se predase de mult. Nu se temea, părea că nu i mai pasă de viață de când o lăsase în urmă pe Lene, în coliba incendiată, de când cutreiera zi după zi țara pustiită de moarte. Dar o imensă curiozitate îl mâna și l ținea treaz; nu se sătura s o privească pe doamna cu coasa la treabă, să asculte cântecul marii treceri, nicăieri nu se dădea în lături, pretutindeni îl cuprindea aceeași pasiune tăcută, de a fi acolo și de a mărșălui prin iad, cu ochii deschiși. Mânca pâine mucegăită în case pustii, cânta și bea vin la chefuri demente, culegea floarea voluptății, cea repede ofilită, privea în ochii ficși și tulburi ai femeilor, privea în ochii ficși și tâmpi ai bețivilor, privea în ochii gata să se stingă ai muribunzilor, iubea femeile deznădăjduite, febrile, ajuta la scoaterea morților din casă, în schimbul unei farfurii de supă, ajuta la ridicarea unei movile de pământ peste cadavrele goale și era plătit cu doi bani. Lumea se întunecase și se sălbăticise, moartea urla cântându și cântecul iar Gură de Aur îl asculta cu auzul încordat, cu pasiune arzătoare.
Þinta sa era orașul meșterului Niklaus, într acolo îl chema glasul inimii. Lung era drumul și plin de moarte, plin de veștejire și prăpăd. El se îndrepta într acolo, trist, amețit de cântecul morții, dăruit suferinței și vaietelor lumii, trist și totuși înflăcărat, cu simțurile toate la pândă.
Într o mănăstire văzu pe un perete o frescă proaspăt pictată, și simți nevoia s o privească îndelung. Era dansul morții, zugrăvit acolo pe perete, moartea palidă, ciolănoasă, scotea, dansând, oamenii din viață, pe rege, pe episcop, pe abate, pe conte, pe cavaler, pe medic, pe țăran, pe oștean, îi lua cu ea pe toți, și lăutari scheletici îi însoțeau, cântându le din ciolane găunoase. Ochii curioși ai lui Gură de Aur sorbiră imaginea, pentru a se umple de ea. Iată, un confrate al lui necunoscut trăsese învățămintele din câte văzuse, din ravagiile morții negre și și striga asurzitor, în urechile semenilor săi predica amară despre condamnarea la moarte a oamenilor. Era bună pictura, era o predică bună, confratele străin nu văzuse greșit cele ce se petreceau și nu le înfățișase greșit, din tabloul său sălbatic emanau un iz și un fior de mormânt. Totuși, nu era ce văzuse și trăise el, Gură de Aur. Aici era pictată condamnarea la moarte a oamenilor, severă și implacabilă. Însă Gură de Aur și ar fi dorit altă imagine, cântecul sălbatic al morții suna în el cu totul altfel, nu scheletic și sever, ci mai degrabă dulce și seducător, ca o chemare acasă, maternă. Acolo unde moartea ridica mâna asupra vieții, cântecul nu suna doar asurzitor și războinic, ci și adânc și drăgăstos, tomnatec și îndestulat, în vecinătatea morții candela vieții licărea mai luminoasă, mai intimă. Pentru alții moartea putea fi un războinic, un judecător sau un călău, un tată sever – însă pentru el moartea mai era și mamă și iubită, chemarea ei o îmbiere la amor, atingerea ei un fior de dragoste. După ce privi pictura cu dansul morții și plecă mai departe, Gură de Aur se simți atras de meșter și de creație cu îndoită putere. Dar pretutindeni erau popasuri de făcut, pretutindeni îl așteptau imagini și trăiri noi, el respira cu nările tremurânde aerul de moarte, pretutindeni compasiunea sau curiozitatea îi mai furau câte un ceas, câte o zi. Trei zile ținu la el un copilaș de țăran care scâncea, îl purtă ore întregi pe umeri, o mogâldeață pe jumătate moartă de foame, de cinci sau șase ani, care i dădu mult de furcă și de care abia cu greu izbuti să scape. În cele din urmă o femeie de cărbunar îi luă băiețașul, bărbatul ei murise, voia să aibă iarăși un suflet viu în preajmă. Zile întregi îl însoți un câine de pripas, îi mâncă din palmă, îl încălzi în timpul somnului, dar într o dimineață se făcu nevăzut. Îi păru rău, se obișnuise să i vorbească; ținuse animalului discursuri pline de cugetări, lungi de câte o jumătate de ceas, despre răutatea oamenilor, despre existența lui Dumnezeu, despre artă, despre sânii și coapsele unei tinere odrasle de cavaler pe nume Julie, pe care o cunoscuse cândva, în tinerețile sale. Pentru că, firește, în timpul acestei drumeții prin moarte Gură de Aur cam înnebunise, toți oamenii de pe meleagurile bântuite de ciumă erau puțin nebuni, iar mulți erau nebuni de a binelea. Puțintel nebună trebuie să fi fost și evreica Rebekka, fata frumoasă cu părul negru și ochii învăpăiați, cu care își pierdu două zile.
O găsise pe câmp, în fața unui orășel, stătea ghemuită lângă niște dărâmături negre, carbonizate, și urla, se izbea singură peste față și și smulgea părul negru. I se făcu milă de părul ei, era atât de frumos, îi apucă și îi ținu strâns mâinile furioase, îi vorbi stăruitor, și între timp băgă de seamă că fața și trupul ei erau de o mare frumusețe. Își jeluia tatăl care, împreună cu alți patrusprezece evrei, fusese ars de viu din ordinul stăpânirii, ea izbutise să fugă, dar acum se întorsese deznădăjduită, acuzându se că nu se lăsase arsă și ea, împreună cu ceilalți. Cu răbdare îi ținu mâinile, care tresăreau spasmodic și i vorbi cu blândețe, murmură cuvinte miloase și ocrotitoare, îi oferi ajutor. Ea îi ceru s o ajute să și înmormânteze tatăl, și culeseră din cenușa încă fierbinte, toate oasele, le cărară spre mijlocul câmpului, pe ascuns și le acoperiră cu țărână. Intre timp se înserase și Gură de Aur căută un loc de dormit, aranja fetei un culcuș într o pădurice de stejar, îi promise să vegheze și stătu să asculte cum și culcată ea nu contenea să plângă și să suspine până când în sfârșit, adormi. Apoi dormi și el puțin, și dimineața își începu încercarea de cucerire. Îi spuse că nu poate rămâne astfel singură, își vor da seama că e evreică și o vor omorî sau niște nemernici de vagabonzi o vor batjocori; iar, în pădure, se ațin lupi și țigani. El însă, el e gata să o ia cu dânsul și să o apere deopotrivă împotriva lupilor și a oamenilor, căci îi stârnește milă și ține la ea, fiindcă are ochi în cap și știe ce este frumusețea, și niciodată nu va răbda ca aceste pleoape dulci, înțelepte, și acești umeri superbi să fie sfâșiați de fiarele hămesite sau să ajungă pe rug. Ea îl asculta sumbră, apoi sări din loc și o rupse la fugă. Fu nevoit să gonească după ea și să o prindă, ca să i poată vorbi din nou.
— Rebekka, zise el, vezi doar că nu ți vreau răul. Ești întristată, te gândești la tatăl tău, acum nu vrei să știi de dragoste. Dar mâine sau poimâine, sau mai târziu, am să te întreb iarăși și până atunci te ocrotesc și ți aduc de mâncare și nu mă ating de tine. Fii tristă, câtă vreme simți nevoia să fii. Cu mine vei putea să fii tristă sau veselă, să faci întotdeauna numai ceea ce ți place.
Dar toate erau vorbe azvârlite în vânt. Nu voia să facă nimic, zise ea, încrâncenată și furioasă, nimic ce i ar plăcea, niciodată nu se va mai gândi la ceva ce putea semăna cu plăcerea și, cu cât mai de grabă vor sfâșia o lupii, cu atât va fi mai bine pentru ea. N are decât să și vadă de drum, e în zadar tot ce i spune, și așa au rostit prea multe cuvinte.
— Tu, zise el, tu nu vezi că peste tot e moarte, că în toate casele și orașele se moare și totu i plin de jale? Chiar și furia proștilor care l au ars pe tatăl tău nu este decât ananghie și jale, și vine doar din prea multă suferință. Uite, curând ne ia și pe noi moartea și o să putrezim în câmp și cu oasele noastre o să joace zaruri cârtița. Dar înainte de asta, hai să trăim, să fim buni unul cu altul. Ah, ar fi atât de păcat de gâtul tău alb și de piciorul tău mititel! Fată dulce și frumoasă, vino cu mine, nu mă ating de tine, nu vreau decât să te văd și să ți port de grijă!
O mai imploră lungă vreme și deodată simți, singur, cât de inutilă este încercarea de a o cuceri cu vorbe și argumente. Tăcu și o privi cu tristețe. Fața ei mândră, regească, încremenise într o expresie de refuz.
— Așa sunteți voi, zise ea până la urmă, cu un glas plin de ură și de dispreț, așa sunteți voi, creștinii! Întâi ajuți unei fiice să și îngroape tatăl, ucis de oamenii tăi – ultima din unghiile lui era mai de preț decât tine – dar abia s a isprăvit înmormântarea și vrei ca fata să ți aparțină și să și facă de cap cu tine. Așa sunteți voi, mai întâi am crezut că poate ești un om bun. Dar cum să fii bun! Ah, sunteți niște porci...
În vreme ce vorbea, Gură de Aur zări, arzând în ochii ei dincolo de ură, ceva ce îl mișcă și l rușina, și i merse adânc la inimă. Zări în ochii ei moartea, dar nu condamnarea la moarte, ci hotărârea de a muri, puterea de a muri, tăcuta supunere, năzuința de a se dărui și da ascultare chemării pământului mamă.
— Rebekka, zise el încet, poate că ai dreptate. Nu sunt un om bun, deși ți am vrut binele. Iartă mă! Abia acum te am înțeles.
Scoțându și boneta o salută cu o plecăciune adâncă, de parcă ar fi fost o prințesă și cu inima împovărată, plecă; trebuia să o lase să piară. Multă vreme rămase înnegurat și nu voi să vorbească cu nimeni. Oricât de puțin se asemănau între ele, această biată copilă de evreu atât de mândră, i o amintea totuși, într un fel, pe Lydia, fiica de cavaler. A iubi astfel de femei însemna suferință. Dar pentru un timp i se păru, că nu le iubise decât pe acestea două, pe biata, fricoasa Lydia și pe sfioasa evreică, în cumplita ei amărăciune.
Câteva zile se gândi la fata cea brună, învăpăiată, și câteva nopți de a rândul visă frumusețea zveltă, arzătoare a trupului ei, care părea destinat fericirii și înfloririi și totuși, se dăruise morții. O, de ce să devină buzele acestea, sânii aceștia prada „porcilor" și de ce să putrezească într un câmp! Nu exista oare o putere, o vrajă care să salveze aceste flori de preț? Da, exista o asemenea vrajă: ele dăinuiau în sufletul său și vor fi modelate și păstrate pentru veșnicie de mâinile lui. Cu spaimă și cu încântare simțea cât de plin de imagini îi este sufletul, cum călătoria îndelungată prin țara morții încrustase în el o sumedenie de chipuri. O, cât îi încorda sufletul această plenitudine, cât de nostalgic jinduia să cugete în tihnă la toate cele ce le purta într însul, să le lase să se reverse și să se prefacă în imagini durabile! Încă mai arzător, și mai lacom năzuia apoi, mereu cu ochii larg deschiși și simțurile curioase, dar plin de un dor intens după hârtie și condei, după lut și lemn, după atelier și muncă.
Vara trecuse. Mulți dădeau asigurări că o dată cu toamna sau poate la începutul iernii molima va conteni. Era o toamnă fără veselie. Gură de Aur trecu prin ținuturi unde nu se mai afla suflare de om care să culeagă poamele, ele cădeau din pomi și putrezeau în iarbă; în alte părți, fuseseră jefuite și stricate de hoarde sălbăticite, fugite din orașe, pornite să tâlhărească.
Gură de Aur se apropia treptat de ținta sa și în vremea din urmă îl cuprinse de multe ori teama că se va molipsi de ciumă și va trebui să moară în cine știe ce grajd. Acum nu mai voia să moară, nu înainte de a gusta încă o dată fericirea de a sta într un atelier, dăruindu se creației. Pentru prima oară în viață lumea i se părea prea largă și imperiul german prea întins. Nici un orășel frumos nu l mai putea ispiti la popas, nici o țărăncuță drăgălașă nu l ținea locului mai mult de o noapte.
Odată trecu prin dreptul unei biserici, pe portalul căreia, în nișe adânci, susținute de mici coloane decorative se aflau numeroase statui de piatră din vremuri foarte vechi, figuri de îngeri, de apostoli și martiri, cum mai văzuse de atâtea ori până acum; și în mănăstirea lui, la Mariabronn, existau unele figuri de acest fel. Odinioară, în adolescență, le privise cu plăcere, dar fără pasiune; i se păruseră frumoase și demne, dar puțin prea solemne, oarecum țepene și bătrânesc patriarhale. Apoi, mai târziu, după ce la capătul primei sale drumeții fusese atât de subjugat și de mișcat de acea dulce, tristă Maică a Domnului cioplită de meșterul Niklaus, găsise că aceste solemne și străvechi figuri de piatră francone, erau prea greoaie și rigide și străine, le privise cu o anumită superioritate și văzuse în maniera nouă a meșterului său o artă mult mai vie, mai caldă, mai însuflețită.' Astăzi însă, când se întorcea din lume încărcat de imagini, cu sufletul brăzdat de cicatricele și urmele unor aventuri și emoții intense, plin de o sfâșietoare dorință de a medita și a crea din nou, aceste figuri străvechi, severe, îi mișcară inima
dintr o dată cu o putere covârșitoare. Stătu plin de cucernicie în fața venerabilelor statui, în care continua să trăiască inima unui timp de mult apus, în care spaimele și încântările încremenite în piatră ale unor generații de mult dispărute înfruntau, după veacuri, efemerul. Făcu ce nu mai făcuse de nesfârșit de lungă vreme, căută un confesional, pentru a se mărturisi și a se lăsa pedepsit.
În biserică existau într adevăr confesionale, dar toate fără preoți; muriseră, zăceau în spital, fugiseră, se temeau de molipsire. Biserica era goală, ecoul pașilor lui Gură de Aur răsuna sub bolțile de piatră. Îngenunche în fața unui confesional gol, închise ochii și șopti spre zăbrele: „Bunule Dumnezeu, uită te ce am devenit. Mă întorc din lume și am devenit un om rău, un fluieră vânt, mi am irosit anii tinereții ca un risipitor, puțin mi a mai rămas. Am ucis, am furat, am preacurvit, am trândăvit și am luat pâinea de la gura altora. Bunule Dumnezeu, de ce ne ai croit așa, de ce ne duci pe astfel de căi? Nu suntem oare copiii tăi? Nu a murit Fiul tău pentru noi? Nu există sfinți și îngeri, să ne călăuzească? Sau poate acestea sunt numai povești frumoase, născociri, care se istorisesc copiilor, pe seama cărora râd până și popii? Din pricina ta, Dumnezeule Tată, m am rătăcit, rău ai plămădit lumea și rău o ții în ordine. Am văzut case și străzi pline de morți care zăceau în ele, am văzut pe bogați cum se zăvorau în casele lor sau fugeau, și pe săraci cum își lăsau frații neîngropați, cum se bănuiau unul pe altul, și cum îi omorau pe evrei, ca pe niște vite. Am văzut, atâția nevinovați suferind și pierind, și atâția oameni răi, înotând în bunăstare și n plăceri. Oare ne ai uitat cu desăvârșire și ne ai părăsit, ți ai întors fața de la propria ta creație, vrei să ne lași, să pierim cu toții?"
Oftând, ieși pe sub portalul înalt și zări figurile tăcute, de piatră, îngeri și sfinți, cum stăteau slabi și înalți în straiele lor, cu cutele rigid orânduite, nemișcați, de neatins, mai presus de oameni și totuși plămădiți de mâna și de spiritul omului. Stăteau acolo sus, în spațiul lor strâmt severi și surzi, inaccesibili vreunei întrebări sau rugăminți și, totuși, însemnau o nesfârșită consolare, o victorie glorioasă asupra morții și a deznădejdii, așa cum stăteau în demnitatea și frumusețea lor, supraviețuind, generațiilor muritoare ce se succed una după alta. Ah, printre ei ar trebui să stea și biata, frumoasa evreică Rebekka, și sărmana Lene, cea care arsese o dată cu coliba, și frumoasa Lydia, și meșterul Niklaus! Însă într o zi vor sta și ei astfel și vor dura, el îi va înălța acolo și chipurile lor, care astăzi însemnaseră pentru el dragoste și chin, frică și pasiune, se vor înfățișa urmașilor ca imagini fără de nume și fără poveste, simboluri calme, tăcute, ale vieții omenești.



CAPITOLUL XV

Gură de Aur își atinse în sfârșit ținta, pătrunzând în orașul după care jinduise prin aceeași poartă, prin care odinioară, cu atâția ani în urmă, pășise pentru prima dată, în căutarea meșterului său. Încă pe drum, în vreme ce se apropia de țelul său, îl ajunseseră din urmă vești din orașul de reședință episcopală; știa că ciuma bântuise și aici, și poate nici nu contenise încă, i se povesti despre tulburări și răzmerițe populare, și că ar fi venit un guvernator imperial pentru a instaura ordinea, pentru a emite legi excepționale și a apăra avuția și viața cetățenilor. Căci episcopul părăsise orașul îndată după ce izbucnise molima și locuia departe, într unul din castelele sale de la țară. Toate veștile acestea îl lăsaseră indiferent pe călător. Numai de ar mai exista orașul și atelierele în care spera să lucreze! Tot restul nu avea importanță pentru el. La sosirea lui, ciuma era stinsă, se aștepta întoarcerea episcopului și lumea se bucura de plecarea guvernatorului imperial și de revenirea la viața pașnică, obișnuită.
Când Gură de Aur revăzu orașul, inima îi fu cuprinsă de un sentiment al reîntâlnirii, al întoarcerii acasă, ca un val de o intensitate necunoscută înainte; își compuse o mină neobișnuit de severă, pentru a se stăpâni. Oh, toate erau la locul lor: porțile, frumoasele fântâni, vechiul turn mătăhălos al catedralei, și cel nou, zvelt, al bisericii sfintei Maria, sunetul limpede al clopotelor de la Sfântul Lorenz, piața cea mare, plină de strălucire, a orașului! Oh, ce bine că toate îl așteptaseră! Nu visase o dată, pe drum, că va sosi aici și va găsi totul schimbat și străin, în parte distrus și în ruine, în parte de nerecunoscut datorită unor construcții noi și unor senine ciudate, puțin îmbucurătoare? Pe când trecea pe uliți, recunoscând casă după casă, lacrimile erau gata să i izbucnească. Până la urmă, parcă erau, totuși de invidiat cei sedentari, așezați în casele lor frumoase, sigure, trăindu și viața lor tihnită de burghezi, împlinită de sentimentul liniștitor, dătător de puteri, de a avea o patrie, de a fi acasă, în odaia sau în atelierul lor, între nevastă și copii, slugi și vecini?
Era o după amiază târzie și pe partea însorită a străzii, casele, emblemele hangiilor și ale breslelor, ușile sculptate și ghivecele cu flori erau bătute de razele calde, nimic nu amintea că și în orașul acesta bântuise moartea furibundă și stăpânise nebunia fricii omenești. Răcoros, verde deschis și albastru deschis, curgea sub bolțile sonore ale podului râul cel limpede; Gură de Aur se așeză o vreme pe parapetul ce mărginea malul, jos, în cristalul verde, mai lunecau și acum, asemenea unor umbre, pești întunecoși, ori rămâneau nemișcați cu gura întoarsă împotriva curentului; și acum mai licăreau ici colo, din crepusculul adâncimilor, acele lumini slabe, aurii, care făgăduiesc atâtea și îndeamnă atât de intens la visare. Și alte ape licăreau astfel și alte poduri sau orașe desfătau privirea, totuși lui i se păru că de foarte multă vreme nu mai văzuse asemenea priveliști, și nu mai trăise asemenea simțăminte.
Două calfe de măcelar mânau, râzând, un vițel, schimbând priviri și glume cu o slujnicuță care strângea niște rufe sus, într un pridvor. Totuși, cât de repede trecea totul! Nu de mult aici mai arseseră focurile ciumei și domniseră slujitorii morții din spitale și acum, iată, viața mergea mai departe, se râdea și se glumea; și el însuși făcea la fel, ședea aici, încântat de revedere și simțea recunoștință și nutrea chiar și un sentiment de prietenie față de cei așezați la casele lor, de parcă nici nu ar fi existat jalea și moartea, nici Lene și nici prințesa evreică. Zâmbind, se ridică și porni mai departe, și abia când se apropie de strada meșterului Niklaus mergând pe drumul pe care, altădată, îl bătuse zi de zi, vreme de câțiva ani, spre atelier, abia atunci începu să simtă teamă și neliniște, întinse pasul, voia să se înfățișeze încă astăzi meșterului și să afle ce și cum, nu mai suporta nici o amânare, i s ar fi părut absolut cu neputință să mai aștepte până mâine.
Oare meșterul să mai fie supărat pe el? Trecuse doar atâta vreme, cele petrecute odinioară nu mai puteau avea vreo însemnătate; și chiar de ar fi să aibă, va birui această opreliște. Dacă meșterul se mai află acolo, el și atelierul, toate vor fi în bună regulă. Grăbit se îndreptă spre casa bine cunoscută, de parcă în acest ultim ceas ar mai fi putut pierde ceva, puse mâna pe clanță și se sperie cumplit găsind poarta zăvorâtă. Să fie un semn rău? Odinioară nu se întâmpla niciodată să fie zăvorită ziua în amiaza mare. Cu vuiet lăsă să cadă ciocanul și așteptă. Dintr o dată simți în inimă o teamă cumplită.
Apăru aceeași slujnică bătrână, care îl primise odinioară, când intrase prima dată în această casă. Nu devenise mai urâtă, însă mai bătrână și mai neprietenoasă, și nu l recunoscu pe Gură de Aur. Cu voce speriată o întrebă de meșter. Ea îl privi tâmp și neîncrezător.
— Meșterul? Aici nu există nici un meșter. Vezi ți de treabă, omule, aici nu dăm drumul nimănui!
Dădu să l împingă îndărăt din poartă, el o apucă de braț și strigă la ea:
— Dar vorbește, Margrit, pentru numele lui Dumnezeu! Sunt Gură de Aur, nu mă mai cunoști? Trebuie să merg la meșterul Niklaus!
Din ochii prezbiți, pe jumătate stinși, nu licări spre el nici un semn de bun venit.
— Aici nu mai există nici un meșter Niklaus, zise ea pe un ton aspru – a murit. Cătați vă de drum, nu pot sta aici, să flecăresc.
În vreme ce totul se prăbușea în el, Gură de Aur o împinse la o parte pe bătrână care fugea, țipând, în urma lui și o luă în grabă, prin coridorul întunecos, spre atelier. Îl găsi zăvorât. Urmat mereu de bătrână care se jeluia și l ocăra, alergă în sus pe scări, zări în penumbra încăperii cunoscute sculpturile pe care le adunase Niklaus. Cu voce tare o strigă pe fecioara Lisbeth.
Ușa odăii se deschise și apăru Lisbeth, și când, uitându se mai bine, o recunoscu, înfățișarea ei stârni jale în inima lui. Dacă în casa aceasta, din clipa în care, spre spaima lui, găsise poarta închisă, totul i se păruse fantomatic și vrăjit, asemenea unui coșmar, acum, la revederea Lisbethei, îi trecu
într adevăr un fior prin spinare. Frumoasa, mândra Lisbeth devenise o fată bătrână, sfioasă, încovoiată, cu fața gălbejită, bolnăvicioasă, cu o rochie neagră, neîmpodobită, cu privire nesigură și cu o atitudine speriată.
