Luna ei de pergament
sunând, Preciosa-apare
pe o umedă potecă
de leandri și cristale.
Liniștea fără de stele
tot fugind de tamburină
moare unde marea-și cântă
noaptea ei de pește plină.
Sus, pe crestele sierrei
dorm acum carabinierii
păzind turnurile albe
unde locuiesc englezii.
Iar țiganii de pe ape
nalță ca să se desfete
umbrare din melci de mare
și din ramuri de pin verde.

Luna ei de pergament