— Iertați, zise el, Margrit nu a vrut să mi dea drumul să intru. Nu mă cunoașteți? Sunt Gură de Aur. Ah, spuneți mi: să fie adevărat că tatăl dumneavoastră a murit?
Din privirea ei văzu că acum îl recunoaște și totodată în același timp, își dădu seama că aici nu i se păstrase o amintire frumoasa.
— Așa, sunteți Gură de Aur? zise ea și în vocea ei recunoscu ceva din felul trufaș de odinioară. V ați ostenit degeaba până aici. Tatăl meu a murit.
— Și atelierul? întrebă el fără să vrea.
— Atelierul? E închis. Dacă vă căutați de lucru, trebuie să vă duceți în altă parte.
El încercă să și revină:
— Domnișoară Lisbeth, zise prietenos, nu caut de lucru, voiam numai să vă salut, pe meșter și pe dumneavoastră. Mă întristează atât de mult că trebuie să aflu toate acestea! Văd că ați dus o greu. Dacă un învățăcel recunoscător tatălui dumneavoastră, vă poate fi cumva de folos, spuneți mi, ar fi pentru mine o bucurie. Ah, domnișoară Lisbeth, mi se rupe inima că vă găsesc atât de... de covârșită de suferință.
Ea se retrase din ușa odăii.
— Mulțumesc, zise șovăind. Nu mai puteți să ne fiți în nici un fel de folos nici lui și nici mie. Margrit vă va conduce.
Glasul ei suna aspru, pe jumătate supărat, pe jumătate speriat. Simți limpede că de ar fi avut curajul, l ar fi dat afară, făcându l de rușine.
Ajunseră repede jos; bătrâna trânti poarta casei în urma lui și trase zăvoarele. Izbitura surdă a celor două zăvoare îi suna încă în urechi, asemenea zgomotului cu care se închide capacul unui coșciug.
Se întoarse umblând agale la parapetul de pe mal și se așeză în același loc, deasupra râului. Soarele scăpătase, un curent de aer rece venea dinspre apă, rece era și piatra pe care ședea. Ulița de lângă mal devenise tăcută, la piciorul podului șuvoiul apei stârnea vuiet, adâncul se căsca sumbru, nu mai sclipea spre el nici un licăr auriu. „Oh, gândi el, de aș cădea acum peste zid și aș dispărea în râu!" Lumea era din nou plină de moarte. Trecu un ceas și amurgul se prefăcu în noapte. În sfârșit fu în stare să plângă. Ședea și plângea, picăturile calde îi cădeau pe mâini și genunchi. Îl plângea pe meșterul mort, plângea frumusețea dispărută a Lisbethei, o plângea pe Lene, pe Robert, pe fata de evreu, plângea tinerețea lui veștejită, irosită.
Într un târziu nimeri într o cârciumă în care odinioară chefuise de multe ori, cu prietenii. Cârciumărița îl recunoscu, ceru o bucată de pâine, ea i o dădu și, prietenoasă, îi dădu și un pahar cu vin. Nu fu în stare să înghită nici pâinea, nici vinul. Noaptea aceea dormi pe o bancă acolo înăuntru. Cârciumărița îl trezi de dimineață, el îi mulțumi și plecă, pe drum mâncă bucata de pâine.
Se duse la piața de pește, aici se afla casa în care își avusese pe vremuri odaia. Lângă fântână, câteva neveste de pescar își ofereau marfa vie, el se uită lung în putini, la peștii frumoși, strălucitori. Îi văzuse deseori odinioară, își aduse aminte că de multe ori i se făcuse milă de pești și se înfuriase împotriva vânzătoarelor și a cumpărătorilor. Cândva, își aminti el, pierduse vremea pe aici, la fel ca și acum într o dimineață, admirase peștii și i compătimise, și fusese foarte trist, trecuse multă vreme de atunci, și pe râu se scursese multă apă. Fusese foarte trist, de asta își aducea bine aminte, dar ce anume îl întristase atât de mult, nu mai știa. Așa se întâmplă: trece și tristețea, trec și durerile și deznădejdile, aidoma bucuriilor, trec, pălesc, își pierd adâncimea și valoarea, și până la urmă vine o vreme când nu mai ești în stare să ți aduci aminte ce anume te a durut atât de rău. Și durerile pălesc și se veștejesc. Oare se va veșteji cândva și și va pierde însemnătatea și durerea lui de astăzi, disperarea că meșterul era mort, că murise supărat pe el și că nici un atelier nu i deschidea ușa, ca să guste fericirea creației și să și ușureze sufletul de povara sa de imagini? Da, fără îndoială, și această durere, și acest chin amar, vor îmbătrâni și vor obosi, le va uita și pe ele. Nimic nu e trainic, nici suferința.
În vreme ce privea peștii și se lăsa în voia acestor gânduri, auzi o voce înceată, rostindu i prietenos numele.
— Gură de Aur, grăi cu timiditate vocea și când se întoarse către ea, văzu stând în fața lui o fată tânără, cam firavă și bolnăvicioasă, însă cu ochi frumoși, negri: ea îl strigase. N o cunoștea.
— Gură de Aur! Ești chiar tu? întrebă vocea sfioasă. De când ești iarăși în oraș? Nu mă mai cunoști? Sunt Marie.
Totuși n o cunoștea. Fu nevoită să i povestească cum că este fiica fostelor sale gazde și că odinioară, la acel ceas din zori, înainte de plecarea lui, îi fiersese lapte în bucătărie. Se îmbujora, povestindu i toate astea.
Da, era Marie, copilul amărât, cu încheietura șoldului vătămată, care pe vremuri se îngrijise de el cu atâta dragoste și sfială. Acum îi reveneau toate amintirile: îl așteptase în dimineața aceea răcoroasă și fusese atât de tristă că pleacă, îi fiersese lapte și el îi dăduse o sărutare, pe care ea o primise liniștită și solemnă, ca pe un sacrament. Niciodată nu se mai gândise la ea. Pe atunci fusese încă o copilă. Acum crescuse mare și avea ochi foarte frumoși, dar tot mai șchiopăta și arăta cam pipernicită. Îi dădu mâna. Se bucură că, totuși, se găsise cineva în oraș care să l cunoască și să l întâmpine cu drag.
Marie îl luă cu ea, el se împotrivi slab. La părinții ei, în odaia în care tabloul său mai atârna pe perete și pocalul său, din sticlă rubinie, stătea și acuma pe polița de deasupra căminului, fu silit să ia prânzul și îl poftiră să mai zăbovească vreo câteva zile, erau bucuroși că aveau prilejul să l revadă. Iar aici află, ce se întâmplase în casa meșterului său. Niklaus nu murise de ciumă, ci frumoasa Lisbeth fusese cea care se molipsise, zăcuse bolnavă de moarte și tatăl ei o îngrijise până când murise el în locul ei; bătrânul închisese ochii încă înainte ca ea să se fi înzdrăvenit de a binelea. Fusese salvată, însă își pierduse frumusețea.
— Atelierul stă gol, zise stăpânul casei, și pentru un sculptor vrednic ar fi un cămin frumos, și bani destui. Gândește te, Gură de Aur! Ea n ar zice nu. Nu mai are de ales.
Mai află și câte ceva din cele petrecute în vremea ciumei, cum gloata aprinsese întâi un spital și apoi asaltase câteva case de bogătași pe care le jefuise; o vreme nu mai fusese nici un fel de ordine și siguranță în oraș, căci episcopul își luase tălpășița. Atunci împăratul, care se afla tocmai prin apropiere, trimisese un guvernator al său, pe contele Heinrich. Ei da, era un om energic, cu cei câțiva călăreți și soldați ai săi restabilise ordinea în oraș. Dar acum ar fi într adevăr vremea să i se isprăvească guvernarea, episcopul este așteptat să se întoarcă. Guvernatorul pretinsese multe burghezilor și lumea se săturase și de ibovnica lui, de Agnes, o muierușcă plină de draci. Mă rog, în curând or să plece, consiliul comunal e de mult sătul să aibă pe grumaz, în locul bunului episcop, un asemenea curtean și războinic, care e favoritul împăratului și primește necontenit ambasade și deputății, ca un principe.
Și apoi veni rândul musafirului să fie întrebat despre întâmplările prin care trecuse.
— Ah, zise el trist, despre asta nu se vorbește. Am fost pe drumuri, și iarăși pe drumuri, și pretutindeni bântuia molima și zăceau morții și pretutindeni oamenii erau nebuni și înrăiți de groază. Am rămas în viață, poate că o dată și o dată voi putea uita toate astea. Și acum mă întorc, și meșterul e mort! Îngăduiți mi să stau câteva zile să mă odihnesc, și apoi am să plec iarăși.
Nu rămase ca să se odihnească. Rămase pentru că era dezamăgit și nehotărât, pentru că amintirea vremurilor mai bune îl făcuse să îndrăgească orașul, și pentru că dragostea bietei Marie îi pria. Nu i putea răspunde, nu i putea oferi decât prietenie și milă, totuși adorația ei tăcută și umilă îl încălzea. Dar, mai mult decât toate acestea, îl țintuia locului nevoia arzătoare de a deveni încă o dată artist, chiar și fără atelier, chiar și cu mijloace improvizate.
Câteva zile Gură de Aur nu făcu nimic altceva decât să deseneze. Marie îi făcuse rost de hârtie și condei, iar el ședea în odaia lui și desena ceas de ceas, umplea colile mari cu figuri, unele creionate în grabă, altele migălite cu gingășie și dragoste, deșerta pe hârtie întreagă acea carte doldora de poze pe care o purta în suflet. Desenă de multe ori fața Lenei, cu zâmbetul pe care l avusese după moartea vagabondului, plin de satisfacție, de dragoste și de voluptatea uciderii, apoi fața Lenei așa cum se transformase în ultima noapte, începând să se piardă în trecerea spre dincolo, spre neființă, pornind să se reîntoarcă în pământ. Desenă un copil de țăran, pe care odată, îl văzuse zăcând pe pragul odăii părinților săi, cu pumnișorii strânși. Desenă un furgon încărcat cu morți și înaintea lui cele trei gloabe care l trăgeau anevoie, alăturea, dricarii, cu prăjini lungi, cu ochii sticlind sumbru din tăieturile măștilor negre. O desenă mereu pe Rebekka, copila de evreu, zveltă, cu ochii negri, cu buzele subțiri, mândre, chipul plin de durere și de indignare, trupul frumos, tânăr, care îi păruse anume făurit pentru dragoste, și gura trufașă, amară. Se desenă pe sine, ca drumeț, ca îndrăgostit, ca fugar în fața morții cu coasa, ca dansator la orgiile celor îngroziți de ciumă și înfometați de viață. Pasionat se plecă peste hârtia albă, zugrăvi fața trufașă a fecioarei Lisbeth, așa cum o cunoscuse odinioară, înfățișarea de arătare a bătrânei slujnice Margrit, chipul temut și iubit al meșterului Niklaus. În câteva rânduri schiță, cu trăsături subțiri, abia bănuite, o siluetă masivă de femeie, pământul mamă, șezând cu mâinile în poală, cu o adiere de zâmbet pe față, umbrită de ochii melancolici. Îi făcu nesfârșit de bine această revărsare, senzația mâinii care desena, luarea în stăpânire a chipurilor. În numai câteva zile umplu cu desene toate colile pe care i le adusese Marie. Din ultima tăie o bucată și pe ea desenă, din numai câteva trăsături de condei fața Mariei, cu ochii frumoși, cu gura ei care exprima renunțare. Schița aceasta i o dărui.
Desenând, sentimentul de împovărare, de sufocare și de preaplin din sufletul său se topise și se ușurase. Atâta vreme cât desena, nu știa unde se află, lumea lui nu se mai compunea decât din masa la care era așezat, hârtia albă iar, seara, lumânarea. Acum se dezmetici, își aduse aminte de ultimele evenimente trăite, se vedea, implacabil, destinat unei noi pribegii și începu să cutreiere orașul cu sentimente ciudat de împărțite, pe jumătate de reîntâlnire, pe jumătate de bun rămas.
Cu prilejul uneia din plimbările acestea întâlni o femeie, a cărei vedere dădu, ea singură, un nou centru de greutate sentimentelor sale, intrate altminteri în dezordine. Trecea călare, o femeie voinică, bălaie, cu ochi albaștri, curioși, puțin reci, cu mădulare pline, puternice și cu o față înfloritoare, pe care se citea pofta de plăcere și de putere, siguranță de sine și curiozitate ascuțită a simțurilor. Se ținea pe calul ei murg cu un aer oarecum trufaș și dominator, vizibil obișnuită să poruncească, dar nu închizându se în sine sau refuzând apropierea, ci, sub ochii reci, nările fremătătoare se deschideau, tuturor miresmelor lumii, iar gura mare, întredeschisă, părea a fi aptă deopotrivă pentru a lua și pentru a dărui. În clipa în care o zări, Gură de Aur se trezi de a binelea și l cuprinse dorința de a se măsura cu această femeie mândră. I se părea o țintă nobilă s o cucerească și a și pierde viața în drum spre ea nu i s ar fi părut o moarte nepotrivită. Simți îndată că această leoaică blondă avea, asemenea lui, sufletul și simțurile bogate, gata să primească orice furturi, că era tot atât de sălbatică pe cât de gingașă, cunoscătoare a pasiunilor dintr o străveche experiență moștenită a sângelui.
Ea trecu călare, el se uită în urma ei, iar între cârlionții părului blond și gulerul de catifea albastră zări, înălțându se zveltă, ceafa ei viguroasă și mândră, totuși acoperită de o piele catifelată de copil. Era, așa i se părea, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Voia să poată cuprinde cu mâna această ceafă și să smulgă ochilor taina lor răcoros albastră. Nu i fu greu să întrebe cine era. Curând află că locuia la castel și era Agnes, iubita guvernatorului, ceea ce nu l miră defel, căci ar fi putut fi însăși împărăteasa. Se opri la jgheabul unei fântâni și și căută imaginea oglindită în apă. Chipul lui se îngemăna cu cel al femeii blonde, numai că era din cale afară de sălbăticit. Chiar în acea clipă se duse la bărbierul pe care îl cunoștea, și l convinse cu vorbe bune, să i tundă părul și barba și să le pieptene frumos.
Două zile dură urmărirea. Agnes ieși din castel, iar străinul blond aștepta în dreptul porții și i se uita cu admirație în ochi. Agnes ocoli, călare, întăriturile și dintre arini apăru străinul. Agnes se duse la aurar și la ieșirea din atelier îl întâlni pe străin. Îl fulgeră, scurt, din ochii ei de stăpână, în vreme ce nările ei jucau, tremurând. În dimineața următoare, când, la ceasul primei ieșiri călare, îl găsi iarăși la postul său, îi zâmbi, azvârlindu i provocarea. El îl zări acum și pe conte, pe guvernatorul imperial; era un bărbat arătos și temerar, nu putea să nu l iei în serios; dar părul începuse a i încărunți și pe fața lui se înscriseseră grijile, Gură de Aur i se simți superior.
Aceste două zile îl făcuseră fericit, radia de tinerețea redobândită. Era frumos să i se arate acestei femei și să i ofere lupta. Era frumos
să și piardă libertatea predându se acestei frumuseți. Era minunat și captivant sentimentul de a și juca viața pe acest singur zar.
În dimineața celei de a treia zile Agnes ieși călare pe poarta castelului, însoțită de un slujitor, călare și el. Ochii ei se rotiră imediat, iscoditor, în căutarea urmăritorului, dornici de luptă și puțin neliniștiți. Într adevăr, el se și afla aici. Ea expedie servitorul cu o însărcinare oarecare, călări singură, încet, mai departe, trecu la fel de încet pe poarta de jos dinspre pod și străbătu în lung podul. Numai o singură dată își întoarse privirea în urmă. II văzu pe străin urmând o. Pe drumul spre biserica de pelerinaj Sankt Veit, la ora aceasta, complet pustiu, ea îl așteptă. Fu nevoită să aștepte jumătate de ceas, străinul umbla agale, nu voia să și piardă răsuflarea. Veni spre ea proaspăt și zâmbitor, ținând între dinți o crenguță, cu o măceașă, de culoare roșie aprinsă. Ea descălecase și și legase calul, stătea acum rezemată de iedera care acoperea zidul înalt de apărare, și se uită drept în fața urmăritorului. El se opri cu ochii în ochii ei, și și scoase boneta.
— De ce mă urmărești? întrebă ea, ce vrei de la mine?
— Oh, zise el, mult mai degrabă aș vrea să ți dăruiesc, decât să primesc ceva de la tine. Aș vrea să mă ofer ție în dar, femeie frumoasă, ca să faci cu mine ce poftești.
— Bine, am să văd ce i de făcut cu tine. Dar dacă ți ai închipuit că vei putea culege o floricică aici, departe de castel, ferit de primejdii, atunci te ai înșelat. Nu pot iubi decât bărbații care, la nevoie, își riscă și viața.
— Poruncește, ești stăpână peste mine.
Ea scoase de la gât, cu mișcări lente, un lanț subțire, de aur, și i l întinse.
— Cum te cheamă?
— Gură de Aur.
— Frumos, Gură de Aur; am să gust cât de aurie ți e gura. Ascultă mă bine; spre seară ai să arăți acest lanț la castel și ai să spui că l ai găsit. Nu l dai din mână, vreau să l primesc eu însămi înapoi de la tine. Vii așa cum ești, lasă i să te creadă cerșetor. Dacă vreunul dintre servitori te repede, rămâi calm. Trebuie să știi că am numai doi oameni de încredere în tot castelul: pe rândașul de la cai Max și pe camerista Berta. La unul dintre aceștia doi trebuie să ajungi, ca să te lași condus la mine. Față de toți ceilalți din castel, punându l la socoteală și pe conte, poartă te prudent, sunt dușmani. Acum te am prevenit. Te poate costa viața.
Îi întinse mâna, el o luă, zâmbind, o sărută cu gingășie și și frecă încet obrazul de ea. Apoi ascunse lanțul și plecă, luând o de vale, spre râu și spre oraș. Viile erau pleșuvite, frunzele galbene cădeau una câte una de pe copaci. Gură de Aur dădu din cap și surâse când, privind în jos, spre oraș, îl găsi prietenos și demn de dragoste. Abia cu câteva zile în urmă fusese atât de trist, până și pentru că își dăduse seama că și chinul și suferința sunt, trecătoare.
Într adevăr, la ceasul acesta chiar și trecuseră, scuturate ca podoaba aurie a crengilor. I se părea că niciodată înainte dragostea nu i strălucise astfel, ca din ființa acestei femei, al cărei trup înalt și a cărei plenitudine de viață blondă, zâmbitoare, îi amintea imaginea mamei, așa cum o purtase în inimă odinioară, în adolescența sa, la Mariabronn. Încă alaltăieri ar fi socotit cu neputință ca lumea să râdă încă o dată spre el cu atâta veselie, să simtă încă o dată șuvoiul vieții, al bucuriei, al tinereții curgând atât de plin și de impetuos prin vinele sale. Ce noroc că mai trăia, că în toate lunile acestea de groază moartea îl cruțase.
Seara se duse la castel. În curtea castelului era forfotă, se scoteau șeile de pe cai, curierii alergau de colo până colo, un mic grup de preoți și de demnitari ai bisericii era condus de servitori prin poarta interioară, și apoi în sus pe scări; Gură de Aur încercă să se ia după ei, dar ușierul îl reținu. Scoase lanțul de aur și zise că avea poruncă să nu l înmâneze decât însăși doamnei sau cameristei. I se dădu un slujitor care să l însoțească, trebui să aștepte mult timp pe coridoare. În sfârșit, apăru o femeie frumoasă și sprintenă, care trecu pe lângă el, întrebându l cu glas scăzut: „Sunteți Gură de Aur?" și i făcu semn să o urmeze. Dispăru pe tăcute printr o ușă, reapăru după o vreme și i făcu semn să între.
Ajunse într o cameră mică, unde mirosea puternic a blănuri și a parfumuri dulci și care era ticsită cu rochii și mantii, pălării de damă ședeau pe suporturi de lemn, tot soiul de încălțări se înșirau într un sipet deschis. Stătu și așteptă aici o jumătate de ceas, adulmecă mirosul straielor, își petrecu mâna peste blănuri și zâmbi curios pe seama tuturor obiectelor frumoase, care atârnau prin încăpere.
În sfârșit ușa interioară se deschise și nu veni camerista, ci însăși Agnes, într o rochie albastru deschis, cu o bordură de blană albă la gât. Se îndreptă încet spre cel ce o aștepta, pas cu pas, ochii răcoros albaștri îl priveau cu seriozitate.
— A trebuit să aștepți, zise ea încet. Cred că acum suntem în siguranță. E o deputăție de preoți la conte, ia masa cu ei și vor avea, desigur, încă multă vreme de discutat, consfătuirile cu preoții sunt întotdeauna lungi. Ceasul ne aparține, mie și ție. Fii binevenit, Gură de Aur.
Se aplecă spre el, buzele ei jinduitoare se apropiară de ale lui, se cunoscură în tăcere, într o primă sărutare. Încet îi cuprinse cu mâna grumazul. Ea îl conduse în dormitorul ei, era o încăpere cu tavan înalt, puternic iluminată. Pe o masă stătea pregătită mâncarea, se așezară, ea îi puse, grijulie în față pâinea și untul, puțină carne, și i turnă vin alb într un pahar frumos, albăstrui. Mâncară, băură amândoi din același pocal albăstrui, mâinile lor se jucară, una cu alta, parcă încercându se.
— De unde vii în zbor, îl întrebă ea, frumoasa mea pasăre? Ești războinic sau muzicant sau doar un biet vântură țară?
— Sunt tot ce vrei, râse el încet, sunt cu totul al tău. Sunt muzicant, dacă vrei, și tu ești dulcea mea lăută și când îmi așez degetele pe gâtul tău și cânt pe tine, auzim îngerii cântând. Haide, dragostea mea, nu am venit să ți mănânc cozonacul gustos, nici să ți beau vinul alb, am venit numai de dragul tău.
Încet el îi trase blana albă de la gât și i scoase, cu mângâieri, straiele de pe trup. Afară, dincolo de pereți, poate curtenii și popii își țineau consfătuirile, poate servitorii se strecurau pe coridoare cu pas tiptil și secera îngustă a lunii apunea pe după copaci, însă amanții nu mai știau nimic de toate acestea. Pentru ei înflorea paradisul, atrași unul spre celălalt, împletiți unul cu celălalt, ei se pierdură în noaptea înmiresmată, văzură licărind, tainele florilor ei albe, culeseră cu mâini gingașe, pline de recunoștință, poamele sale râvnite. Niciodată înainte nu cântase lăutarul pe o asemenea lăută, niciodată înainte nu răsunase lăuta sub degete atât de viguroase și de știutoare.
— Gură de Aur, îi șopti ea la ureche, încinsă. Oh, ce vrăjitor ești! De la tine, dulcele meu odor de aur, aș vrea să am un copil. Dar și mai mult mi ar plăcea să mor din pricina ta. Soarbe mă, iubitule, topește mă, ucide mă!
Lui îi vibră adânc în gâtlej un sunet al fericirii, când văzu cum se topește, cum se nmoaie asprimea din ochii ei reci. Asemenea unui tremur gingaș, unei gingașe morți, prin adâncul ochilor ei trecu în zbor o înfiorare, stingându se precum fiorul argintiu pe pielea unui pește muribund, pal auriu precum licărul acelor străluciri de vrajă din profunzimile râului. În clipa aceasta i se păru că îl copleșește întreaga fericire pe care o poate trăi un om.
Îndată după aceea, în vreme ce ea mai stătea cu ochii închiși, tremurând el se sculă încet și și îmbrăcă straiele. Cu un oftat îi șopti la ureche:
— Frumoasa mea comoară, te părăsesc. Nu vreau să mor, nu vreau să fiu omorât de conte. Întâi vreau să te fac pe tine, și pe mine, încă o dată la fel de fericiți, ca astăzi, încă o dată, și încă de multe ori...
Rămase culcată, în tăcere, până ce Gură de Aur se îmbrăcă. Apoi el întinse încet plapuma peste dânsa și îi sărută ochii.
— Gură de Aur, zise ea. Oh, de ce trebuie să pleci? Vino mâine din nou! Dacă e vreo primejdie, îți dau de știre. Vino iar, vino mâine iar!
Trase de funia unui clopot. În ușa odăii pline de hainele ei, îl luă în primire camerista și l conduse afară din castel. Bucuros i ar fi dat un galben; o clipă îi fu rușine de sărăcia lui.
Spre miezul nopții ajunse în piața de pește și și ridică privirea spre casa gazdelor lui. Era târziu, pesemne că toată lumea dormea și va fi nevoit să petreacă noaptea afară. Spre uimirea lui găsi ușa casei deschisă. Se strecură tiptil înăuntru și închise poarta în urmă. Drumul spre odaia lui trecea prin bucătărie. Aici era lumină. Lângă o lampă mică de ulei, la masa din bucătărie, ședea Marie. Tocmai ațipise, după ce așteptase două, trei ceasuri. La intrarea lui se sperie și sări de la locul ei.
— Oh, zise el, Marie, mai ești trează?
— Sunt trează, zise ea. Altfel ai fi găsit casa zăvorâtă.
— Îmi pare rău, Marie, că m ai așteptat. S a făcut atât de târziu... Nu fi supărată pe mine.
— Nu sunt supărată niciodată pe tine, Gură de Aur. Sunt numai tristă.
— Să nu fii. De ce ești tristă?
— Ah, Gură de Aur, aș vrea să fiu sănătoasă și frumoasă și voinică. Atunci n ar trebui să te mai duci noaptea prin case străine, ca să iubești alte femei. Atunci ai rămâne o dată și la mine, ai fi și cu mine drăguț.
Nici o speranță nu suna în glasul ei blând, și nici o amărăciune, ci numai tristețe. Stătu încurcat lângă dânsa, simțea atâta milă față de ea, nu știa ce să i spună. Cu băgare de seamă, își așeză mâna pe capul ei și o mângâie pe păr, ea stătu și nu rosti nici o vorbă, mâna lui îi stârni fiori, plânse puțin, se îndreptă iarăși și zise sfioasă:
— Du te acum și te culcă, Gură de Aur. Am spus prostii, am fost somnoroasă. Noapte bună!



CAPITOLUL XVI

Gură de Aur petrecu pe dealuri o zi de fericită nerăbdare. De ar fi avut un cal, ar fi făcut în această zi un drum la mănăstire, la frumoasa Madonă a meșterului său; simțea dorința să o revadă și de asemenea i se părea că noaptea trecută îl visase pe meșterul Niklaus. Ei bine, mai târziu, își va împlini și această dorință. Chiar dacă fericirea dragostei cu Agnes ar ține numai scurtă vreme, chiar dacă va duce la un deznodământ nedorit – astăzi era în floare, n avea voie să piardă nici o fărâmă din ea. Astăzi nu voia să vadă pe nimeni, nici să i se distragă atenția, voia să petreacă ziua molcomă de toamnă, afară, sub copaci și sub nori. Îi spuse Mariei că are de gând să facă o plimbare prin împrejurimi și se va întoarce probabil târziu, să i dea o bucată zdravănă de pâine pentru drum și seara să nu vegheze de dragul lui. Ea nu i răspunse, îi umplu buzunarele cu pâine și mere, îi netezi cu peria haina veche, ale cărei găuri le peticise chiar din prima zi, și l lăsă să plece.
El trecu, plimbându se, peste râu și urcă dealul prin viile pustii, pe drumuri abrupte, în trepte, sus, se pierdu în pădure și nu conteni să urce, până ce ajunse pe ultima coamă de deal. Aici soarele strălucea palid printre trunchiurile copacilor pleșuvi, mierlele stârnite țâșneau din fața lui zburând spre tufișuri, se piteau și priveau spre el din desiș cu ochi negri, strălucitori, iar jos, departe, râul curgea într un arc albastru și orașul se întindea, mititel ca o jucărie, de acolo până sus nu mai ajungea nici un sunet, în afară de dangătul clopotelor, la ceasurile de rugăciune. Aici, pe creastă, se aflau din vremuri străvechi, păgâne mici movile și valuri de pământ năpădite de iarbă, poate fuseseră întărituri, poate morminte. Se lăsă pe una din aceste movile, aici putea ședea pe loc uscat, în iarba foșnitoare a toamnei cuprinzând cu vederea întreaga vale largă și chiar dincolo de râu, dealurile și munții, lanț după lanț, până în zare, unde munții și cerul se întâlneau într un joc albastru și nu se mai puteau deosebi Picioarele sale călcaseră tot cuprinsul acestui ținut și încă mult mai departe decât putea răzbate ochiul, toate aceste meleaguri, care acum nu mai erau decât depărtare și amintire, fuseseră cândva apropiere și prezent. În codrii aceștia dormise de sute de ori, se hrănise cu boabe, flămânzise și tremurase de frig, peste aceste coame de munți și fâșii de câmpie colindase, fusese vesel și trist, proaspăt și ostenit. Undeva, în depărtarea aceasta, dincolo de zborul privirii, zăceau osemintele arse ale bunei Lene, undeva, pe acolo, mai putea hălădui și acum camaradul său Robert, dacă nu l răpusese între timp ciuma: undeva, acolo, zăcea mort Victor și, undeva, în depărtări vrăjite, se afla mănăstirea anilor săi de tinerețe, se înălța castelul cavalerului cu cele două fiice frumoase, alerga săracă și hăituită, biata Rebekka, sau poate se prăpădise. Toate locurile acestea, multe, împrăștiate în lume, câmpiile și pădurile acestea, orașele și satele, cetățile și mănăstirile, toți acești oameni, fie că mai erau vii, fie că muriseră, el îi știa prezenți în sufletul său și legați între ei în amintirea lui, în dragostea, în remușcarea, în nostalgia sa. Iar dacă mâine moartea îl va ajunge și pe el din urmă, toate acestea, se vor risipi iarăși în neant și se vor stinge, toată cartea sa cu poze, plină de femei și iubiri, dimineți de vară și nopți ale iernii. Oh, era timpul să mai făurească ceva, să mai dureze și să lase în urmă ceva, care să i supraviețuiască.
Din această viața, din pribegiile lui, din toți anii trăiți de când plecase în lume, nu s au ales până astăzi decât puține roade. Au rămas cele câteva statui pe care le cioplise cândva, în atelier, mai ales acel Ioan, și apoi această carte cu poze, această lume ireală din capul său, frumoasa și dureroasa lume de imagini a amintirilor. Oare va izbuti să salveze câte ceva din această lume lăuntrică, scoțând o din sine? Sau va continua întotdeauna la fel: mereu orașe noi, peisaje noi, femei noi, trăiri noi, imagini noi, înghesuite unele peste altele, din care lui nu i rămânea decât această neliniștită împovărare a inimii, pe cât de chinuitoare, pe atât de frumoasă?
Era într adevăr rușinos să fii astfel dus de nas de viață, era de râs și de plâns! Ori trăiai, îți lăsai simțurile să și facă de cap, sugeai cât puteai la sânul eternei mame Eva – și atunci puteai gusta, ce i drept, voluptăți supreme, dar nu aveai nici o apărare împotriva efemerului; erai ca o ciupercă de pădure, astăzi împestrițată de culori frumoase, dar putrezită mâine. Ori te apărai, te închideai într un atelier și căutai să înalți vieții fugare un monument – și atunci trebuia să renunți la viață, nu mai erai decât o unealtă, stăteai într adevăr în slujba nepieirii, dar în același timp te uscai și ți pierdeai libertatea, plenitudinea și plăcerea vieții. Așa se întâmplase cu meșterul Niklaus.
Ah, și viața întreagă nu căpăta sens cu adevărat, decât dacă putea dobândi și una și alta, dacă viața nu era ciopârțită de acest searbăd ori ori! Să crezi fără să plătești cu prețul vieții! Să trăiești fără a renunța, totuși, la noblețea creației! Oare nu era cu putință?
Poate că existau oameni care izbuteau așa ceva. Poate că existau soți și părinți cărora, fidelitatea, nu făcea să le piară plăcerea simțurilor? Poate că existau sedentari, cărora lipsa libertății și a primejdiilor nu le seca, totuși, inima? Poate. De văzut încă nu văzuse niciunul.
Toată existența părea să se întemeieze pe dualitate, pe contrarii; erai femeie sau bărbat, vagabond sau burghez, rațional sau simțitor – nicăieri nu puteai trăi concomitent inspirația și expirația, bărbăția și feminitatea, libertatea și ordinea, instinctul și spiritul, întotdeauna unul trebuia plătit cu pierderea celuilalt, și întotdeauna și unul și celălalt erau la fel de importante și demne de a fi dorite! Femeile aveau poate o soartă mai ușoară. Pe ele natura le plămădise astfel, încât plăcerea își aducea ea însăși fructul și din fericirea dragostei se năștea copilul. La bărbat această fertilitate simplă era înlocuită de o eternă nostalgie. Oare Dumnezeu care le orânduise pe toate în felul acesta a fost supărat sau dușmănos, a râs pe seama propriei sale creații? Nu, nu a putut fi supărat, dacă a făurit cerbii și căprioarele, peștii și păsările, pădurea, florile, anotimpurile. Dar fisura străbătea, totuși, creația lui, așadar fie că ea era neizbutită și imperfectă, fie că Dumnezeu avusese intențiile sale anume tocmai cu acest gol și cu această nostalgie sădită în existența omenească, fie că era vorba de o sămânță aruncată de dușman, de păcatul originar. Dar de ce să fie această nostalgie și insatisfacție un păcat? Nu din ea se isca oare tot ce este frumos și sacru, tot ce omul a creat și i a redat lui Dumnezeu, în chip de ofrandă a recunoștinței sale?
Apăsat de gânduri, își întoarse privirea spre oraș, zări piața de pește, podurile, bisericile, clădirea consiliului. Și, iată, acolo era și castelul, mândrul palat episcopal, în care acum guverna contele Heinrich. Sub acele turnuri și acoperișuri alungite locuia Agnes, locuia frumoasa, regeasca sa amantă, care arăta atât de trufașă, dar care în dragoste era în stare să se uite pe sine, se putea dărui atât de desăvârșit. Cu bucurie se gândi la ea, cu bucurie și plin de gratitudine își aduse aminte de noaptea trecută. Pentru a trăi fericirea nopții trecute, pentru a putea ferici această femeie minunată, a fost nevoie de întreaga lui viață, de toată învățătura primită din partea femeilor, de toată drumeția și suferințele, toate nopțile când își croise pârtie prin zăpadă, toată prietenia și intimitatea cu animalele, cu florile, cu copacii, cu apele, cu peștii și fluturii. A fost nevoie de simțurile ascuțite în voluptăți și primejdii, de traiul fără căpătâi, de toată lumea de imagini, adunate înăuntrul său vreme de mulți ani; cât timp viața lui era o grădină în care înfloreau asemenea flori vrăjite ca Agnes, nu avea voie să se plângă.
Toată ziua o petrecu pe înălțimile tomnatice, umblând, odihnindu se, mâncând pâine, gândindu se la Agnes și la seara ce va să vină. La ceasul amurgului fu din nou în oraș și se apropie de castel. Se făcuse răcoare și casele îl priveau cu ferestrele ca niște ochi calmi, roșii; întâlni un mic cortegiu de băiețași care cântau și purtau înfipte în vârfurile unor bețe, sfecle scobite în care tăiaseră fețe de oameni, iar înăuntrul lor băgaseră luminări aprinse. Mica mascaradă avea ceva iernatic, Gură de Aur zâmbind privi în urma ei. Multă vreme se învârti în jurul castelului. Ceata de popi mai zăbovea încă aici, la una sau alta din ferestre se zărea câte unul dintre domnii clerici. În sfârșit izbuti să se strecoare înăuntru și să o găsească pe camerista Berta. Iarăși fu ascuns în încăperea care slujea de garderobă, până ce Agnes apăru și l conduse cu delicatețe, în cameră. Cu gingășie îl întâmpină chipul ei minunat, cu gingășie, dar nicidecum bucuros; era tristă, îngrijorată, înspăimântată. Fu nevoit să se străduiască mult, pentru a o înveseli cât de cât. Încetul cu încetul sărutările și cuvintele sale de dragoste îi insuflară puțină încredere.
— Știi să fii atât de drăguț, zise ea, recunoscătoare. Ai sunete atât de catifelate în gât, pasărea mea, când ești drăgăstos și gungurești și flecărești. Mi ești drag, Gură de Aur. De am fi departe de aici! Nu mi mai place aici defel, și așa se isprăvesc toate curând, contele e rechemat, azi mâine se va reîntoarce prostul acela de episcop. Contele este furios astăzi, l au chinuit popii. Ah, numai să nu dea cu ochii de tine! N ai mai avea nici un ceas de trăit. Mă tem grozav pentru viața ta!
În amintirea lui răsăriră sunete pe jumătate pierdute – oare nu mai auzise cântecul acesta, în vremuri îndepărtate? Astfel îi vorbise cândva Lydia, atât de iubitoare și de speriată, atât de gingaș tristă. Astfel venise, nopțile, în odaia lui, plină de dragoste și de frică, plină de griji, de imaginile teribile ale spaimei. El asculta cu plăcere cântecul gingaș temător. Ce ar fi dragostea fără tăinuiri Ce ar fi dragostea fără primejdii
Cu blândețe o trase pe Agnes la sine, o mângâie, îi ținu mâna, îi susură cuvinte îmbietoare în ureche, îi sărută sprâncenele. Îl mișca și l încânta că o găsise atât de speriată și de îngrijată din pricina lui. Ea îi primi alintările cu recunoștință, aproape umilă, se lipi, drăgăstoasă, de el, dar nu se nveseli.
Și deodată, tresări violent, în apropiere se auzi o ușă trântindu se, și pași repezi îndreptându se spre odaie.
— Pentru numele lui Dumnezeu, este el! strigă ea disperată. E contele. Repede, prin cămăruță poți să scapi. Repede! Nu mă trăda!
Îl și împinse în camera plină de haine, unde rămase singur, bâjbâind prin întuneric. De dincolo îl auzi pe conte, vorbind cu Agnes, cu glas ridicat. Își pipăi drumul printre straie, spre ușă, calcă fără zgomot, pas cu pas. Ajunse în dreptul ușii care dădea în coridor și încercă să o deschidă încet. Abia în clipa aceasta, găsind ușa zăvorâtă pe din afară, se sperie și el, și inima începu să i bată sălbatec și dureros. Putea fi o întâmplare nefericită, poate cineva să fi închis ușa, după ce el intrase aici. Dar nu credea. Căzuse într o capcană, era pierdut; cineva trebuie să l fi văzut pe când se strecura înăuntru. Îl va costa capul. Stătea în întuneric tremurând și fulgerător își aduse aminte de cuvintele ei de despărțire: „Nu mă trăda!" Nu, nu o va trăda! Inima lui bătea sălbatic, dar hotărârea luată îl întări, își încleștă cu încăpățânare dinții.
Toate s au petrecut în numai câteva clipe. Acum ușa de dincolo se deschise și din odaia lui Agnes intră contele, cu un sfeșnic în stânga și cu spada goală în dreapta. În aceeași clipă, Gură de Aur smulse din cuiere, cu o mișcare grăbită, câteva din rochiile și mantiile atârnate împrejur, și le azvârli pe braț. Să fie socotit hoț, poate că așa mai avea o scăpare.
Contele îl zărise imediat. Se apropie încet de el.
— Cine ești? Ce cauți aici? Răspunde, altminteri izbesc.
— Iertați mă, șopti Gură de Aur, sunt un om sărac și voi sunteți atât de bogați! Vă dau totul înapoi, domnule, tot ce am luat, priviți!
Și așeză mantiile pe pământ.
— Așa, va să zică ai furat? N a fost înțelept să ți riști viața pentru o mantie veche. Ești cetățean al orașului?
— Nu, domnule, sunt un pribeag. Sunt un om sărac, veți avea indulgență...
— Încetează! Vreau să știu, dacă, până la urmă, ai fost atât de obraznic încât ai avut intenția s o plictisești pe doamna. Dar cum și așa vei fi spânzurat, nu mai trebuie să cercetăm și asta. Furtul ajunge.
Bătu cu violență în ușa încuiată și strigă:
— Sunteți aici? Deschideți!
Ușa fu deschisă de afară, trei oșteni stăteau pregătiți, cu spada trasă.
— Legați l bine, strigă contele, cu o voce neplăcută din pricina ironiei și trufiei. E un vagabond care a furat. Puneți l la loc sigur și mâine dimineață spânzurați haimanaua.
Lui Gură de Aur i se legară mâinile, fără ca el să se apere. Așa fu condus prin coridorul lung, în jos, pe scări, prin curtea interioară, un slujitor le lumina calea, cu un felinar. În dreptul ușii ferecate, rotunde, a unei pivniți, se opriră, începură să discute și să ocărască, lipsea cheia; un oștean luă felinarul, iar slujitorul fugi îndărăt, să o caute. Stătură astfel trei oameni înarmați și unul legat, și așteptară în fața ușii. Cel cu felinarul, curios, lumină fața prizonierului. În clipa aceasta trecură pe lângă ei venind dinspre capelă doi dintre numeroșii preoți aflați ca oaspeți la castel; se opriră în fața grupului, privind amândoi cu atenție scena nocturnă: cei trei oșteni, omul legat, care stăteau locului și așteptau.
Gură de Aur nu băgă de seamă nici preoții, nu se uită nici la străjile sale. Nu putea vedea decât lumina, care tremura slabă, dar îi era ținută aproape de ochi și l orbea. Iar în dosul luminii, într un crepuscul de oroare, mai zărea ceva, ceva fără formă, imens, fantomatic: prăpastia, sfârșitul, moartea. Stătea nemișcat cu privirea fixă, nevăzând și neauzind nimic. Unul din preoți schimbă, cu insistență, câteva șoapte cu oștenii. Când auzi că omul urma să moară și că ar fi hoț, întrebă dacă i se adusese un confesor. Nu, i se răspunse, tocmai fusese prins asupra faptei.
— Atunci, zise preotul, dimineață, înainte de misa matinală, voi veni la el cu sfintele taine și i voi asculta confesiunea. Răspundeți față de mine dacă îl veți duce la pierzanie mai înainte. Cu domnul conte voi vorbi în seara asta. Omul poate fi hoț, totuși are dreptul la un confesor și la sfintele taine, ca orice creștin.
Oștenii nu îndrăzniră să l contrazică. Îl cunoșteau pe domnul cleric, era una din cinstitele fețe ale deputăției, îl văzuseră de mai multe ori șezând la masa contelui. Și apoi, de ce să nu i îngăduie bietului vagabond prilejul să și mărturisească păcatele?
Domnii plecară. Gură de Aur rămase locului, privind în gol. În sfârșit, sosi slujitorul cu cheia și deschise. Prizonierul fu condus într o pivniță boltită, coborî cele câteva trepte împleticindu se și clătinân
du se. O masă și niște scaune, cu trei picioare, fără spetează, stăteau vraiște pe aici, era o săliță de la gura unei pivnițe de vinuri. Îi împinseră un scăunel lângă masă și i spuseră să se așeze.
— Mâine dimineață vine un popă, ai să te poți mărturisi, îi zise unul din oșteni. Apoi se duseră și închiseră cu grijă ușa cea grea.
— Lasă mi lumina, prietene, se rugă Gură de Aur.
— Nu, frățioare, ai putea pune la cale vreo ticăloșie. O să meargă și așa. Fii cuminte și împacă te cu soarta. Și apoi, câtă vreme arde asemenea lumină? Într un ceas tot s ar stinge. Noapte bună!
Rămase deci singur în întuneric, șezând pe scăunaș; își puse capul pe masă. Îi era incomod să stea așa, legăturile de la încheietura mâinii îl tăiau dureros, dar aceste senzații pătrunseră numai într un târziu în conștiința lui. La început șezu pur și simplu, cu capul culcat pe masă ca pe butucul călăului, căci îl mâna impulsul de a face cu trupul și cu simțurile, ceea ce se impusese acum inimii sale: să se predea inevitabilului, să se supună condamnării la moarte.
O veșnicie stătu astfel, jalnic încovoiat, și încercă să ia asupră și ceea ce îi fusese impus, să accepte această poruncă, s o respire, să se umple de ea. Era seară, începea noaptea iar sfârșitul acestei nopți îi va aduce și lui sfârșitul. Asta trebuia să încerce a înțelege. Mâine nu va mai trăi. Va fi spânzurat, va fi un obiect pe care se vor așeza păsările și din care vor ciuguli, va fi ceea ce fusese meșterul Niklaus, ce fusese Lene, prefăcută în cenușă odată cu coliba, ce fuseseră toți cei pe care îi văzuse zăcând prin casele pustiite de moarte și pe furgoanele gemând de cadavre. Nu era ușor să accepte și să se lase pătruns de gândul acesta. De fapt era imposibil să l accepte. Erau prea multe, de care încă nu se despărțise, de la care încă nu și luase bun rămas. Ceasurile acestei nopți îi erau date pentru a o face.
Trebuia să și ia rămas bun de la frumoasa Agnes, niciodată nu va mai vedea trupul ei înalt, părul ei senin, însorit, ochii ei reci, albaștri, niciodată clătinarea și tremurul trufiei în ochii aceștia, niciodată dulcele puf auriu de pe pielea ei parfumată. Bun rămas ochi albaștri, bun rămas gură umedă și fremătătoare! Sperase să o mai sărute de multe ori. Oh, chiar astăzi pe dealuri, în soarele de toamnă târzie, cum se gândise la ea, cum fusese al ei, cum o dorise! Dar trebuia să și ia rămas bun și de la dealuri, de la soare, de la cerul albastru presărat cu nori albi, de la copaci și păduri, de la drumeție, de la ceasurile zilei și anotimpurile anului. Poate că Marie mai ședea trează și acum, biata Marie, cu ochii ei buni, drăgăstoși și cu mersul ei șchiopătat, ședea și aștepta, adormea în bucătărie și se trezea din nou iar Gură de Aur nu mai venea acasă.
Ah, și hârtia și condeiul și nădejdea tuturor chipurilor pe care mai voise să le făurească! S au dus, s au dus! Și nădejdea într o revedere cu Narcis, cu dragul său apostol Ioan, și la ea era nevoit să renunțe.
Și mai trebuia să și ia bun rămas de la propriile sale mâini, de la propriii săi ochi, de la foame și sete, mâncare și băutură, de la dragoste, de la cântecul lăutei, de la somn și deșteptare, de la toate. Mâine va zbura o pasăre prin văzduh și Gură de Aur nu o va mai vedea, o fată va cânta la fereastră și el nu o va mai auzi cântând, râul va curge, peștii cei întunecoși vor înota în tăcere, se va isca vântul și va mătura frunzișul galben, căzut la pământ, vor străluci soarele și un întreg cer de stele, tineri se vor îndrepta spre tăpșanele de joc, peste munții îndepărtați se va așterne primul omăt – și totul va continua, toți copacii își vor culca umbra alături de ei, toți oamenii vor privi veseli sau triști, din ochii lor vii, câinii vor lătra, vacile vor mugi în grajduri prin sate și totul se va petrece fără dânsul, nimic nu i va mai aparține, va fi smuls de lângă toate.
Simți în nări mirosul câmpului în zori, gura i se umplu de gustul vinului nou, dulce și al alunelor tari, proaspăt culese, prin inima lui frământată zbură o amintire, un reflex luminos al acestei lumi pline de culori, pe când se pierdea în adâncuri și și lua bun rămas, întreagă viața cea frumoasă și nebună mai străluci o dată, prin toate simțurile sale, și el se chirci de durerea ce izbucnise într însul și simți cum se rostogolesc din ochii săi o lacrimă după alta. Hohotind se lăsă în voia valului, lacrimile îi curseră violent, se prăbuși lăsându se în voia unei nesfârșite dureri. O, voi văi și munți păduroși, voi pâraie în crânguri verzi de arini, voi fetelor, voi seri cu lună pe poduri, o, tu, frumoasă, radioasă lume a imaginilor, cum să te las! Plângând zăcea cu capul pe masă, ca un copil fără alinare. Din năpasta care i cuprinsese inima se înălță un oftat, un bocet de implorare: „O, mamă, o, mamă!"
Și când rosti numele de vrajă, din adâncurile amintirilor sale îi răspunse o imagine, imaginea mamei. Nu e figura mamei din gândurile și visele sale de artist, ci imaginea propriei sale mame, frumoasă și vie, cum n o mai văzuse din vremea mănăstirii. Spre ea își îndreptă jelania, către ea își plânse această insuportabilă suferință a condamnării sale la moarte, ei i se dădea cu totul, ei îi dăruia pădurea, soarele, ochii, mâinile, ei îi înapoia toată ființa și viața lui, așezându le în mâinile materne.
Adormi printre lacrimi; epuizarea și somnul îl îmbrățișară matern. Dormi un ceas sau două, și astfel evadă din jale.
Când se trezi, simțea dureri intense. Încheieturile legate ale mâinilor îl ardeau chinuitor, dureri sfâșietoare îi înjunghiau spatele și grumazul. Se îndreptă cu caznă, își reveni și și dădu din nou seama de situația în care se afla. De jur împrejurul său era beznă desăvârșită, nu știa câtă vreme dormise, nu știa câte ceasuri îi mai rămâneau de trăit. Poate chiar în clipa următoare vor veni să l ia, spre a l duce la moarte. Apoi își aduse aminte că i se promisese un preot. Nu credea că rugăciunile acestuia îi pot fi de mare folos. Nu știa dacă o dezlegare și iertare de păcate chiar și completă l ar mai putea duce în ceruri. Nu știa dacă există un cer și un Dumnezeu tată, și o judecată, și o eternitate. În privința acestor lucruri, își pierduse de multă vreme orice fel de certitudine.
Dar fie că exista o veșnicie, fie că nu, el nu o dorea, nu râvnea la nimic, decât la această viață de aici, nesigură și trecătoare, la această respirație, la această sălășluire în propria piele, nu voia nimic decât să trăiască. Turbând de mânie se ridică, bâjbâi clătinându se prin întuneric, până la zid, rămânând în picioare se rezemă de perete și începu să se gândească. Trebuia totuși să existe o scăpare! Poate că scăparea era preotul, poate va putea fi convins de nevinovăția lui și va pune o vorbă bună pentru el sau îl va ajuta să obțină un răgaz ori să fugă? Se cufundă pătimaș în aceste gânduri, iarăși și iarăși. Și chiar dacă nu se alegea nimic, tot nu voia să renunțe, jocul încă nu putea fi pierdut. Va încerca deci, întâi, să l câștige pe preot, își va da cea mai mare silință să l farmece, să l încălzească, să l convingă, să l flateze. Preotul era singura carte bună din jocul său, toate celelalte posibilități erau numai vise. Totuși puteau exista întâmplări și potriviri, călăul se putea îmbolnăvi, funia spânzurătorii se putea rupe, se putea ivi o posibilitate neprevăzută de evadare. În orice caz, Gură de Aur refuza să moară; zadarnic încercase să se lase pătruns de acest destin și să l accepte, nu izbutise. Se va apăra, va lupta până la sfârșit, îi va pune piedică paznicului, îl va îmbrânci pe călău, își va apăra viața până în ultima clipă, cu ultimul strop de sânge. Oh, de l ar putea convinge pe popă să i dezlege mâinile! Cu asta ar câștiga nesfârșit de mult.
Între timp încercă, neținând seamă de dureri, să și roadă frânghiile cu dinții. Cu furioasă încordare izbuti, după o vreme cumplit de lungă, să le mai slăbească, cel puțin așa i se păru. Stătea gâfâind în noaptea temniței sale, brațele și palmele umflate îl dureau grozav. Când își recâștigă răsuflarea, se strecură pipăind, de a lungul peretelui, tot mai departe, cercetă pas cu pas zidul umed al pivniței, în căutarea unei muchii ascuțite. Își aduse aminte de treptele pe care se împleticise, când pătrunsese în beci. Le căută și le găsi. Îngenunche și încercă să frece frânghia de una din muchiile de piatră ale scărilor. Mergea greu, în locul frânghiei nimereau pe piatră încheieturile mâinilor, îl dureau ca focul, simțea cum curge sângele. Dar nu se lăsă. Când, printre ușă și prag, se zări o dungă jalnică din lumina cenușie a zorilor, izbutise. Frânghia era ruptă, o putea desface, avea mâinile libere. După aceea însă, abia izbuti să și miște degetele, avea palmele umflate și amorțite iar brațele înțepenite până sus, la umeri. Trebui să le dezmorțească, le sili să se miște, pentru ca sângele să le străbată iarăși. Căci acum avea un plan care i se părea potrivit.
Dacă nu va izbuti să l convingă pe popă să l ajute, atunci presupunând că vor fi lăsați singuri chiar și numai o fărâmă de timp va fi nevoit să l omoare. Cu unul din scaune, de pildă. De sugrumat nu l putea sugruma, nu avea destulă putere în mâini și în brațe. Va să zică, îl va izbi cu scaunul în cap, va îmbrăca repede straiele preoțești și astfel înveșmântat va scăpa! Până când ceilalți vor găsi mortul, el va ieși din castel și apoi va fugi, va fugi! Marie îl va primi în casă și îl va ascunde. Trebuia să încerce. Avea o posibilitate.
Niciodată în viața lui Gură de Aur nu pândise astfel mijirea zorilor, n o așteptase, n o dorise, nu se temuse de ea, ca în ceasul acesta. Tremurând de încordare și hotărâre, urmări cu ochi de vânător, cum plăpânda dungă de lumină de sub ușă devenea, încetul cu încetul, mai luminoasă. Se întoarse la masă și se strădui să șadă pe taburet în așa fel, cu mâinile între genunchi, încât lipsa frânghiilor să nu poată fi observată de la bun început. De când avea mâinile libere, nu mai credea că va muri. Era hotărât să răzbată, chiar dacă lumea întreagă ar fi trebuit să se facă țăndări. Era hotărât să trăiască, fie ce o fi, cu orice preț. Nările îi tremurau de dorința de libertate și de viață. Și, cine știe, poate că i va veni în ajutor cineva din afară? Agnes era femeie și puterea ei nu era prea mare, poate îi lipsea și curajul; era posibil să l lase în voia sorții. Dar îl iubea, poate totuși avea să întreprindă ceva. Poate că afară dădea târcoale camerista Berta și nu era și un rândaș de cai, despre care ea îi spusese că avea încredere în el? Iar dacă nu apare nimeni și nu primește nici un semn, își va pune planul în aplicare. Dacă dă greș, îi omoară pe paznici cu scaunul, doi sau trei sau câți vor fi. De un avantaj era sigur: ochii i se obișnuiseră cu încăperea întunecoasă, acum recunoștea sau bănuia în beznă toate formele și contururile, pe când ceilalți vor fi orbiți în primul moment.
Ședea ghemuit la masă, febril, cumpănind exact ce avea de spus preotului, ca să i câștige ajutorul, căci cu asta trebuia să înceapă. Totodată observă cu lăcomie cum în crăpătura ușii lumina creștea încet. Clipa de care, cu ceasuri în urmă, se temuse cumplit, o râvnea acum cu ardoare, o aștepta nerăbdător; nu mai putea suporta multă vreme încordarea aceasta teribilă. Pe de altă parte puterile sale, atenția, hotărârea și vigilența sa aveau să scadă treptat. Era bine ca paznicul și preotul să vină curând, câtă vreme starea de încordată pregătire, voința fermă de a se salva, mai erau destul de intense.
În sfârșit lumea de afară se trezea, în sfârșit se apropia dușmanul. Pe pietrele curții răsunară pași, cheia fu vârâtă și răsucită în broască, după îndelungata tăcere de moarte fiecare dintre zgomotele acestea îi răsuna în urechi ca un tunet.
Acum ușa cea grea se urni încet, se deschise puțin și scârțâi din balamale. Păși înăuntru un preot, fără însoțitor, fără paznic. Intră singur, purtând un sfeșnic cu două lumânări. Iată că toate se petreceau totuși altminteri decât își închipuise prizonierul.
Și ce straniu și emoționant: preotul care intrase, în urma căruia mâini nevăzute împinseseră ușa la loc, purta straiele ordinului mănăstirii din Mariabronn, ținuta binecunoscută, de acasă, cea purtată odinioară de abatele Daniel, de pater Anselmus, de pater Martin!
Vederea ei îi cutremură, miraculos, inima, fu nevoit să și ferească privirea. Apariția acestor straie ale mănăstirii putea făgădui ceva îmbucurător, putea fi un semn bun. Dar poate că totuși nu exista altă cale decât omorul. Își încleștă dinții. I ar veni foarte greu să l omoare pe acest frate de ordin.



CAPITOLUL XVII

— Lăudat fie domnul Iisus Hristos – zise părintele și așeză sfeșnicul pe masă. Gură de Aur murmură răspunsul, ținând privirea ațintită în jos.
Preotul tăcea. Stătu în așteptare și tăcu, până ce Gură de Aur se neliniști și ridică ochii, cercetător, spre omul din fața lui.
Bărbatul acesta, văzu el acum spre tulburarea lui, purta nu numai hainele părinților de la Mariabronn, ci și însemnele demnității de abate.
I se uită abatelui drept în față. Era o față slabă, tăiată dur și limpede, cu buzele foarte subțiri. Era o față pe care o cunoștea. Ca vrăjit privi Gură de Aur la fața aceasta, ce părea modelată în întregime de spirit și voință. Cu o mână nesigură apucă sfeșnicul, îl ridică și l apropie de fața străinului, ca să i vadă ochii. Îi văzu și sfeșnicul tremură în mâna lui când îl așeză la loc.
— Narcis! șopti el, abia auzit. Totul începu să se învârtească în jurul lui.
— Da, Gură de Aur, cândva m am numit Narcis, dar a trecut mult timp de când nu mai port numele acesta, tu n ai cum să știi. De la hirotonisire mă cheamă Ioan.
Gură de Aur era cutremurat până în adâncul inimii. Lumea întreagă se schimbase dintr o dată, iar prăbușirea bruscă a încordării sale supraomenești amenința să l sufoce, tremura, amețise și își simțea capul gol ca o bășică, iar stomacul i se chircise. Ochii îi ardeau, și abia își stăpânea hohotul de plâns. Să izbucnească în hohote, să se prăbușească în lacrimi, în leșin – după asta jinduia, în această clipă, toată ființa lui.
Dar din profunzimile amintirilor sale de tinerețe, evocate de vederea lui Narcis, se înălța un semnal: cândva, în adolescență, plânsese și dăduse frâu liber lacrimilor în fața acestui chip sever, frumos, în fața acestor ochi întunecoși, atotștiutori. N avea voie s o facă din nou. Iată că acum, în clipa cea mai ciudată a vieții sale, Narcis apăru din nou ca o stafie, probabil pentru a l salva – și tocmai acum să izbucnească iarăși în plâns sau să leșine? Nu, nu, nu. Se ținu tare. Își înfrână inima, își sili stomacul să se liniștească, își izgoni amețeala din cap. Nu i era îngăduit să vădească slăbiciune.
Cu vocea meșteșugit stăpânită, reuși să spună:
— Trebuie să mi îngădui să te numesc mai departe Narcis.
— Mă poți numi astfel, dragul meu! Nu vrei să mi dai mâna?
Gură de Aur se stăpâni din nou. Își rosti răspunsul. Pe un ton băiețos încăpățânat și ușor batjocoritor, exact cum vorbise uneori pe vremea când era școlar.
— Iartă mă, Narcis! spuse el rece și puțin blazat. Văd că ai devenit abate. Eu însă tot un vagabond am rămas. Și afară de asta, discuția noastră, oricât de binevenită îmi este, nu va putea, din păcate, să dureze prea mult. Căci uite, Narcis, sunt osândit la spânzurătoare și într un ceas, sau poate mai repede, voi fi spânzurat. Þi o spun numai ca să știi cum stau lucrurile.
Fața lui Narcis rămase netulburată. Nota aceasta ușor băiețoasă, lăudăroasă în atitudinea prietenului, îl amuza mult și l mișca totodată. Însă mândria ascunsă, care i interzicea lui Gură de Aur să i cadă la piept plângând, o înțelegea și o încuviința din tot sufletul. Într adevăr, și el își închipuise revederea altminteri, dar acum era cu desăvârșire de acord cu această comedioară. În nici un fel nu s ar fi putut strecura Gură de Aur mai repede la loc, în inima lui.
— Ei da, zise el, făcând de asemenea pe nepăsătorul. De altfel, în privința spânzurătorii te pot liniști. Ești grațiat. Am misiunea de a ți comunica asta și de a te lua cu mine. Căci aici în oraș, nu mai ai voie să zăbovești. Vom avea deci timp destul să ne povestim amintirile. Vrei să mi dai, în sfârșit, mâna?
Își întinseră mâinile, și le ținură strânse vreme îndelungată, și se simțiră adânc mișcați, dar în cuvintele lor asprimea aparentă și comedia mai stăruiră o bună bucată de vreme.
— Bine, Narcis, prin urmare vom părăsi acest adăpost prea puțin onorabil și am să mă alătur suitei tale. Te întorci la Mariabronn? Da? Foarte frumos. Și cum? Călare? Excelent Deci va fi nevoie de un cal și pentru mine.
— Îl vom primi, amice, și chiar peste două ceasuri pornim la drum. Oh, dar ce mâini ai! Pentru Dumnezeu, sunt zgâriate și umflate, și pline de sânge! O, Gură de Aur ce ți au făcut?
— Să nu mai vorbim despre asta, Narcis. Singur mi am rănit mâinile în felul acesta. Eram legat și a trebuit să mă eliberez. Crede mă că n a fost ușor. De altfel ai fost destul de curajos că ai intrat la mine, fără însoțitor.
— De ce curajos? Doar nu era nici un pericol...
— O, numai pericolul neînsemnat să fii omorât de mine. Căci așa îmi făcusem socotelile. Mi se spusese că vine un preot. L aș fi omorât și aș fi fugit în hainele lui. Planul era bun.
— Va să zică nu voiai să mori? Voiai să te aperi de moarte?
— Bineînțeles că voiam. Firește, nu puteam bănui, că preotul vei fi tocmai tu.
— Oricum, zise Narcis șovăind, a fost un plan destul de urât.
Într adevăr ai fi fost în stare să omori un preot, care venea la tine să ți asculte mărturisirea?
— Pe tine, nu, Narcis, sigur că nu, și poate că nici pe altul dintre părinți, dacă purta rasa de la Mariabronn. Dar pe un alt preot, da, nu te îndoi.
Dintr o dată glasul îi deveni trist și sumbru.
— N ar fi fost primul om pe care l am omorât.
Tăcură. Amândoi avură un sentiment de penibilă stânjeneală.
— Despre lucrurile acestea, zise Narcis cu glas rece, vom avea prilejul să vorbim mai târziu. Odată, dacă vei vrea, vei putea să mi te mărturisești. Sau îmi vei putea povesti câte ceva din viața ta. Și eu am unele lucruri să ți povestesc. Mă bucur dinainte. Mergem?
— Încă o clipă, Narcis! Mi am amintit ceva, și anume că odată te am numit totuși Ioan.
— Nu te înțeleg.
— Nu, firește că nu. Fiindcă nu știi încă nimic. S a întâmplat cu câțiva ani în urmă, atunci ți am dat eu numele de Ioan, și ai să l porți întotdeauna! Căci mai de mult am fost sculptor și cioplitor în lemn și am de gând să reîncep. Iar cea mai bună statuie pe care am cioplit o la vremea aceea, în lemn, un tânăr în mărime naturală, e imaginea ta, însă nu l am numit Narcis, ci Ioan. Este apostolul Ioan sub cruce.
Se sculă și porni spre ușă.
— Va să zică te ai mai gândit la mine? întrebă Narcis încet.
Tot atât de încet răspunse Gură de Aur.
— O, da, Narcis, m am gândit mereu la tine. Mereu. Izbi cu putere în lături ușa grea, dimineața palidă privi
înăuntru. Nu mai vorbiră nimic. Narcis îl luă cu el, în odaia lui de oaspeți. Un călugăr tânăr, însoțitorul său, pregătea bagajul pentru drum. Gură de Aur primi ceva de mâncare, mâinile îi fură spălate și bandajate ușor. Curând se aduseră caii.
Când încălecară, Gură de Aur zise:
— Mai am o rugăminte. Să apucăm pe drumul care duce prin piața de pește, acolo mai am ceva de orânduit.
Porniră călare și Gură de Aur își plimbă privirea de a lungul tuturor ferestrelor castelului, nădăjduind s o mai zărească la una din ele pe Agnes. Dar n o mai zări. Trecură călare prin piața de pește. Marie fusese foarte îngrijorată din pricina lui. Își luă rămas bun de la ea și de la părinții ei, le mulțumi de o mie de ori, promise să mai revină cândva și plecă. Mărie rămase locului, sub bolta porții, uitându se după călăreț până când îi pierdu din ochi. Apoi șchiopată încet, înapoi, spre casă.
Călăriră câteși patru: Narcis, Gură de Aur, călugărul cel tânăr și un rândaș de cai, înarmat.
— Îți mai aduci aminte de căluțul meu, Bless, întrebă Gură de Aur, care se afla în grajdul vostru, la mânăstire?
— Desigur. Acum n ai să l mai afli și, bineînțeles, nici nu te ai așteptat la asta. Sunt vreo șapte sau opt ani de când am fost nevoiți să ne despărțim de el.
— Și ți mai aduci aminte
— Da, îmi aduc aminte.
Gură de Aur nu se întrista de moartea lui Bless, căluțul său. Era bucuros că Narcis cunoștea atât de precis soarta lui Bless, el care niciodată nu se interesa de animale și, fără îndoială, nu cunoscuse vreodată numele unui alt cal al mănăstirii. Faptul acesta îl bucură nespus.
— Ai să râzi de mine, începu el din nou, pentru că prima ființă din mănăstirea voastră, de care am întrebat, a fost bietul căluț. N a fost frumos din partea mea. De fapt, voisem să te întreb despre cu totul altceva, în primul rând despre abatele nostru, Daniel. Dar mi am închipuit că e mort, de vreme ce tu ești urmașul lui. Și am vrut să evit dintru început să vorbim numai de morți. În clipa asta nu înclin să vorbesc despre moarte, din pricina nopții trecute și din pricina ciumei, am văzut prea multe din nenorocirile ei. Dar cum tot am ajuns acolo, și o dată oricum trebuie să aflu, spune mi, când și cum a murit abatele Daniel, l am respectat foarte mult. Și mai spune mi dacă pater Anselmus și pater Martin mai sunt în viață. Sunt pregătit să aud orice. Dar fiindcă ciuma te a cruțat cel puțin pe tine, sunt mulțumit. Deși niciodată n am crezut că ai fi mort, am crezut cu tărie în revederea noastră. Însă credința poate înșela, din păcate mi am dat seama de asta. Nici pe meșterul meu Niklaus, sculptorul, nu mi l puteam închipui mort, m am bizuit cu totul pe faptul că o să l regăsesc și o să lucrez din nou cu el. Și totuși, până ce am sosit, murise.
— Îți pot spune în două cuvinte, zise Narcis. Abatele Daniel a murit acum opt ani, fără a fi bolnav și fără a avea dureri. Eu nu sunt urmașul lui, sunt abia de un an abate. Urmașul a fost pater Martin, fostul director al școlii noastre, a murit anul trecut, nici nu împlinise încă șaptezeci. Și nici pater Anselmus nu mai trăiește. Te a iubit mult, de multe ori te a pomenit. În ultimul timp nu mai putea umbla deloc și chiar și întins în pat se chinuia; a murit de dropică. Da, ciuma a bântuit și la noi, au murit mulți. Să nu mai vorbim de asta! Mai ai și altele de întrebat?
— Desigur, multe. Mai întâi de toate cum ai ajuns aici, în reședința episcopală și la guvernatorul imperial?
— E o poveste lungă și te ar plictisi, e vorba de politică. Contele e unul din favoriții împăratului și, în anumite probleme, împuternicitul său, și în clipa de față, între împărat și ordinul nostru există unele neînțelegeri care trebuie aplanate. Ordinul trimis cu o delegație, care urma să trateze cu contele. Succesul a fost neînsemnat.
Tăcu, și Gură de Aur nu întrebă mai departe. Și nici nu trebuia să afle că ieri seară, când Narcis îi ceruse contelui viața lui Gură de Aur, ea trebuise plătită cu unele concesii față de neînduplecatul guvernator imperial.
Mergeau călări la drum întins; curând Gură de Aur simți oboseala și numai cu caznă se mai ținea în șa.
După o bună bucată de vreme, Narcis îl întrebă:
— Este adevărat că ai fost arestat pentru hoție? Contele susținea că te ai strecurat în castel, chiar în incinta interioară și că ai furat.
Gură de Aur râse:
— Da, părea într adevăr că sunt hoț. De fapt însă aveam întâlnire cu amanta contelui; a știut fără îndoială și asta. Chiar mă uimește că mi a dat drumul.
— Ei bine, a acceptat să discutăm.
Nu izbutiră să parcurgă distanța prevăzută pentru ziua aceea. Gură de Aur era prea epuizat, mâinile lui nu mai puteau ține hățurile. Se încartiruiră într un sat; el se băgă îndată în pat, avu puțină febră, așa că mai rămase și a doua zi culcat. Apoi se simți din nou în stare să călărească mai departe. După aceea, pe nesimțite, mâinile i se vindecară, și începu să i placă drumul acesta călare. Nu mai călărise de mult! Învie, redeveni tânăr și vioi, pe unele porțiuni de drum se lua la întrecere cu rândașul și în ceasurile când se înnădeau la vorbă îl asalta pe prietenul său Narcis, cu o sută de întrebări nerăbdătoare.
Narcis le punea calm, dar totuși bucuros; era din nou vrăjit de Gură de Aur, îi plăceau întrebările sale vehemente, copilăroase, pline de nemărginită încredere în spiritul și înțelepciunea prietenului.
— O întrebare, Narcis: ați ars și voi, vreodată, evrei?
— Să ardem evrei? Cum am putea? Doar la noi nu există evrei.
— Așa i. Dar spune: ai fi în stare să arzi evrei? Îți închipui că s ar putea întâmpla un asemenea lucru?
— Nu, de ce aș face o? Mă socotești un fanatic?
— Înțelege mă, Narcis! Vreau să spun: îți poți închipui că, într o împrejurare anume, ai da ordin ca niște evrei să fie omorâți sau, cel puțin, ți ai da încuviințarea? Căci atâția duci, primari, episcopi și alți demnitari au dat asemenea porunci.
— Nu aș da un astfel de ordin. În schimb, îmi pot închipui o situație în care aș fi nevoit să privesc și să rabd o asemenea cruzime.
— Ai răbda o, deci?
— Desigur, dacă nu mi ar fi dată puterea s o împiedic... Probabil că ai văzut odată cum au fost arși niște evrei, nu i așa, Gură de Aur?
— Ah, da.
— Ei, și ai împiedicat o asemenea faptă?... Nu... Vezi?
Gură de Aur istorisi amănunțit povestea Rebekkăi, se încălzi vorbind și deveni pătimaș.
— Așadar, încheie el violent, ce fel de lume mai e și asta, în care suntem nevoiți să trăim? Nu un iad? Nu e revoltătoare și hidoasă?
— Desigur. Dar așa e lumea.
— Așa! strigă Gură de Aur, supărat. Și de câte ori mi ai afirmat odinioară că lumea este divină, că e o armonie de cercuri în centrul cărora tronează Creatorul și că ceea ce există e bun, și așa mai departe. Spuneai că stă scris în Aristotel sau în sfântul Toma. Sunt foarte dornic să aud cum explici tu această contradicție.
Narcis râse.
— Memoria ta e uimitoare, și totuși te a înșelat puțin. L am venerat întotdeauna fără rezerve pe Creator, ca fiind desăvârșit, dar niciodată creația. Nu am negat niciodată răul din lume. Că viața pe pământ ar fi armonioasă și dreaptă, și că omul ar fi bun, dragul meu, n a susținut încă niciodată un gânditor adevărat. Dimpotrivă faptul că plăsmuirile și năzuințele inimii omenești sunt rele, asta stă scris răspicat în Sfânta Scriptură și ni se confirmă zi de zi.
— Foarte bine. Acum, în sfârșit, văd cum înțelegeți voi, cărturarii, lucrurile acestea. Va să zică omul este rău și viața pe pământ e plină de ticăloșii și de porcării, cu asta sunteți de acord. Dar undeva, dincolo de toate acestea, în gândurile și în manualele voastre, există dreptatea și perfecțiunea. Sunt prezente, pot fi dovedite, numai că nu se face uz de ele.
— Ai adunat mult năduf împotriva noastră, a teologilor, dragă prietene! Dar tot nu ai devenit un cugetător, le zăpăcești pe toate. Va trebui să mai înveți câte ceva. Însă de ce spui că nu facem uz de ideea de dreptate? În fiece zi și în fiece ceas o facem. Eu, de exemplu, sunt abate și am de condus o mănăstire și lucrurile ce se petrec în această mănăstire sunt tot atât de puțin desăvârșite și fără prihană ca și cele din lumea din afară. Totuși noi opunem în permanență păcatului originar, ideea dreptății și căutăm să măsurăm viața noastră imperfectă cu măsura ei și încercăm să îndreptăm răul și să așezăm viața noastră într un raport constant cu Dumnezeu.
— Ah, da, Narcis. Doar nu vorbesc despre tine, și nici nu vreau să spun că n ai fi un bun abate. Dar mă gândesc la Rebekka, la evreii arși, la gropile comune, la marea moarte, la străzile și odăile în care zăceau, duhnind, cadavrele ciumaților, la toată această pustietate îngrozitoare, la copiii rătăciți, rămași de pripas, mizeri, la câinii de pază, morți de foame în lanț, – și când mă gândesc la toate acestea și văd în față aceste imagini, mă doare inima și mi se pare că mamele noastre ne au născut pentru o lume disperat de crudă și de diabolică și ar fi fost mai bine dacă nu ne nășteau și dacă Dumnezeu nu ar fi creat această lume teribilă și Mântuitorul nu ar fi trebuit să se lase crucificat fără rost, pentru dânsa.
Narcis încuviință prietenos spusele prietenului său.
— Ai dreptate întru toate, zise el cu căldură, descarcă te, spune mi totul. Dar într o privință te înșeli foarte tare: socotești că ceea ce rostești tu aici sunt gânduri. Ei bine, nu, sunt sentimente! Sentimentele unui om împovărat de oroarea existenței. Însă, nu uita că acestor sentimente triste și deznădăjduite li se opun altele cu totul diferite! Când te simți bine pe bidiviul tău și călărești printr un ținut frumos sau când ești, destul de ușuratic, ca să te strecori seara în castel și s o curtezi amanta contelui, atunci lumea și a schimbat înfățișarea pentru tine și toate casele ciumate și toți evreii arși nu te pot împiedica să cauți plăcerea. Nu i așa?
— Desigur, așa e. Tocmai pentru că lumea e atât de plină de moarte și de groază, caut mereu să mi consolez inima și să culeg florile frumoase, care cresc în mijlocul acestui iad. Găsesc plăcerea și pentru un ceas uit ororile. Dar datorită acestui lucru ele nu există mai puțin.
— Ai formulat foarte bine ceea ce simți. Va să zică te descoperi trăind împrejmuit de moarte și de groază, de aceea evadezi în plăcere. Dar plăcerea e fără durată, ea te leapădă din nou în deșert.
— Da, așa este.
— Așa li se întâmplă celor mai mulți dintre oameni, numai că puțini sunt cei ce simt cu tăria și violența ta, și puțini simt nevoia de a deveni conștienți de aceste sentimente. Dar spune mi totuși: în afară de acest du te vino, disperat, între plăcere și groază, în afară de această legănare între voluptatea vieții și sentimentul morții – , nu ai încercat nici o cale?
— Ba da, firește. Am încercat calea artei. Þi am spus doar că, printre altele, am devenit și artist. Într o zi, să fi fost vreo trei ani de când colindam prin lumea largă, și petrecusem tot timpul în drumeție, am descoperit într o mânăstire o Maică a Domnului, de lemn, atât de frumoasă și vederea ei m a mișcat atât de mult, încât am întrebat și l am căutat pe meșterul care o cioplise. L am găsit, era un meșter vestit; am devenit învățăcelul lui și am lucrat câțiva ani la el.
— Mai târziu îmi vei povesti mai multe despre asta. Dar ce anume ți a adus și a însemnat pentru tine arta?
— Înfrângerea vremelniciei. Am văzut că din sminteala și din dansul macabru al vieții omenești, ceva rămâne în urmă și supraviețuiește: operele de artă. Se trec și ele, probabil, cândva, ard sau se strică sau sunt distruse. Dar, oricum, supraviețuiesc multor vieți omenești și alcătuiesc, dincolo de clipă, un imperiu tăcut al imaginilor și lucrurilor sfinte. Să ți aduci obolul la făurirea lui mi se pare un lucru bun și alinător, căci constituie aproape o eternizare a ceea ce este efemer.
— Îmi place foarte mult ce mi spui, Gură de Aur. Sper că vei mai făuri multe opere frumoase, am încredere în puterea ta și sper că vei fi multă vreme oaspetele meu la Mariabronn și mi vei îngădui să ți încropesc acolo un atelier; mănăstirea noastră de mult timp nu a mai avut un artist. Dar cred că definiția ta nu epuizează ceea ce este miraculos în artă. Cred că arta nu se reduce la aceea că prin piatră, lemn și culori, ceva existent dar muritor, este smuls morții și făcut să dureze mai mult timp. Am văzut multe opere de artă, mulți sfinți și multe Madone, despre care nu cred că ar fi doar simple reprezentări fidele ale unui om anume, care a trăit cândva aievea, și ale cărui forme sau culori au fost păstrate de artist.
— Aici ai dreptate, strigă Gură de Aur înfrigurat, nici nu aș fi crezut că pricepi atât de bine arta! Imaginea originară a unei opere de artă izbutite nu este o figură reală, vie, deși o astfel de figură poate constitui imboldul pentru făurirea ei. Imaginea originară nu este carne și sânge, ci spirit. Este o imagine, a cărei patrie se află în sufletul artistului. Și în mine. Narcis, trăiesc asemenea imagini, pe care sper să le reprezint cândva și să ți le arăt.
— Cât e de frumos! Și acuma, dragul meu, fără să știi, te ai aventurat pe tărâmul filozofiei și ai rostit unul din secretele ei.
— Râzi de mine.
— O, nu. Ai vorbit despre „imaginile originare", adică despre imagini care nu există nicăieri altundeva, decât în spiritul creator însă, pot fi întrupate în materie, devenind astfel vizibile. Mult înainte ca o plăsmuire artistică să devină vizibilă și să dobândească realitate, ea este prezentă, ca imagine în sufletul artistului! Iar această imagine, această „imagine originară" este întocmai ceea ce vechii filozofi numesc o „idee".
— Da, sună destul de adevărat.
— Bun, iar dacă vorbești despre idei și despre imagini originare, atunci treci în lumea spirituală, în lumea noastră, a filozofilor, și a teologilor și admiți că în mijlocul acestui confuz și dureros câmp de bătălie al vieții, în mijlocul acestui dans macabru, nesfârșit și lipsit de sens al existenței trupești, este prezent spiritul creator. Uite, acestui spirit din tine m am adresat întotdeauna, de când ai venit la mine, și erai numai un copil. La tine spiritul acesta nu este al unui cugetător, ci al unui artist. Dar este spirit, și el va fi cel ce ți va arăta ieșirea din haosul sumbru al lumii simțurilor, din veșnicul balans între voluptate și disperare. Ah, dragul meu, sunt fericit că te am auzit rostind această mărturisire. Am așteptat o de atunci, de când l ai părăsit pe dascălul tău Narcis și ai găsit curajul să fii tu însuți. Acum putem fi din nou prieteni.
În ceasul acesta, lui Gură de Aur i se părea că viața lui dobândește un sens, ca și cum ar privi o de sus, și i ar deosebi limpede cele trei mari trepte: dependența de Narcis și desprinderea de el – vremea libertății și a pribegiei – și întoarcerea, revenirea la el însuși, începutul maturității și al roadelor.
Viziunea se pierdu iarăși. Dar găsise acum acel raport cu Narcis, care i se cuvenea, și care nu mai era un raport de dependență, ci unul de libertate și reciprocitate. Acum putea fi, oaspete al acestui spirit superior, fără a se umili, deoarece celălalt recunoscuse în el pe egalul său, creatorul. Se bucura încă de pe acum, în timpul acestei călătorii, cu o dorință sporită mereu de nerăbdare, că va putea să i se reveleze, să i înfățișeze lumea lui lăuntrică prin opere, prin imagini create de dânsul. Însă câteodată îl cuprindeau îndoielile.
— Narcis, îl preveni el, mă tem că de fapt tu nu știi pe cine duci cu tine la mănăstire. Nu sunt călugăr și nici nu am de gând să devin. Cunosc cele trei mari legăminte și cu sărăcia sunt bucuros de acord, dar nu iubesc nici castitatea, nici supunerea; virtuțile acestea nu mi se par a fi destul de bărbătești. Iar din cucernicie, n a rămas nici urmă în mine, de ani de zile nu m am rugat, nici nu m am mărturisit, nici nu m am împărtășit.
Narcis rămase calm.
— Pari să fi devenit un păgân. Dar noi de asta nu ne temem. Nu te mai mândri cu nenumăratele tale păcate. Ai dus obișnuita viață lumească, ai păzit porcii asemenea fiului rătăcitor, nu mai cunoști legea și ordinea. Fără îndoială că ai deveni un călugăr deplorabil. Dar eu nu te invit să intri în ordin; te invit doar să fii musafirul nostru și să ți aranjezi la noi un atelier. Și încă ceva: nu uita că atunci, în anii noștri de tinerețe, eu am fost cel care te a trezit și te a lăsat să pleci, afară, în viața lumească. Dacă ai devenit bun sau rău, nu ești tu singurul răspunzător, după tine mai port și eu răspunderea. Vreau să văd ce ai devenit; mi o vei arăta prin cuvinte, prin viață, prin operele tale. După ce mi o vei fi arătat și dacă atunci voi găsi, cumva, că lăcașul nostru nu este un loc potrivit pentru tine, voi fi primul care te va ruga să l părăsești din nou.
Gură de Aur era cuprins de admirație de fiecare dată când prietenul său vorbea astfel, când se comporta ca un abate, cu această siguranță calmă și nuanță de ironie la adresa oamenilor de lume și a vieții lumești, pentru că atunci se putea vedea ce devenise Narcis: un bărbat. Un bărbat al spiritului și al bisericii, e adevărat, cu mâini delicate și față de erudit, dar un bărbat plin de siguranță și curaj, un conducător, unul care purta răspunderi. Acest Narcis bărbat nu mai era tânărul de altădată, nici blândul, reculesul apostol Ioan iar pe acest nou Narcis, bărbat și cavaler, voia să l recreeze cu mâinile sale. Multe statui îl așteptau: Narcis, abatele Daniel, pater Anselmus, meșterul Niklaus, frumoasa Rebekka, frumoasa Agnes și încă atâția alții, prieteni și dușmani, vii și morți. Nu, el nu voia să devină frate de ordin, nici pios, nici învățat, voia să creeze opere: iar gândul că patria sa de odinioară, din tinerețe, va fi patria acestor opere, îl ferici.
Călăriră prin toamna târzie, răcoroasă, într o zi în care, de dimineață, copacii pleșuvi erau greu încărcați de promoroacă, trecură călare printr un ținut întins, vălurit cu porțiuni de mlaștini roșcate, pustii, și contururile zidurilor lungi de dealuri păreau ciudat de evocatoare și cunoscute, și apoi ajunseră la o pădure înaltă, de frasini, la un pârâu și la o șură veche, la vederea cărora inima lui Gură de Aur fu săgetată de o bucuroasă neliniște; recunoscuse dealurile peste care călărise, odinioară, cu frumoasa fiică de cavaler, Lydia, și câmpul peste care cândva, izgonit și adânc întristat, plecase spre depărtări, prin ninsoarea firavă. Apărură pâlcurile de arini, și moara și castelul; cu o stranie durere recunoscu fereastra odăii de scris, unde atunci, în fabuloasele vremuri ale tinereții sale, îl ascultase pe cavaler povestindu și pelerinajul și apoi trebuise să i corecteze frazele latinești. Intrară călare în curte, era unul din popasurile prevăzute ale călătoriei. Gură de Aur îl rugă pe abate să nu pomenească aici numele său și să l lase să mănânce cu rândașul, la masa slujitorilor. Așa și făcură. Bătrânul cavaler nu mai exista, și nici Lydia, în schimb unii dintre vânători și servitori mai erau aceeași iar în casă trăia și guverna, alături de soțul ei, o foarte frumoasă, mândră și autoritară doamnă nobilă, Julie. Și acum mai era uluitor de frumoasă, foarte frumoasă, și puțin aspră; nici ea, nici slujitorii nu l recunoscură pe Gură de Aur. După gustare, în amurg, se strecură către grădină, privi, peste gard, straturile pregătite pentru iarnă, se strecură la ușa grajdului și aruncă o privire spre caii dinăuntru. Dormi împreună cu rândașul de cai, pe paie, și povara amintirilor îi apăsă pieptul, se trezi de multe ori. O, cât de fărâmițată și neroditoare zăcea în urma lui propria sa viață, bogată în imagini superbe, dar spartă în atâtea cioburi, atât de săracă în valoare, atât de săracă în iubire! Dimineața, la plecare, își ridică privirea cu teamă spre ferestre, în speranța s o mai zărească o dată pe Julie. La fel își rotise privirea nu de mult, în curtea reședinței episcopale, ca să vadă dacă se mai arăta Agnes. Dar ea nu venise și nici Julie nu se mai arătă. Din asemenea momente, gândi el, se alcătuia toată viața sa: despărțiri, fugi, uitări, așteptări, cu mâinile goale și cu inima înghețată. Toată ziua îl apăsară gândurile, nu scoase nici un cuvânt, stătu sumbru în șa... Narcis îl lăsă în voia lui.
Iată însă că se apropiau de ținta lor și după câteva zile și ajunseră. Puțin înainte să înceapă a zări turnul și acoperișurile mănăstirii, trecură călare peste aceleași câmpuri pietroase, pe care el, o, cu câtă vreme în urmă, căutase, cândva, pojarniță pentru pater Anselmus, și devenise bărbat în brațele țigăncii Lise. Apoi trecură călare prin poarta de la Mariabronn și descălecară sub castanul italian. Cu duioșie atinse Gură de Aur trunchiul copacului și se aplecă să ridice una din cojile crăpate și țepoase, care zăceau presărate, brune și ofilite, pe pământ.



CAPITOLUL XVIII

În primele zile Gură de Aur locui chiar în mănăstire, într o chilie pentru musafiri. Apoi, la cererea lui, i se dădu o odaie într unui din acareturile care împrejmuiau, ca pe o piață de târg, curtea întinsă,
față n față cu fierăria.
Revederea îl învăluia într o vrajă atât de intensă, încât el însuși rămânea câteodată uimit. Nimeni nu l cunoștea, în afară de abate, nimeni nu știa cine este; oamenii de aici, frați și laici deopotrivă, trăiau într o ordine riguroasă și fiind ocupați, îl lăsau în pace. Dar îl cunoșteau copacii din curte, îl cunoșteau portalurile și ferestrele, moara și roata de apă, dalele de pe coridoare, tufele veștede de trandafir din patio, cuiburile de barză de pe hambarul de grâu și refectoriu. Din fiecare colț adia spre el parfumul trecutului său, al primei sale tinereți, dulce și emoționant, dragostea îl mâna să revadă totul, să reasculte toate sunetele, clopotul de vecernie și dangătul de duminică, foșnetul întunecatului pârâu al morii, printre malurile sale înguste, acoperite de mușchi, zgomotul sandalelor pe dalele de piatră, sunetul legăturii de chei seara, când fratele portar se ducea să închidă. Pe lângă rigolele de piatră, în care se scurgea apa ploii de pe acoperișul refectoriului de laici, năpădeau și acum aceleași buruieni mărunte, pălăria cucului și limba oii, și bătrânul măr din grădina fierăriei mai avea și acum crengile la fel de răsucite, întinse până departe. Însă mai puternic decât orice îl mișca de fiecare dată clopotul școlii, când își făcea auzit clinchetul și când, la ceasul lor de răgaz, toți elevii mănăstirii dădeau buzna de a valma, pe scări, în jos, și n curte. Cât de tinere și prostuțe și drăgălașe erau chipurile lor de băiețandri – fusese oare și el,
într adevăr, cândva atât de tânăr, de neghiob, de frumușel și de copilăros?
Dar, pe lângă această mănăstire binecunoscută, el găsi și una aproape necunoscută, îi sări în ochi încă din primele zile și dobândi din ce în ce mai multă însemnătate pentru el, îmbinându se cu imaginea celeilalte binecunoscute. Căci chiar dacă mănăstirii nu i se adăugase nimic nou, chiar dacă toate erau aidoma ca pe vremea când fusese elev și, înainte de asta, de o sută și mai bine de ani, totuși el nu le mai vedea, cu ochii școlarului. Vedea și simțea proporțiile construcțiilor, bolțile bisericii, vechile picturi, statuile de piatră și de lemn de pe altare, din portaluri, și deși nu vedea nimic care să nu fi fost și pe vremuri în același loc, totuși, abia acum pentru prima oară vedea frumusețea acestor lucruri și spiritul care le plămădise. Vedea vechea Maică a Domnului, de piatră, în capela superioară, o îndrăgise de pe când era băiețandru și o desenase, dar abia acum o vedea cu ochi treji și și dădea seama că era o operă minunată, pe care n ar fi putut depăși nici cu cea mai frumoasă, cea mai izbutită dintre lucrările sale. Și asemenea lucruri minunate mai existau, multe, și nici unul din ele nu stătea acolo singuratic, și nu era întâmplător, ci fiecare își avea obârșia în același spirit și stătea printre străvechile ziduri, coloane și bolți ca în patria sa firească. Ceea ce fusese clădit, dăltuit, pictat, trăit, gândit și învățat aici în câteva sute de ani, crescuse dintr un singur trunchi, dintr un singur spirit și toate se potriveau unele cu altele, precum crengile unui copac.
În mijlocul acestei lumi, a acestei unități calme, viguroase, Gură de Aur se simțea acum foarte mărunt, și cel mai mărunt atunci când îl vedea pe abatele Ioan, pe prietenul său Narcis, luând hotărâri și guvernând în această ordine atât de solidă și, totuși, atât de liniștit prietenoasă. Oricât de mare ar fi fost deosebirea între abatele Ioan, eruditul cu buze subțiri și abatele Daniel, firesc și bun în simplitatea lui, fiecare dintre ei slujea, totuși, aceeași unitate, aceeași idee, aceeași ordine, prin ea își dobândise rangul, și aducea drept ofrandă propria sa persoană. Și prin asta semănau tot atât de bine, ca și prin însemnele funcției și straie.
În centrul mănăstirii sale, Narcis deveni în ochii lui Gură de Aur uluitor de mare, deși nu se purta totuși cu el altfel decât ca o gazdă și ca un prieten. Curând abia mai îndrăzni să i spună „tu" și „Narcis".
— Ascultă, abate Ioan, îi zise el odată, încetul cu încetul va trebui totuși, să mă obișnuiesc cu noul tău nume. Trebuie să ți spun că mi place mult aici, la voi. Aproape că aș avea poftă să ți fac o confesiune și, după ce termin cu ispășirea, să rog a fi primit ca frate laic. Însă vezi, atunci s ar isprăvi cu prietenia noastră; tu ai fi abatele și eu fratele laic. Dar să trăiesc pur și simplu alături de tine, să mă uit la munca ta, iar eu să nu fiu și să nu înfăptuiesc nimic, asta nu mai pot suporta. Și eu aș vrea, din toată inima, să lucrez și să ți arăt ce sunt și ce pot, ca să vezi dacă a meritat sau ba să mă dezlegi din funia spânzurătorii.
— Mă bucur de ce mi spui, răspunse Narcis, rostindu și cuvintele și mai precis, și mai atent decât în alte dăți. Poți începe oricând să ți aranjezi atelierul, am să trimit îndată vorbă fierarului și dulgherului
să ți îndeplinească toate dorințele. Dispune de materialul de lucru
care l găsești aici, pe loc! întocmește o listă cu cele ce trebuie comandate afară și aduse, prin cărăuși. Și acum ascultă ce cred eu despre tine și despre intențiile tale! Trebuie să mi acorzi puțin timp ca să mă exprim; eu sunt cărturar și aș vrea să încerc să ți înfățișez problema din punctul meu de gândire, nu am alt limbaj decât acesta. Va să zică, urmărește din nou ce ți spun, ca în anii de demult, când
m ai ascultat adeseori, cu atâta răbdare.
— Încerc să te urmăresc. Vorbește...
— Adu ți aminte, cum încă din vremea când erai elev în școala noastră îți spuneam câteodată că te socotesc un artist. Pe atunci mi se păruse că ai putea deveni poet; la lectură și scris aveai o anumită aversiune față de noțiuni și abstracții și din limbă iubeai îndeosebi cuvintele și sunetele cărora le erau proprii calități senzual poetice, adică acele cuvinte care te făceau să ți imaginezi ceva.
Gură de Aur îl întrerupse.
— Iartă mă, dar noțiunile și abstracțiile, pe care tu le preferi, nu sunt și ele reprezentări, imagini? Sau, pentru gândire folosești și iubești într adevăr cuvintele dincolo de care nu ne putem închipui nimic? Se poate oare gândi fără a ne reprezenta ceva?
— E bine că întrebi! Desigur că se poate gândi fără reprezentări! Gândirea nu are absolut nimic de a face cu reprezentările. Ea nu se consumă în imagini, ci în noțiuni și formule. Exact acolo unde încetează imaginile, începe filozofia. Doar pe tema aceasta ne certam atât de des odinioară, când eram tineri: pentru tine lumea consta din imagini, pentru mine din noțiuni. Îți spuneam mereu că ești inapt să devii gânditor, și ți mai spuneam că asta nu înseamnă o scădere, pentru că în schimb ești un suveran pe tărâmul imaginilor. Fii atent, am să ți deslușesc acestea. Dacă, atunci, în loc să fugi în lume, deveneai un gânditor, ai fi putut stârni un dezastru. Căci ai fi fost un mistic. Pe scurt și poate cam general spus, misticii sunt acei gânditori care nu se pot desprinde de reprezentări, adică de fapt nu sunt gânditori. Sunt artiști ascunși: poeți fără versuri, pictori fără penel, muzicieni fără sunete. Se găsesc printre ei spirite nobile, înzestrate cu multe daruri, dar toți, fără excepție, sunt niște oameni nefericiți. Un astfel de om ai fi putut deveni și tu. În loc de asta, slavă Domnului, ai devenit artist și ai pus stăpânire pe lumea imaginilor în care poți fi creator și stăpân, în loc să rămâi, ca gânditor, împotmolit la jumătatea drumului.
— Mă tem, zise Gură de Aur, că nu voi reuși niciodată să mi alcătuiesc o noțiune despre lumea ta de gândire, în care se cugetă fără reprezentări.
— O, ba da, vei reuși imediat. Ascultă: gânditorul încearcă să cunoască și să înfățișeze esența lumii prin logică. El știe că rațiunea noastră și unealta ei, logica, sunt instrumente imperfecte – la fel cum un artist înțelept știe prea bine că penelul sau dalta sa nu vor putea exprima niciodată în chip desăvârșit ființa strălucitoare a unui înger sau a unui sfânt. Totuși amândoi încearcă, gânditorul ca și artistul, fiecare în felul lui. Nu pot și nu au voie altfel. Căci un om care încearcă să se realizeze cu darurile ce i sunt date de la natură, face lucrul cel mai important, singurul lucru cu sens pe care l poate face. De aceea îți spuneam atât de des odinioară: nu încerca să l imiți pe cugetător sau pe ascet, ci fii tu însuți, încearcă să te realizezi pe tine însuți.
— Te înțeleg, așa, pe jumătate. Dar ce înseamnă de fapt: să te realizezi?
— Este o noțiune filozofică, n o pot exprima altfel. Pentru noi, discipolii lui Aristotel și ai Sfântului Toma, cea mai înaltă dintre toate noțiunile este existența desăvârșită. Existența desăvârșită este Dumnezeu. Tot ce mai există pe lângă el, există numai pe jumătate, numai parțial, este în devenire, este amestecat, constă din posibilități. Dumnezeu însă nu este amestecat, este unul, el nu conține posibilități, ci este în întregime realitate. Dar noi suntem trecători, suntem în devenire, suntem posibilități, pentru noi nu există desăvârșire, nu există existență deplină. Acolo însă unde pășim de la potență la faptă, de la posibilitate la realizare, acolo suntem părtași la adevărata existență, devenim cu un grad mai asemănători cu ceea ce e desăvârșit, dumnezeiesc. Asta înseamnă: a se realiza. Tu trebuie să cunoști procesul acesta, din proprie experiență. Ești doar artist și ai creat multe chipuri. Ei bine, dacă măcar o singură asemenea figură ți a izbutit
într adevăr, dacă ai eliberat imaginea unui om de amănunte întâmplătoare și ai adus o la o formă pură – atunci tu, ca artist, ai realizat această imagine umană.
— Am înțeles.
— Mă vezi, prietene Gură de Aur, într un loc și într o funcție în care naturii mele i se ușurează, întrucâtva, să se realizeze. Mă vezi trăind într o comunitate și o tradiție care mi se potrivesc și mă ajută. O mănăstire nu este cerul, e plină de imperfecțiune, totuși o viață de mănăstire, dusă cum se cuvine, este pentru oameni de felul meu mult mai propice decât viața lumească. Nu vreau să vorbesc despre cele morale, dar chiar și numai practic vorbind, gândirea pură, al cărei exercițiu și a cărei profesare este datoria mea, cere o anumită apărare de lume. Deci mie, aici, în casa noastră, mi a fost mult mai ușor să mă realizez decât ți a fost ție. Admir mult faptul că ai găsit totuși o cale și ai devenit artist. Căci ție ți a fost infinit mai greu.
Gură de Aur roși, stingherit de laudă, dar și de bucurie. Pentru a abate discuția, îl întrerupse pe prieten:
— Cele mai multe, din câte ai vrut să mi spui, le am putut înțelege. Un lucru însă tot nu vrea să mi intre în cap: anume ce numești tu „gândirea pură", adică așa zisa gândire fără imagini, și operarea cu vorbe care nu te lasă să ți reprezinți nimic.
— Ei bine, dintr un singur exemplu te poți lămuri. Gândește te la matematică! Ce reprezentări conțin numerele? Sau semnele plus și minus? Ce imagini conține o ecuație? Nici una! Când rezolvi o problemă de aritmetică sau de algebră, nu ți ajută nici o reprezentare, ci îndeplinești, un exercițiu formal în cadrul unor forme de gândire învățate.
— Așa este, Narcis. Dacă mi așterni un rând de numere și de semne, pot străbate desișul lor fără nici o reprezentare, mă pot lăsa condus de plus și minus, de ridicări la pătrat sau de paranteze și așa mai departe și pot rezolva problema. Vreau să zic – am putut cândva, acum n aș mai putea. Dar nu mi închipui că rezolvarea unor asemenea probleme formale ar avea vreo altă valoare decât cea a unui exercițiu de raționare pentru elevi. E folositor să înveți să socotești. Dar mi s ar părea lipsit de noimă și copilăros ca un om să stea toată viața lui aplecat peste asemenea calcule și să acopere la nesfârșit hârtia cu șiruri de cifre.
— Te înșeli, Gură de Aur, pentru că presupui că acest harnic socotitor ar rezolva mereu numai alte și alte probleme de școală, primite de la un dascăl oarecare. Dar el își poate pune întrebările și singur, ele se pot isca în el asemenea unor forțe care l constrâng. Trebuie să fi măsurat și calculat matematic multe spații reale și fictive, până să cutezi a aborda problema spațiului ca gânditor.
— Ei da. Însă problema spațiului, ca problemă de gândire pură, nici nu mi se pare, de fapt, o temă pentru care un bărbat să și irosească munca și anii. Pentru mine cuvântul „spațiu" nu înseamnă nimic și nu merită să i dăruiești nici un gând, câtă vreme nu mi închipui un spațiu real, bunăoară spațiul astral; a l privi pe acesta și
a l măsura, mi se pare, într adevăr, o sarcină deloc nedemnă.
Zâmbind, Narcis interveni:
— De fapt tu vrei să spui că nu prețuiești defel gândirea, în schimb prețuiești aplicarea gândirii asupra lumii practice și vizibile. Îți pot răspunde: nouă nu ne lipsesc prilejurile de a pune în aplicare gândirea, nici voința de a o face. De pildă, gânditorul Narcis și a pus de sute de ori în aplicare rezultatele gândirii sale, atât în cazul prietenului Gură de Aur, cât al fiecăruia dintre călugării săi și o face ceas de ceas. Dar cum anume ar putea „aplica" ceva, ce nu ar fi învățat și nu ar fi exersat înainte? Doar și artistul își exersează necontenit ochiul și fantezia și noi îi recunoaștem și îi prețuim exercițiul, chiar dacă el se exprimă apoi numai în puține opere reale. Nu poți să respingi gândirea ca atare, în schimb să i accepți „aplicarea"! Contradicția e limpede. Deci îngăduie mi să cuget în tihnă și judecă mi gândirea după efectele ei, la fel cum și eu am să judec calitatea ta de artist, după operele tale. Tu ești acum neliniștit și iritat, pentru că între tine și operele tale mai sunt opreliști. Dă le de o parte, caută sau clădește ți un atelier și pornește la înfăptuirea operelor tale! Multe probleme se vor rezolva astfel de la sine.
Gură de Aur nici nu și dorea ceva mai bun.
Găsi lângă poartă o încăpere, care stătea goală și se potrivea pentru atelier. Îi comandă dulgherului o masă de desenat și alte ustensile, pe care i le schiță exact. Întocmi o listă de obiecte pe care cărăușii mănăstirii urmau să i le aducă, unul câte unul, din orașele mai apropiate, o listă lungă. La dulgher și în pădure cercetă toate stocurile de lemn tăiat, își alese multe bucăți și puse să fie cărate, bucată cu bucată, în grădina năpădită de iarbă din dosul atelierului, unde le depozită ca să se usuce și încropi cu mâna lui, un acoperiș deasupra lor. De asemenea lucră mult la fierar, pe al cărui fiu, un tânăr visător, îl vrăji de a binelea și l câștigă de partea lui. Împreună cu acesta pierdea acum câte o jumătate de zi la forjă, la nicovală, la covată de răcire și la piatra de tocit; făuriră aici toate cuțitele de cioplit, drepte și curbe, toate dălțile, sfredelele și răzuitoarele, de care avea nevoie pentru prelucrarea lemnului. Erich, fiul fierarului, un tânăr cam de douăzeci de ani, deveni prietenul lui Gură de Aur, îl urma și îl ajuta pretutindeni și era plin de zel și curiozitate. Gură de Aur îi promise că l va învăța să cânte din lăută, ceea ce tânărul dorea din tot sufletul și, de asemenea, că îi va îngădui să și încerce puterile și la cioplit. Când, la răstimpuri, Gură de Aur nu se simțea în largul său sau era deprimat de mănăstire sau de apropierea lui Narcis, lângă Erich avea prilejul să se învioreze, căci acesta îl iubea cu sfială și l admira nețărmurit. Adeseori îl ruga să i povestească despre meșterul Niklaus și despre orașul de reședință al episcopului; Gură de Aur o făcea cu plăcere din când în când și apoi, deodată, se minuna el singur că sta să istorisească, asemenea unui bătrân, călătoriile și faptele lui din trecut, când de fapt viața lui abia urma să înceapă.
Nimeni nu și dădea seama că în lunile din urmă se schimbase și îmbătrânise mult peste anii săi, căci nu l cunoscuseră dinainte. Pesemne că mizeriile pribegiei și ale vieții nesigure îl consumaseră încă din primii ani; apoi însă vremea ciumei, cu nenumăratele ei orori și, la urmă, prizonieratul la conte și acea noapte de groază din beciul castelului îl zguduiseră până în străfunduri, lăsând ici colo câte o urmă: fire cărunte în barba blondă, cute subțiri pe față, perioade de somn nesănătos și, câteodată, înăuntru, în inimă, o anumită oboseală, o slăbire a poftei și a curiozității, sentimentul călduț, cenușiu, că a gustat destule și e prea sătul. În timp ce și pregătea munca, în discuțiile cu Erich, în vreme ce lucra la fierar și la dulgher, se dezgheța, devenea vioi și tânăr, îl admirau și l îndrăgeau cu toții, însă din când în când și nu rareori se întâmpla să șadă câte o jumătate de ceas sau chiar un ceas întreg obosit, surâzător și visând, pradă apatiei și indiferenței.
Foarte importantă era pentru el întrebarea cu ce anume să și înceapă munca. Prima lucrare, pe care dorea s o realizeze aici și cu care nădăjduia să răsplătească ospitalitatea mânăstirii, nu trebuia să fie ceva întâmplător, așezat undeva, în văzul celor curioși, ci, asemenea operelor străvechi din incintă, să țină în întregime de construcția mânăstirii și de viață, să devină o parte a ei. Ar fi vrut de pildă să facă un altar sau un amvon, dar nici pentru unul, nici pentru celălalt nu era nici spațiu, nici nevoie. Găsi în schimb, altceva. În refectoriul părinților exista o firidă înălțată, în care în timpul meselor un frate tânăr citea întotdeauna din viețile sfinților. Această firidă era neîmpodobită . Gură de Aur hotărî să îmbrace accesul la pupitru și pupitrul însuși cu o ornamentație de lemn, semănând cu aceea a unui amvon, cu figuri, unele pe jumătate în relief, și altele, câteva, aproape complet degajate. Își împărtăși planul abatelui, care l lăudă și l încuviință.
Când, în sfârșit munca putu începe – se așternuse zăpada și trecuse Crăciunul – viața lui Gură de Aur îmbrăcă o formă nouă. Pentru mănăstire era ca și dispărut, nimeni nu l mai vedea, la capătul orelor de școală nu mai aștepta roiul elevilor, nu mai hoinărea prin pădure, nu se mai plimba prin patio. Mesele le lua acum la morar – nu mai era același, pe care odinioară, ca elev, îl vizitase adeseori. Iar în atelier nu admitea picior de om, afară de ajutorul său, Erich; în unele zile nu i adresa nici acestuia vreo vorbă.
Pentru prima sa lucrare, galeria lectorului, întocmise, după o îndelungată cugetare, următorul plan: din cele două părți care alcătuiau lucrarea, una trebuia să reprezinte lumea, cealaltă verbul divin. Partea inferioară, scara, crescând dintr un trunchi gros de stejar și răsucindu se în jurul său, avea să reprezinte creațiunea, imagini din natură și din viața simplă a patriarhilor. Partea superioară, balustrada, urma să poarte imaginile celor patru evangheliști. Unuia dintre ei intenționa să i dea înfățișarea răposatului abate Daniel, altuia a răposatului pater Martin, urmașul său iar în figura lui Luca voia să l eternizeze pe meșterul său Niklaus.
Dădu peste greutăți mari, mai mari decât își închipuise. Ele îi pricinuiră griji, însă erau griji plăcute, își pețea opera cu încântări și deznădejdi, ca pe o femeie pudică, se lupta cu ea încrâncenat și cu gingășie, precum se luptă un pescar cu o știucă mare, orice rezistență îl învăța ceva și îl sensibiliza mai mult. Uită tot restul, uită de mănăstire, uită aproape și de Narcis. Acesta se nimeri de câteva ori pe acolo, dar nu i se arătară decât niște desene.
În schimb într o zi Gură de Aur îl surprinse cu rugămintea de a i asculta confesiunea.
— Până acum n am fost în stare, mărturisi el, mi s a părut că sunt prea neînsemnat, și așa m am simțit destul de umilit în fața ta. Acum mă simt mai bine, am munca mea și nu mai sunt un nimeni. Și, de vreme ce îmi duc viața aici, într o mănăstire, vreau să mă supun ordinii.
Se simțea destul de puternic pentru a înfrunta ceasul acesta și nu voia să l mai amâne. Iar în traiul recules al primelor săptămâni, în emoția tuturor revederilor și amintirilor de tinerețe, ca și în povestirile pe care i le tot cerea cu rugăminți Erich, privirea retrospectivă asupra vieții sale dobândise, o anumită ordine și limpezime.
Narcis îl primi fără solemnitate la confesiune. Ea dură în jur de două ceasuri. Cu fața neclintită abatele ascultă aventurile, suferințele și păcatele prietenului său, puse câteva întrebări, nu l întrerupse niciodată și ascultă impasibil și acea parte a confesiunii, în care Gură de Aur îi mărturisi și spulberarea credinței sale în dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu. Multe din mărturisirile celui ce se confesa, îl emoționau, își dădea seama cât de profund fusese zguduit și speriat și cât de aproape de pieire fusese, câteodată. Apoi îi venea iarăși să zâmbească și era mișcat de nevinovăția copilăroasă păstrată de prietenul său, căci îl descoperea îngrijat și plin de căință pentru unele gânduri puțin pioase, care, în comparație cu propriile sale dubii și abisuri de gândire, erau inofensive.
Spre uimirea lui Gură de Aur, ba chiar spre dezamăgirea lui, confesorul nu consideră păcatele sale prea grave, dar îl admonestă și îl pedepsi fără cruțare pentru că neglijase să se roage, să se mărturisească și să se împărtășească. Îi impuse canonul ca, înainte de a primi împărtășania, să trăiască vreme de patru săptămâni cumpătat și cast, să asculte în fiecare dimineață slujbe și în fiece seară să recite de trei ori Tatăl nostru și un imn marianic.
După aceea îi spuse:
— Te previn și te rog să nu iei prea ușor acest canon. Nu știu dacă mai cunoști exact textul slujbei. Va trebui să l urmărești cuvânt cu cuvânt și să te dăruiești înțelesului lor. Tatăl nostru și câteva imnuri, am să le recit eu însumi, chiar astăzi, împreună cu tine și am să ți indic spre care cuvinte și sensuri trebuie să ți îndrepți, în mod cu totul deosebit, atenția. Să nu reciți și să nu asculți sfintele cuvinte așa cum se recită și se ascultă cuvintele omenești. De câte ori te surprinzi că înșiri pur și simplu cuvintele, și asta se va întâmpla mai des decât ai crede, adu ți aminte de ceasul acesta și de faptul că te am prevenit, începe de la capăt și rostește cuvintele astfel și primește le astfel în inimă, precum îți voi arăta.
Fie că a fost o coincidență fericită, fie că abatele înaintase atât de mult în știința sufletului omenesc, fapt este că din această confesiune și din acest canon rezultă pentru Gură de Aur o perioadă de împlinire și de pace, care îl ferici profund. În toiul muncii sale, încărcată de încordări, griji și satisfacții, el se află în fiecare dimineață și seară, grație exercițiilor spirituale ușoare, dar împlinite cu conștiinciozitate, eliberat de emoțiile zilei și transpus cu întreaga lui ființă într o ordine superioară, care l smulgea din singurătatea primejdioasă a creatorului incluzându l, în împărăția lui Dumnezeu ca pe unul dintre copiii Lui. Chiar dacă trebuia să înfrunte solitar lupta pentru opera sa și să i dăruiască toată pasiunea simțurilor și sufletului, totuși ceasul de reculegere îl conducea de fiecare dată înapoi, la inocență. Scăpând adesea de furie sau de nerăbdare, sau transfigurat până la voluptate, în timp ce lucra în exercițiile pioase se cufunda ca într o apă adâncă, răcoroasă, care l spăla de trufia entuziasmului, ca și de trufia deznădejdii.
Nu reușea întotdeauna. Câteodată seara, după ceasuri de muncă înfierbântată nu găsea liniștea și concentrarea necesară, de câteva ori uită exercițiile și de mai multe ori, în vreme ce se străduia să le aprofundeze, îl opri și l chinui ideea că a recita rugăciuni este, la urma urmelor, o strădanie copilărească față de un Dumnezeu care nu există sau care nici nu l poate ajuta. I se plânse prietenului.
— Continuă, zise Narcis, ai promis și trebuie să ți împlinești promisiunea. Nu ai de ce să te întrebi dacă Dumnezeu îți ascultă rugăciunea, sau, dacă, acel Dumnezeu, pe care ți l poți reprezenta există în fond sau nu. Și nici n ai de ce te gândi că strădaniile tale sunt copilăroase. În comparație cu cel către care ni se îndreaptă rugăciunile, toate faptele noastre sunt copilăroase. În timpul exercițiilor să ți interzici cu desăvârșire aceste gânduri neroade, de băiețandru. Rostește ți Pater noster ul și imnul marianic, dăruiește te cuvintelor, încarcă te de ele, la fel cum bunăoară, în timp ce cânți din gură sau la lăută, nu urmărești cine știe ce gânduri înțelepte sau deducții, ci execuți un sunet sau o poziție a degetelor pe cât poți de curat și desăvârșit. În vreme ce cântă, nimeni nu stă să se gândească dacă este sau nu de folos cântecul lui, ci cântă pur și simplu. La fel trebuie să te și rogi.
Și din nou reuși. Din nou eul său încordat și setos se stingea în ordinea înaltă, din nou cuvintele venerabile treceau peste el și prin el, asemenea stelelor.
Cu mare mulțumire abatele observă că după trecerea timpului prevăzut pentru canon și după primirea sacramentelor, Gură de Aur continuă să îndeplinească exercițiile zilnice, săptămâni și luni de a rândul.
Între timp, lucrarea înainta. Din stâlpul gros al scării în spirală crescu, parcă țâșnind dintr un izvor, o mică lume de figuri, de plante, de animale și oameni, cu un tată Noe la mijloc, printre frunze de viță și ciorchini, o adevărată carte cu poze, o laudă a creației și a frumuseții ei, desfășurându se liberă ca într un joc, dar condusă de o tainică ordine și disciplină. În decursul acestor luni nimeni nu văzu lucrarea afară de Erich, care îi dădea o mână de ajutor și nu mai nutrea alt gând decât acela de a deveni la rândul său artist în anumite zile nici el nu avea voie să calce în atelier. În alte zile Gură de Aur se ocupa de dânsul, îl instruia și i îngăduia să și încerce mâna, încântat de a avea alături un suflet credincios, un învățăcel. Dacă lucrarea va fi gata și va izbuti, plănuia să l ceară tatălui său și să l crească, să l țină pe lângă el, ca ajutor permanent.
La chipurile evangheliștilor lucra în zilele sale cele mai bune, când toate erau armonioase și nu se simțea chinuit de nici o îndoială. Cel mai bine izbutea, așa i se părea, statuia căreia îi împrumutase trăsăturile abatelui Daniel, o iubea mult, căci fața ei radia inocență și bunătate. De figura meșterului Niklaus era mai puțin mulțumit, deși Erich tocmai pe acesta o admira mai mult. Această statuie vădea discordie sufletească și tristețe, părea plină de planuri de creație înaltă și, în același timp, plină de cunoaștere deznădăjduită a nimicniciei creației, de tristețe după unitatea și nevinovăția pierdută.
Când abatele Daniel fu gata, îl puse pe Erich să curețe atelierul. Acoperi restul lucrării cu pânze și așeză în lumină numai această figură. Apoi se duse la Narcis și, deoarece îl află ocupat, așteptă cu răbdare până în a doua zi. Atunci, la ceasul amiezii, îl conduse pe prietenul său în atelier, până în fața sculpturii. Narcis stătu și privi. Stătu și și îngădui un răgaz, privind figura cu atenția și meticulozitatea cărturarului. Gură de Aur se afla în spatele lui, tăcea și se străduia să și strunească furtuna inimii. „Oh, gândi el, dacă unul din noi doi nu rezistă acum, e foarte rău. Dacă lucrarea mea nu este destul de bună sau dacă el nu o poate înțelege, atunci toată munca mea de aici și a pierdut valoarea. Ar fi trebuit să mai aștept."
Minutele îi părură ceasuri, se gândea la ziua în care meșterul Niklaus ținuse în mână primul său desen, de încordare își încleștă una de alta mâinile fierbinți și umede.
Narcis se întoarse spre el și în aceeași clipă Gură de Aur se simți mântuit. Pe fața îngustă a prietenului vedea înflorind ceva ce nu mai înflorise din anii tinereții: un zâmbet, unul aproape sfios, pe această față impregnată de spirit și voință, un zâmbet de dragoste și de dăruire, un licăr ca și cum solitudinea și mândria acestei fețe ar fi fost pentru o clipă străpunse și din ea ar străluci numai expresia unei inimi pline de dragoste.
— Gură de Aur, zise Narcis, foarte încet, cumpănindu și și acum cuvintele, desigur nu te aștepți din partea mea să devin, dintr o dată, cunoscător de artă. Nu sunt și tu știi bine asta. Nu ți pot spune nimic despre arta ta, ca să nu ți pară ridicol. Dar, îngăduie mi să ți spun un sigur lucru: la prima privire am recunoscut în acest apostol pe abatele nostru Daniel și nu numai pe el, ci și tot ce el însemnase, pe atunci, pentru noi: demnitate, bunătate, simplitate. Așa cum stătuse răposatul Daniel în fața venerației noastre tinerești, la fel stă acum din nou în fața mea și laolaltă cu dânsul tot ce ne a fost sfânt pe atunci și ce ne face neuitată vremea aceea. Cu această imagine, mi ai făcut un dar bogat, prietene, mi l ai redat pe abatele nostru Daniel, dar în afară de asta mi te ai dezvăluit pentru prima oară, în întregime. Acum știu cine ești. Să nu mai vorbim despre asta, nu mi e îngăduit. O, Gură de Aur, am avut parte și de ceasul acesta!
Era liniște în încăperea cea mare. Gură de Aur vedea că prietenul său este mișcat până în adâncul sufletului. Stinghereala îi tăia respirația.
— Da, zise el scurt, mă bucur. Dar acum e într adevăr timpul să te duci la masă.



CAPITOLUL XIX

Doi ani lucră Gură de Aur la opera aceasta și din al doilea an Erich îi fu repartizat ca ajutor permanent. În cioplitura scărilor făuri, cu inspirație, un mic paradis, plămădi cu încântare un frumos desiș de copaci, crengi înfrunzite și ierburi, cu păsări pe ramuri, și pretutindeni printre ele, răsăreau trupuri și capete de animale. În mijlocul acestei grădini primordiale, pașnice, îmbelșugate în verdeață, reprezenta câteva scene din viața patriarhilor. Rareori își întrerupse munca sârguincioasă. Rareori se ivea câte o zi, în care îi era cu neputință să lucreze, în care neliniștea sau plictisul îl făceau să se depărteze de opera sa. Atunci i o dădea elevului în grijă, iar el umbla sau călărea prin împrejurimi, respira în pădure mireasma îmbietoare a libertății și a vieții de vagabond, își căuta câte o țărăncuță, se ducea și la vânătoare și zăcea cu orele în iarbă, neputându și lua ochii de la ogivele alcătuite de vârfurile copacilor, de la tufele sălbatice ale ferigilor și grozamei. Niciodată nu lipsea mai mult de o zi sau două. Apoi se apuca de lucrare, cu înnoită pasiune sculpta cu voluptate desișul vegetal, dezghioca atent și gingaș capete de oameni din lemn, cresta cu tăieturi viguroase câte o gură, un ochi, o barbă pletoasă. Afară de Erich numai Narcis mai cunoștea opera, intra de multe ori aici, atelierul îi devenea, la răstimpuri, încăperea cea mai dragă din mănăstire. Privea cu bucurie și cu uimire. Acolo creștea și înflorea ceea ce prietenul său purtase ani în șir în inima lui neliniștită, încăpățânată și copilăroasă, o creație, o mică lume ce ieșea acum la suprafață: poate un joc, dar cu siguranță nu mai puțin prețios decât jocul logicii, al gramaticii și al teologiei
Îngândurat, el zise odată:
— Învăț multe de la tine, Gură de Aur. Încep a înțelege ce este arta. Înainte vreme, în comparație cu gândirea și cu știința, nu mi se părea demnă de luat în serios. Gândeam cam așa: „Întrucât omul este un amestec îndoielnic de spirit și materie, întrucât spiritul îi deschide cunoașterea celor veșnice, iar materia, îl coboară și l înlănțuie de ceea ce este trecător, el ar trebui să se depărteze de simțuri și să năzuiască spre tărâmul spiritual, pentru a și înălța viața și a i da sens". „Din obișnuință mă prefăceam a prețui arta, dar de fapt eram trufaș și o priveam de sus. Abia acum văd câte căi există spre cunoaștere și îmi dau seama că drumul spiritului nu este singurul și, poate, nici cel mai bun. Este drumul meu, desigur; voi continua să l urmez. Însă pe tine te văd pe drumul opus, pe drumul simțurilor cum prinzi la fel de profund taina existenței și o exprimi mult mai viu decât sunt în stare cei mai mulți dintre gânditori.
— Înțelegi acum, zise Gură de Aur, că nu pot pricepe ce poate fi gândirea fără reprezentare?
— Am înțeles de mult. Gândirea noastră este o permanentă abstractizare, o întoarcere a privirii de la simțuri o încercare de construire a unei lumi pur spirituale. Tu însă îndrăgești tocmai ce e mai nestatornic și muritor, și proclami sensul lumii tocmai în ceea ce este efemer. Tu nu ți întorci privirea de la aceste lucruri vremelnice, tu li te dăruiești, și prin dăruirea ta ele capătă valoare supremă, devin egale cu cele veșnice. Noi, cugetătorii, încercăm a ne apropia de Dumnezeu, scăzând lumea din flinta lui. Tu te apropii de El, iubindu i creația și creând o din nou. Și una și alta sunt lucrări umane și imperfecte, dar arta este mai nevinovată...
— Nu știu, Narcis. Dar se pare că voi, gânditorii și teologii, reușiți totuși mai bine s o scoateți la capăt cu viața, să vă apărați de deznădejde. De mult nu te mai invidiez pentru știința ta, prietene, dar te invidiez pentru liniștea, pentru netulburarea, pentru pacea ta.
— N ar trebui să mă invidiezi, Gură de Aur. Nu există pace așa cum o concepi tu. Pacea există, desigur, dar nu una care sălășluiește mereu în noi și nu ne mai părăsește. Există numai o pace care se cucerește, prin lupte neîncetate și trebuie recucerită zi de zi. Tu nu mă vezi luptând, nu mi cunoști nici lupta din timpul studiului, nici lupta din chilia de rugăciuni. E bine că nu le cunoști. Tu vezi numai că sunt mai puțin supus toanelor decât tine și socotești că asta înseamnă pace. Este însă luptă, luptă și sacrificiu, ca orice viață adevărată, ca și a ta.
— Să nu ne certăm pentru asta. Nici tu nu vezi toate luptele mele. Și nu știu dacă poți înțelege ce e în inima mea la gândul că, în curând, lucrarea aceasta va fi terminată. Va fi luată de aici și pusă acolo unde îi e locul, eu voi primi câteva laude și apoi mă voi întoarce într un atelier gol, despuiat, întristându mă de tot ce nu mi a izbutit în lucrarea mea, de tot ce voi, ceilalți, nu puteți vedea, și voi fi în sufletul meu tot atât de gol și de jefuit ca și atelierul.
— Poate că i așa, zise Narcis, și nici unul dintre noi nu l poate înțelege în întregime pe celălalt. Însă toți oamenii, care sunt de bună credință, au ceva în comun și anume faptul că până la urmă ne rușinam de operele noastre, că trebuie să o luăm iarăși și iarăși de la capăt, că sacrificiul trebuie mereu adus din nou.
Câteva săptămâni mai târziu, lucrarea lui Gură de Aur era terminată și înălțată la locul ei. Se repetă acum ceea ce încercase cândva mai de mult: opera lui trecu în posesia celorlalți, fu contemplată, judecată, lăudată, i se aduseră elogii și onoruri; dar inima lui și atelierul rămaseră goale și nu mai știa dacă opera meritase sacrificiul. În ziua dezvelirii fu invitatul părinților, se oferi un banchet în cinstea lui și se servi cel mai vechi vin din pivnițele mânăstirii; Gură de Aur înghiți peștele gustos și vânatul, dar mai mult decât vinul vechi, îl încălzi participarea și bucuria cu care Narcis salută opera și cinstirea ei de către ceilalți.
O nouă lucrare, dorită și comandată de abate, era gata proiectată, un altar pentru capela Mariei din Neuzell, care ținea de mănăstire și unde un călugăr din Mariabronn slujea ca preot. Pentru acest altar Gură de Aur voia să sculpteze o statuie a Mariei, în care intenționa să eternizeze una din figurile de neuitat ale tinereții sale, frumoasa, mereu neliniștita fiică de cavaler, Lydia. În rest, însărcinarea avea prea puțină importanță pentru el, însă părea potrivită pentru ca Erich să și facă dintr însa lucrarea lui de calfă. Dacă Erich se dovedea vrednic, va dobândi în el, pentru totdeauna un bun colaborator, care îl va putea înlocui și elibera pentru acele opere, care ele singure îl mai interesau într adevăr. Căută acum cu Erich lemn potrivit pentru altar și l puse pe băiat să l pregătească. Gură de Aur îl lăsa adesea singur, reîncepuse hoinărelile și plimbările lungi prin pădure; când, odată, lipsi mai multe zile în șir, Erich îi raportă abatelui absența sa, iar abatele se temu și el ca prietenul lui să nu fi plecat pentru totdeauna. Între timp el se întoarse, lucră vreme de o săptămână la statuia Lydiei, apoi reîncepu să hoinărească. Era apăsat de griji; de când isprăvise lucrarea cea mare, în viața lui se înstăpânise dezordinea, lipsea de la mesa matinală, era profund neliniștit și nemulțumit. Acum se gândea mult la meșterul Niklaus, întrebându se dacă el însuși nu va deveni curând asemenea lui Niklaus, harnic, destoinic și deplin cunoscător al meșteșugului, dar văduvit de libertate și de tinerețe. Deunăzi, o mică aventură îl pusese pe gânduri. În timpul hoinărelilor sale, întâlnise o țărăncuță tânără, Francisca pe nume, care i plăcuse mult și pe care se străduise s o farmece, așa că și pusese în aplicare toată arta de cuceritor, dobândită odinioară. Fata asculta cu plăcere flecăreala lui, râdea încântată de glumele sale, dar îi respinse ispitirile și pentru prima oară simți că apare bătrân în ochii unei femei tinere. Nu se mai duse pe acolo, dar nu putuse uita. Francisca avea dreptate, se schimbase, o simțea el însuși, și nu cele câteva fire cărunte ivite pretimpuriu sau cele câteva cute de sub ochi erau pricina, ci mai mult ceva din ființa și din starea lui de spirit; se descoperi bătrân, se descoperi teribil de asemănător cu meșterul Niklaus. Se observă cu neplăcere și dădu din umeri; devenise neliber și sedentar, nu mai era nici vultur, nici iepure, devenise un animal de casă. Hoinărind prin pădure, căuta mai mult mireasma trecutului, amintirea călătoriilor de odinioară, decât o nouă pribegie și o nouă libertate, le căuta cu jind și cu suspiciune, asemenea unui câine care adulmecă o urmă pierdută. Iar după ce zăbovea pe drumuri o zi sau două, după ce colinda și chefuia puțin, ceva îl atrăgea irezistibil înapoi, acasă, avea conștiința încărcată, simțea că l așteaptă atelierul, se simțea răspunzător pentru altarul început, pentru lemnul pregătit, pentru ajutorul său Erich. Nu mai era liber, nu mai era tânăr. Își propuse cu hotărâre ca atunci când Lydia –Maria va fi terminată, să întreprindă o călătorie și să mai guste încă o dată viața de drumeț. Nu era bine să trăiască atâta vreme într o mănăstire, numai printre bărbați. O fi bine pentru călugări, pentru el însă, nu. Cu bărbații se putea discuta frumos și înțelept, aveau înțelegere pentru munca unui artist, dar restul, flecăreala, gingășia, jocul, dragostea, plăcerea fără gânduri – toate acestea nu înfloreau printre bărbați; pentru ele era nevoie de femei, de drumeție, de hoinăreală și de imagini mereu înnoite. Aici, totul în jurul său era cenușiu și grav, greoi și bărbătesc și i se strecurase și lui în sânge, molipsindu l.
Gândul la viitoarea călătorie îl consola; se ținea, cuminte, de muncă, pentru a se elibera cât mai curând. Și pe măsură ce făptura Lydiei ieșea treptat din lemn, venind parcă spre el, și mâna lui făcea ca veșmântul să cadă în cute severe de pe genunchii ei nobili, îl însufleți o bucurie intimă și dureroasă, o nostalgică iubire pentru această imagine, pentru chipul frumos, sfios de fată, pentru amintirea de odinioară, pentru prima sa dragoste, primele sale călătorii, pentru tinerețea sa. Lucra cucernic la imaginea gingașă, o simțea legată de tot ce avea mai bun în ființa lui, de tinerețea sa, de cele mai delicate dintre amintirile sale. Era o fericire să i modeleze gâtul plecat, gura prietenos tristă, mâinile fine, degetele lungi, cupele frumos boltite ale unghiilor. Cu admirație și cu respectuoasă dragoste privea și Erich statuia, ori de câte ori avea prilejul.
Când fu aproape terminată, o arătă abatelui. Narcis zise:
— E cea mai frumoasă operă a ta, dragule, în toată mănăstirea
n avem nimic cu care s ar putea asemăna. Trebuie să ți mărturisesc că în lunile acestea din urmă am fost de câteva ori îngrijorat din pricina ta. Te vedeam neliniștit și suferind și când dispăreai și lipseai mai mult de o zi, mă gândeam, câteodată, cu grijă: „Poate că nu se mai întoarce". Iar acum, ai făcut această statuie minunată. Sunt bucuros și mândru de tine!
— Da, zise Gură de Aur, sculptura a ieșit destul de bine. Dar acum ascultă mă, Narcis! Pentru ca lucrarea aceasta să izbutească, a fost nevoie de toată tinerețea mea, de drumurile, de dragostele mele, de strădania mea de a cuceri femeile... Aceasta este fântâna din care m am adăpat. Fântâna va seca în curând, inima mi se usucă. Voi isprăvi această Maria, dar apoi îmi voi lua concediu o bună bucată de vreme, nu știu pentru cât timp, ca să mi caut din nou tinerețea și toate cele câte mi au fost dragi odată. Poți înțelege? Ei, da! Știi, am fost oaspetele tău și nu m am lăsat niciodată plătit pentru munca mea...
— Þi am oferit plată, îl întrerupse Narcis.
— Da, și acum primesc. Îmi voi comanda haine noi iar când vor fi gata, am să te rog să mi dai un cal și câțiva taleri, apoi voi pleca în lume. Nu mi spune nimic, Narcis, și nu fi trist. Nu că nu mi ar plăcea aici, nicăieri nu aș putea o duce mai bine. E vorba de altceva. Ai să mi împlinești dorința?
Nu se mai vorbi mult despre acest subiect. Gură de Aur își comandă un rând de haine simple, de călărie, și cizme și pe când se apropia vara, o isprăvi pe Maria, de parcă ar fi fost ultima lui lucrare; cu grijă plină de dragoste dădu mâinilor, feței, părului, ultima lor desăvârșire. Părea chiar oarecum că tărăgănează plecarea, de parcă mereu s ar fi lăsat cu plăcere, încă puțin reținut de aceste ultime, delicate neteziri ale statuii. Trecu zi după zi și el tot mai avea de orânduit câte ceva. Deși apropiata despărțire îl durea, Narcis mai zâmbea câteodată pe seama îndrăgostirii lui Gură de Aur și a neputinței sale de a se rupe de chipul Mariei.
Gură de Aur îl luă totuși, prin surprindere într o zi, venind brusc să și anunțe plecarea. Luase hotărârea peste noapte. În costumul cel nou, cu o beretă nouă pe cap, veni la Narcis ca să și ia rămas bun. Se mărturisise și se împărtășise cu puțin timp în urmă. Acum venea să i spună adio și să și ia binecuvântarea de drum. Amândurora le venea greu să se despartă, și Gură de Aur se prefăcea a fi mai aspru și mai netulburat decât se simțea în inima lui.
— Am să te revăd? întrebă Narcis.
— O, da, dacă frumosul tău cal nu mi rupe gâtul, ai să mă revezi cu siguranță. Altminteri n ar mai exista nimeni care să te numească Narcis și să ți dea bătaie de cap. Te poți bizui pe asta. Nu uita să veghezi asupra lui Erich. Și să nu se atingă nimeni de statuia mea. Precum am hotărât, va rămâne la mine în odaie și te rog să nu dai cheia din mână.
— Te bucuri de călătoria asta? Gură de Aur avu un tremur al pleoapelor.
Ei, m am bucurat, așa e întotdeauna. Dar acum, când trebuie să încalec și să plec, mi se pare totuși mai puțin vesel decât credeam. Ai să râzi de mine, dar nu mi vine deloc ușor să mă despart, și această legătură mă necăjește. E ca o boală, oamenii tineri și sănătoși n o
cunosc. Meșterul Niklaus era și el așa. Dar să nu mai pălăvrăgim de pomană! Binecuvântează mă, dragul meu, vreau să pornesc...
Încălecă și se duse.
În gândurile sale, Narcis era foarte preocupat de prietenul său, își făcea griji din pricina lui și i ducea dorul. Oare va mai întoarce pasărea care își luase zborul, acest fluieră vânt ce i era atât de drag? Iată că omul acesta, ciudat și iubit, a pornit din nou pe drumul lui încâlcit, lipsit de voință, hoinărește iarăși prin lume avid și curios, urmându și instinctele violente, sumbre, un copil mare furtunos și nesățios. Dumnezeu să l ocrotească, întoarcă se teafăr. Din nou zbura de colo până colo fluturele acesta, din nou păcătuia, ademenea femei, își căuta plăcerile, va ajunge poate iarăși la crimă, în primejdii și n închisoare și se va prăpădi. Câte griji putea pricinui acest băiat blond, care se jeluia că îmbătrânește și te privea cu asemenea ochi de copil! Cât de mult trebuia să te temi pentru soarta lui! Și, totuși, Narcis se bucura din toată inima pentru el. În fond, îi plăcea că acest copil îndărătnic era atât de greu de îmblânzit, că avea asemenea toane, că acum evadase din nou și și tocea coarnele, gonind de colo până colo.
În fiecare zi, la un ceas sau altul, gândurile abatelui se întorceau către prietenul său, cu dragoste și nostalgie, cu recunoștință și griji, câteodată cu îndoieli și reproșuri. Oare nu ar fi trebuit să i dezvăluie în mai mare măsură prietenului său cât de mult îl iubea, cât de puțin l ar fi dorit altfel, cât de bogat devenise prin el și prin arta lui? Îi spuse prea puțin din toate acestea, poate mult prea puțin – cine știe dacă nu l ar fi putut reține?
Dar prin Gură de Aur nu devenise doar mai bogat. Prin el devenise în același timp mai sărac, mai sărac și mai slab și era desigur bine că nu i arătase prietenului său acest adevăr. Lumea în care trăia și în care se simțea acasă, lumea lui, viața de mânăstire, funcția, erudiția lui, clădirea frumos orânduită a ideilor sale, fuseseră adeseori puternic zguduite și puse sub semnul îndoielii de acest prieten. Nu exista dubiu: din unghiul de vedere al mânăstirii, al rațiunii și al moralei, viața lui era mai bună, mai dreaptă, mai constantă, mai orânduită și exemplară, era o viață a ordinii și a slujirii severe, un sacrificiu continuu, o năzuință mereu înnoită spre limpezime și dreptate, era cu mult mai curată și mai bună decât viața unui artist, a unui vagabond și a unui muieratic. Dar privind de sus, din unghiul de vedere al Domnului – oare într adevăr ordinea și disciplina unei vieți exemplare, renunțarea la lume și la fericirea simțurilor, îndepărtarea de murdărie și de sânge, retragerea în filozofie și reculegere, erau ele mai bune decât viața lui Gură de Aur? Oare omul fusese creat într adevăr pentru a duce o viață măsurată, ale cărei ceasuri și rânduieli erau însemnate de clopotele care chemau la rugăciune? Oare omul fusese creat într adevăr pentru a i studia pe Aristotel și pe Toma de Aquino, pentru a ști grecește, pentru a și sugruma simțurile și pentru a fugi din lume? Nu fusese creat de Dumnezeu cu simțuri și instincte, cu tenebre sângeroase, cu aptitudinea păcatului, a voluptății și a disperării? În jurul acestor întrebări se roteau gândurile abatelui, când zăboveau la prietenul său.
Da, și poate că nu era doar mai copilăros și mai omenesc să duci o viață ca Gură de Aur, poate că la urma urmei era și mai temerar și mai grandios să te lași în voia curentului crâncen și a smintelii, să comiți păcate și să iei asupra ta urmările lor amarnice, în loc să duci, alăturea de lume, o viață curată, cu mâinile spălate, să ți plantezi o frumoasă grădină cu gânduri pline de armonie și să umbli fără de păcat printre straturile ei ocrotite. Poate era mai greu, mai curajos și mai nobil să colinzi cu încălțările rupte prin păduri și pe drumuri, să rabzi soarele și ploaia, foamea și nevoia, să te joci cu bucuriile simțurilor și să le plătești cu suferința.
Oricum, Gură de Aur îi arătase că un om chemat la fapte mari se poate cufunda până departe de tot în sminteala sângeroasă, amețită a vieții, se poate năclăi în colb și în sânge, fără a deveni, totuși mărunt și trivial fără a ucide dumnezeiescul din el, că poate rătăci prin bezne adânci fără ca lumina divină și puterea creatoare să se stingă în sanctuarul sufletului său. Narcis privise adânc în viața tulbure a prietenului său, însă nici dragostea, nici respectul față de el nu i scăzuseră. O, nu, iar de când văzuse ieșind de sub mâinile pătate ale lui Gură de Aur aceste splendide imagini, tăcute și totuși vii, transfigurate de o formă și o ordine lăuntrică, aceste fețe însuflețite, radiind de duh, aceste plante și flori nevinovate, aceste mâini ce implorau sau binecuvântau, toate aceste atitudini îndrăznețe și blânde, orgolioase sau sfinte, știa bine că în această inimă nestatornică de artist și de seducător, sălășluia un belșug de lumină și de har divin.
În discuțiile lor, nu i fusese greu să pară superior prietenului, să opună pasiunii lui disciplina și ordinea gândurilor sale. Însă fiece mic gest al oricăreia dintre statuile lui Gură de Aur, fiece ochi, fiece gură, fiece lujer și fiece cută de veșmânt, nu însemnau ele mai mult, nu erau mai adevărate, mai vii și de neînlocuit, decât orice performanță, a unui cugetător? Artistul acesta, a cărei inimă era atât de plină de îndărătnicie și suferință, nu înălțase el pentru nenumărați oameni, prezenți și viitori, întruchipări ale suferinței și năzuințelor lor, simboluri spre care se puteau îndrepta rugăciunile și venerația, spaimele și nostalgia celor fără de număr, pentru a găsi în ele alinare, încuviințare și îmbărbătare?
Zâmbind și totuși trist, Narcis își aduse aminte de toate momentele, începând din tinerețea lor timpurie când îl îndrumase și l dăscălise pe prietenul său. Prietenul îi primise sfaturile cu recunoștință, acceptase de fiecare dată, superioritatea și poziția lui de conducător. Și apoi, își oferise în tăcere, operele născute din furtuna și chinurile vieții sale biciuite: nu cuvinte, nu doctrine, nu lămuriri, nu avertismente, ci viață adevărată, înălțată pe culmi. În schimb, cât de sărac era el însuși, cu știința, cu disciplina sa monahală, cu dialectica sa!
Acestea erau întrebările, în jurul cărora se învârteau gândurile lui Narcis. Cum, cu mulți ani în urmă, intervenise, violent și zguduitor, în tinerețea lui Gură de Aur așezându i viața într un spațiu nou, la fel îl încercase acum prietenul care, de la reîntoarcerea sa, îl zguduise, îl împinsese către îndoieli și cercetare de sine. Era egalul său; Narcis nu i dăduse nimic ce să nu i se fi întors cu sporită dăruire.
Prietenul plecat călare în depărtări îi lăsa răgaz de cugetare. Săptămânile treceau, de mult înflorise castanul, de mult frunzișul de un verde fraged și lăptos al fagilor devenise întunecos, des și aspru, de mult poposiseră berzele pe turnul de la poartă, clociseră, scoseseră pui și i învățaseră să zboare. Cu cât Gură de Aur întârzia mai mult, cu atât Narcis vedea mai limpede ce i dăruise prezența lui. Avea câțiva călugări învățați în mănăstire, un cunoscător al lui Platon, un dascăl eminent de gramatică, unul sau doi teologi subtili. Erau printre monahi, câteva inimi fidele, de bună credință, care luau totul în serios. Dar nu avea nici unul care să fi fost egalul său, nici unul cu care să se fi putut măsura. Acest dar prețios i l făcuse numai Gură de Aur. Îi venea tare greu să se lipsească din nou de el. Se gândea cu dor la cel dus departe.
Adeseori trecea pragul atelierului, îl încuraja pe ucenicul Erich care continua munca la altar și aștepta cu teamă și nădejde întoarcerea meșterului său. Câteodată abatele descuia odaia lui Gură de Aur, în care se afla Maria, ridica grijuliu pânza de pe statuie și zăbovea în fața ei. Nu i cunoștea obârșia, Gură de Aur nu i spusese niciodată povestea Lydiei. Dar simțea, își dădea seama că acest chip feciorelnic trăise vreme îndelungată în inima prietenului său. Poate a sedus o, poate a înșelat o și a părăsit o. A luat o însă cu sine, a păstrat o în sufletul său, cu mai multă credință decât cel mai bun dintre soți și până la urmă, poate după ani mulți, în care n o mai văzuse o dată măcar, făurise această făptură frumoasă de fată atât de înduioșătoare iar în chipul, în atitudinea, în mâinile ei, cuprinsese întreaga gingășie, admirație și dorință ale unui îndrăgostit. Și în sculpturile pupitrului de lectură din refectoriu citea câte ceva din povestea prietenului său. Era povestea unui vagabond, a unui om al instinctelor, a unui dezrădăcinat și necredincios, dar ce rămăsese din toate acestea, ce se vedea aici, era în întregime bun și credincios, era plin de o dragoste vie. Cât de tainică era viața aceasta, cât de vijelioase și tulburi îi curgeau șuvoaiele și cât de nobile și de limpezi se alegeau la sfârșit rezultatele! Narcis se luptă. În cele din urmă învinse, nu deveni infidel propriului său drum, nu neglijă nimic din îndatoririle sale severe. Dar suferea din pricina pierderii și de asemenea din pricină că recunoscuse ce mult îi era legată inima de acest prieten, inimă care nu trebuia, de fapt, să aparțină decât lui Dumnezeu și misiunii sale.



CAPITOLUL XX

Vara trecu, macul și albăstrelele, neghina și ochiul boului se veștejiră și se scuturară, broaștele din eleșteu tăcură iar berzele zburau în înaltul cerului, pregătindu se să și ia bun rămas. Atunci, Gură de Aur se întoarse!
Sosi într o după amiază, pe o ploaie molcomă și nu intră în mănăstire, ci de la poartă se duse drept în atelierul său. Venise pe jos, fără cal.
Erich se sperie când îl văzu intrând. Deși îl recunoscuse de la prima privire și inima îi bătea bucuroasă, totuși băiatului i se păru că acela ce se întorsese era cu totul alt om: un Gură de Aur fals, cu mulți ani mai bătrân, cu fața pe jumătate stinsă, prăfuită, cenușie, cu trăsăturile supte, niște trăsături bolnave, suferinde, pe care nu se citea totuși durere, ci mai degrabă un zâmbet, un zâmbet binevoitor, bătrân, răbdător. Mergea greu, se târa și părea a fi bolnav și foarte obosit.
Acest Gură de Aur schimbat, străin, privi ciudat în ochii tânărului său ajutor. Nu făcea caz de întoarcerea sa, se purta de parcă tocmai ar fi ieșit din odaia alăturată, de parcă n ar fi lipsit decât o fărâmă de timp. Întinse mâna și nu avu nimic de spus, nici un salut, nici o întrebare, nici o povestire. Zise numai:
— Trebuie să dorm. Părea a fi teribil de obosit. Îl trimise pe Erich de acolo și se duse în odaia lui, de lângă atelier. Aici își scoase bereta, o scăpă din mână, își trase încălțările și se îndreptă către pat. În fundul odăii își zări, Madona înfășurată în pânze; dădu din cap spre dânsa, dar nu se duse să i scoată pânzele și să i dea binețe. În schimb se strecură până la ferestruică, îl zări pe Erich afară, așteptând speriat și îi strigă:
— Erich, nu trebuie să spui nimănui c am venit. Sunt foarte obosit. E timp și mâine pentru asta!
Apoi se întinse, în pat cu hainele pe el. După câtva timp, fiindcă nu i venea somnul, se sculă, se duse, greoi, până la perete unde atârna o oglindă mică și se căută într însa. Atent se uită la cel care l privea din oglindă: un Gură de Aur obosit, un bărbat ostenit și bătrân și veșted, cu barba încărunțită bine. Cel ce privea spre el din pătratul mic și tulbure al oglinzii era un om bătrân, cam neîngrijit, o față binecunoscută, dar totuși străină, părea ca de pe altă lume, părea că nu prea are legătură cu el. Îi aducea aminte de unele dintre fețele pe care le cunoscuse puțin, de meșterul Niklaus puțin, de bătrânul cavaler care odinioară îi comandase veșminte de paj, puțin de sfântul Iacob din biserică, de bătrânul, bărbosul sfânt Iacob care, sub pălăria de pelerin, era atât de străvechi și de cenușiu și, totuși, arăta bine și vesel.
Cercetă cu grijă chipul din oglindă, de parcă ar fi ținut cu tot dinadinsul să afle cât mai multe despre acest străin, îi făcu semn din cap și îl recunoscu: da, era el însuși, imaginea corespundea felului cum se simțea acum. Se întorsese din călătorie un bărbat bătrân, și cam apatic, un om nu prea arătos, cu care nu te puteai făli, dar nici nu puteai avea ceva împotriva lui și care, la urma urmelor, îi era pe plac: avea pe fața lui ceva ce Gură de Aur cel dinainte, cel drăguț, nu avusese, în ciuda ostenelii și a bătrâneții, se întipărise o trăsătură de mulțumire, sau mai bine zis de liniște. Râse încet, ca pentru sine, și văzu că și imaginea din oglindă râdea: frumos fârtat adusese cu el din călătorie! Jerpelit și pârlit se întorsese iarăși acasă, din mica sa escapadă în care își pierduse nu numai calul, traista de drumeț și talerii, dar mai irosise și altceva: tinerețea, sănătatea, încrederea în sine, roșeața din obraji și forța din priviri. Totuși imaginea îi plăcea: acest flăcău tomnatec, bătrân și fără vlagă, din oglindă, îi era mai drag decât Gură de Aur cel de odinioară. Era mai bătrân, mai vlăguit, mai jalnic, dar mai puțin aprig, mai împăcat, te puteai înțelege mai bine cu el. Râse și strânse una din pleoapele veștede. Apoi se culcă la loc, pe pat și de astă dată adormi.
În ziua următoare, în timp ce ședea în odaia sa, aplecat peste masă și încerca să deseneze puțin, Narcis veni să l vadă. Se opri în ușă și zise:
— Mi s a spus că te ai întors. Slavă Domnului, mă bucur mult. Cum tu nu m ai căutat, vin eu la tine. Te deranjez de la lucru?
Păși mai aproape, Gură de Aur se îndreptă, ridicându se de lângă hârtie și i întinse mâna. Deși Erich îl pregătise, Narcis se sperie până în adâncul inimii de felul în care arăta prietenul său. Acesta îl primi cu un zâmbet prietenos.
— Da, sunt din nou aici. Te salut, Narcis, e ceva vreme de când nu ne am văzut. Iartă mă că nu te am vizitat încă.
Narcis îl privi în ochi. La rândul lui, văzu nu numai jalnica ofilire a acestui chip, ci și celălalt lucru, acea trăsătură ciudat de plăcută, de calm, chiar de indiferență, de resemnare și seninătate veselă de moșneag. Experimentat în deslușirea fețelor omenești, el văzu, de asemenea, că acest Gură de Aur atât de înstrăinat și de schimbat nu mai era întru totul prezent, fie că sufletul i se depărtase mult de realitate și umbla pe cărări de vis, fie că stătea în pragul ce duce spre tărâmul de dincolo.
— Ești bolnav? întrebă cu prudență.
— Da, sunt și bolnav. M am îmbolnăvit încă de la începutul călătoriei, din primele zile. Dar mă nțelegi, n am vrut să mă întorc imediat acasă. Ați fi râs zdravăn pe socoteala mea dacă m aș fi arătat în poartă atât de repede și mi aș fi scos iarăși cizmele de călărie. Nu, n am vrut asta. Am mers mai departe, am mai hălăduit un pic și mi era ciudă că nu mi a izbutit călătoria. Prea m am lăcomit. Ei bine, mi era rușine. În sfârșit, cred că ai înțeles, tu ești un om atât de înțelept. Iartă mă, ai întrebat ceva? Parcă ar fi o vrajă, uit mereu despre ce i vorba. Însă isprava aceea cu mama, ai reușit o bine. M a durut tare, dar...
Mormăitul i se stinse într un zâmbet.
— Te vom înzdrăveni iarăși, Gură de Aur, nu vei duce lipsă de nimic. Cum de nu te ai întors din drum, îndată ce a început să ți meargă rău? De noi nu trebuie să ți fie rușine. Ar fi trebuit să te întorci imediat.
Gură de Aur râse.
— Da, acum îmi aduc aminte cum a fost. Nu am îndrăznit să mă întorc, pur și simplu. Þi am spus doar că mi era rușine. Acum însă am venit Acum mă simt iarăși bine.
— Ai avut dureri?
— Dureri? Da, am destule. Dar vezi tu, durerile sunt folositoare, ele mi au băgat mințile în cap. Acum nu mi mai este rușine, nici măcar în fața ta. Atunci când m ai vizitat în temniță, ca să mi salvezi viața, a trebuit să mi încleștez fălcile, fiindcă mă rușinam îngrozitor. Dar acum, toate astea au trecut.
Narcis îi puse mâna pe braț și el tăcu în aceeași clipă, și închise, zâmbind, ochii. Adormi pașnic. Tulburat, abatele alergă să l cheme pe medicul casei, pe pater Anton, pentru a l îngriji pe bolnav. Când reveniră, Gură de Aur ședea, dormind, la masă. Îl așezară în pat, și medicul rămase lângă el.
Îl găsi bolnav fără nădejde. Fu dus într una din odăile pentru bolnavi, Erich fu pus să l vegheze zi și noapte.
Povestea ultimei sale călătorii n o aflară în întregime niciodată. Unele amănunte le istorisi el, altele se puteau ghici. Adesea zăcea apatic, uneori avea febră și vorbea aiurea, alteori era lucid și în asemenea clipe era chemat de fiecare dată Narcis, pentru care aceste ultime convorbiri cu Gură de Aur însemnau foarte mult.
Unele fragmente din relatările și mărturisirile lui Gură de Aur le a transmis Narcis, altele ucenicul:
— Când mi s au iscat durerile? Încă de la începutul călătoriei mele. Călăream prin pădure și m am prăbușit, cu cal cu tot, am căzut într un pârâu și am zăcut în apa rece toată noaptea. Aici, înăuntru, unde mi am rupt coastele, aici sălășluiesc durerile de atunci. Nu mă aflam încă prea departe de mănăstire, dar nu mi plăcea să mă întorc, a fost într adevăr o copilărie, însă mă gândeam că ar fi caraghios. Am călărit deci mai departe, și când n am mai putut călări, căci mă durea prea rău, am vândut căluțul și am zăcut multă vreme într un spital.
Acum rămân aici, Narcis, s a isprăvit cu călăritul. S a isprăvit cu drumeția. S a isprăvit cu dansul și cu muierile. Ah, altminteri aș fi lipsit mai mult, ani întregi. Dar când am văzut că în lume nu mai există bucurii pentru mine, m am gândit: înainte de a fi nevoit să cobor în țărână, vreau să mai desenez puțin și să mai sculptez câteva statui, căci de o bucurie trebuie să am parte și eu!
Narcis îi spuse:
— Sunt foarte fericit că te ai întors. Mi ai lipsit atât de mult, m am gândit în fiecare zi la tine și de nenumărate ori mi a fost teamă că n ai să mai vrei să te ntorci niciodată.
Gură de Aur clătină din cap:
— Ei, n ar fi fost mare pagubă.
Narcis, cu inima arzând de durere și dragoste, se aplecă încet spre el și făcu acum ceea ce nu făcuse nicicând, în anii îndelungați ai prieteniei lor, atinse părul și fruntea lui Gură de Aur cu buzele. Întâi mirat, apoi mișcat, Gură de Aur băgă de seamă ce se întâmplase.
— Gură de Aur, îi șopti prietenul la ureche, iartă mă că nu ți am putut spune mai devreme. Ar fi trebuit să ți o spun atunci, când am venit la tine, în închisoare, la reședința episcopală, sau când mi a fost dat să ți văd primele sculpturi, sau, cine știe când, altădată. Lasă mă să ți spun azi, cât de mult te iubesc, cât de mult ai însemnat, dintotdeauna, pentru mine, cât mi ai îmbogățit viața. Nu va avea mare preț pentru tine. Ești obișnuit cu dragostea, pentru tine ea nu i ceva rar, ai fost iubit și răsfățat de atâtea femei. La mine e altfel. Viața mea a fost săracă în dragoste, mi a lipsit ce este mai bun. Abatele nostru, Daniel, mi a spus o dată că mă socotește trufaș, probabil că avusese dreptate. Nu sunt nedrept față de oameni, mă străduiesc să fiu drept și răbdător cu ei, dar de iubit, nu i am iubit vreodată. Dintre doi învățați ai mânăstirii, cel mai învățat mi e mai drag; niciodată n am iubit un învățat mai slab, în ciuda slăbiciunii sale. Dacă totuși știu ce este iubirea, atunci, ție ți o datorez. Pe tine te am putut iubi, pe tine singur, între oameni. Tu nu ți poți da seama ce înseamnă asta. Înseamnă izvorul dintr un deșert, copacul înflorit dintr un pustiu. Þie singur îți sunt dator, că nu mi s a uscat inima, că mi a rămas un suflet, care mai poate fi atins de har!
Gură de Aur zâmbi fericit și cam stingherit. Cu glasul încet, calm, pe care l avea în ceasurile sale de luciditate, zise:
— După ce m ai scăpat atunci de spânzurătoare, pe când călăream spre casă, te am întrebat de calul meu, Bless, și tu mi ai dat lămuriri. Și am văzut că tu, care altminteri abia deosebești un cal de altul, te ai ocupat de căluțul Bless. Am înțeles că ai făcut o de dragul meu și m am bucurat mult. Acum văd că într adevăr așa a fost și
NARCIS ȘI GURÃ DE AUR ♦ 281
într adevăr mă iubești. Și eu te am iubit întotdeauna, Narcis, jumătate din viața mea a fost o încercare de a te cuceri. Știam că și tu ții la mine, dar niciodată n am nădăjduit că mi o vei spune, om mândru cum ești. Acum mi ai spus o, în clipa aceasta în care nu mi a mai rămas altceva, în care drumeția și libertatea, lumea și femeile m au părăsit. Primesc darul tău și ți mulțumesc.
— Te gândești mereu la moarte? întrebă Narcis.
— Da, mă gândesc la ea și la ceea ce a devenit viața mea. În fragedă tinerețe, pe când mai eram elevul tău, am dorit să devin un om la fel de spiritualizat ca tine. Tu mi ai arătat că nu aceasta mi era chemarea. Atunci m am azvârlit de partea cealaltă a vieții, cea a simțurilor și femeile m au ajutat să mi găsesc în ele plăcerea, sunt atât de dornice și de lacome. Dar n aș vrea nicidecum să vorbesc despre ele cu dispreț, și nici să bârfesc plăcerea simțurilor, căci am fost adeseori foarte fericit. De asemenea am avut și norocul să aflu că bucuria simțurilor poate fi îmbogățită cu sufletul. De aici se naște arta. Acum însă s au stins ambele flăcări. Nu mai doresc fericirea voluptății – și n aș mai dori o, chiar dacă femeile ar alerga și astăzi după mine. Și nici să creez opere de artă nu mai doresc, am cioplit destule chipuri, numărul lor nu contează. Mi a venit vremea să mor. Nu mă împotrivesc și s chiar curios.
— De ce curios? întrebă Narcis.
— Ei bine, e poate o prostie din partea mea. Dar sunt într adevăr curios să văd cum este. Nu lumea de dincolo, Narcis, la ea mă gândesc prea puțin și dacă mi e îngăduit s o spun deschis, nu mai cred în ea. Nu există celălalt tărâm. Copacul uscat e mort pentru totdeauna, pasărea degerată nu se mai întoarce vreodată la viață și tot atât de puțin omul, după ce a murit. Poate ne mai gândim un timp la el, după ce a plecat dintre noi, dar nici asta nu ține prea mult. Nu, sunt curios în privința morții din pricina credinței mele sau a visului meu că mă aflu pe drum spre mama. Sper că moartea va fi o mare fericire, o fericire la fel de mare, ca cea a primei împliniri în dragoste. Nu mă pot despărți de gândul că în locul morții cu coasa va veni mama mea, care mă va lua din nou la dânsa și mă va conduce înapoi, în neființă și în nevinovăție.
La una din ultimele sale vizite, după ce vreme de câteva zile Gură de Aur nu mai spusese nimic, Narcis îl găsi iarăși treaz și vorbăreț.
— Pater Anton e de părere că trebuie să ai dureri mari. Cum izbutești, Gură de Aur, să le înduri atât de liniștit? Mie mi se pare că acum ți ai găsit pacea...
— Vrei să spui pacea cu Dumnezeu? Nu, pe aceea n am găsit o. Nu vreau pace cu el. A făcut lumea rău, n avem de ce o lăuda și lui, probabil, prea puțin îi pasă dacă eu îl laud ori ba. Rău a mai făcut lumea. Dar cu durerile din pieptul meu am făcut pace, asta așa i. Mai de mult suportam greu durerile, și, deși uneori credeam că îmi va veni ușor să mor, a fost o greșeală. Când era cât pe ce să fie serios, în noaptea aceea din închisoarea contelui Heinrich, s a vădit limpede: pur și simplu nu puteam muri, eram încă mult prea puternic și sălbatic, ar fi trebuit să mi zdrobească fiecare mădular în parte, de câte două ori. Acum însă, e altfel.
Vorba îl ostenea, glasul îi slăbi. Narcis îl rugă să se cruțe.
— Nu, zise el, vreau să ți povestesc. Mai înainte mi ar fi fost rușine să ți o spun. Are să ți vină a râde. Știi, când am încălecat și am plecat de aici, nu m am dus chiar fără nici o țintă. Auzisem un zvon, cum că Heinrich contele ar fi iarăși în țară și că l ar însoți iubita lui, Agnes adică. Ei bine, ție nu ți se pare important și astăzi nici mie nu mi se mai pare; dar atunci, vestea mă fripsese grozav, nu mă mai gândeam la nimic, decât la Agnes; a fost cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut o și am iubit o, voiam s o revăd, și să mai fiu o dată fericit cu ea. Am tot călărit, și după o săptămână am găsit o. Acolo, în ceasul acela s a petrecut schimbarea mea. Va să zică am găsit o pe Agnes, frumusețea ei nu era cu nimic umbrită, am găsit o și am găsit prilejul să mă arăt și să i vorbesc. Și, închipuiește ți, Narcis: nu mai voia să știe de mine! Eram prea bătrân pentru ea, nu mai eram destul de frumos și de vesel, nu i mai puteam da nimic. Cu asta de fapt, călătoria mea ajunsese la capăt. Am călărit însă mai departe, n am vrut să mă întorc la voi atât de dezamăgit și ridicol, și cum călăream așa, puterea și tinerețea și înțelepciunea m au părăsit de a binelea, căci am căzut cu cal cu tot într o vâlcea, într un pârâu, mi am rupt coastele și am rămas, zăcând în apă. Atunci am cunoscut, pentru prima oară, adevăratele dureri. În cădere am simțit rupându mi se ceva înăuntru, în piept și ruptura m a bucurat, am auzit o cu plăcere și am fost mulțumit de ea. Zăceam acolo în apă și înțelegeam că trebuie să mor, dar era cu totul altminteri decât fusese atunci, la închisoare. N aveam nimic împotrivă, moartea nu mi se mai părea ceva rău. Simțeam aceste dureri puternice, pe care le încerc de atunci încoace atât de des, și deodată am avut un vis sau o viziune, cum vrei să i spui. Zăceam și simțeam în piept o durere arzătoare și mă apăram și țipam, când am auzit un glas râzând – un glas pe carie nu l mai auzisem din copilărie. Era glasul mamei mele, un glas adânc de femeie, plin de voluptate și de dragoste. Și atunci am văzut o pe ea, pe mama, care stătea lângă mine și mă ținea în poală, îmi deschisese pieptul și și afundase degetele adânc printre coastele mele, pentru ca să mi elibereze inima. Când am văzut și am înțeles asta, nu m a mai durut nimic. Și acum, când durerile revin, știu că nu sunt dureri, nu sunt dușmani; sunt degetele mamei, care îmi scot inima. Se străduiește de zor. Câteodată strânge și geme parcă de voluptate. Câteodată râde și murmură vorbe gingașe. Câteodată nu stă lângă mine, ci sus, pe cer, îi văd fața printre nori, o văd plutind, mare cât un nor, și zâmbind tristă, iar zâmbetul ei trist mă soarbe și mi suge inima din piept. Mereu vorbea despre ea, despre mama lui.
— Mai știi? întrebă el într una din ultimele zile. Cândva o uitasem pe mama, dar tu mi ai amintit o. Și atunci m a durut grozav, de parcă boturi de jivine mi ar fi ros măruntaiele. Pe atunci mai eram tineri, eram niște băieți frumoși. Dar mama încă de pe atunci m a strigat și a trebuit s o urmez. Ea e pretutindeni. A fost țiganca Lise, a fost frumoasa Madonă a meșterului Niklaus, a fost viața, dragostea, voluptatea, a fost și frica, foamea, instinctul. Acum e moartea și își înfige degetele în pieptul meu...
— Nu vorbi prea mult, dragule, îl rugă Narcis, așteaptă până mâine.
Gură de Aur îl privi în ochi cu zâmbetul său, acel zâmbet nou, pe care îl adusese din călătorie, care era atât de bătrânesc și de fragil totodată și care părea uneori puțin năuc, alteori exprima numai bunătate și înțelepciune.
— Dragul meu, șopti el, nu pot aștepta până mâine. Trebuie să mi iau rămas bun de la tine și la despărțire, trebuie să ți spun totul. Ascultă mă încă o clipă. Voiam să ți vorbesc despre mama, cum își ține degetele încleștate de inima mea. Mulți ani visul meu cel mai îndrăgit și mai tainic a fost să cioplesc figura mamei, ea a fost cea mai sfântă dintre toate imaginile mele, o purtam mereu în mine, cu mine, o figură plină de iubire și de taină. Cu puțină vreme în urmă mi ar fi fost cu totul de neîndurat gândul că aș putea muri fără a i fi modelat chipul; viața mea toată mi ar fi părut zadarnică. Și acum, privește ce ciudățenie, în loc ca mâinile mele s o modeleze și s o plămădească, ea e cea care mă modelează și mă plămădește. Își ține mâinile în jurul inimii mele și mi o smulge și mă golește de sânge și mă ademenește către moarte, și o dată cu mine moare și visul meu, figura cea frumoasă, imaginea mamei Eva. O mai văd încă și dacă aș avea putere în mâini, aș făuri o. Dar ea nu vrea, nu vrea să dezvălui vederii taina ei. Vrea mai degrabă să mor. Mor bucuros, fiindcă ea îmi ușurează moartea.
Narcis îi ascultă cutremurat cuvintele, trebui să se plece adânc peste fața prietenului său pentru a mai putea înțelege ce spune. Unele frânturi le auzea neclar, pe altele le auzea bine, dar sensul lor îi rămânea ascuns.
Bolnavul mai deschise o dată ochii și privi îndelung fața prietenului. Își luă rămas bun de la el, cu ochii. Și cu o mișcare de parcă ar fi încercat să clatine din cap, șopti:
— Dar, Narcis, oare cum ai să mori tu, căci tu n ai mamă? Fără mamă nu se poate iubi. Fără mamă nu se poate muri.
Ce murmură după aceea nu se mai putu înțelege. În ultimele două zile, Narcis stătu zi și noapte lângă patul său, privindu l cum se stinge. Ultimele cuvinte ale lui Gură de Aur îl ardeau în inimă, ca un fier înroșit.
—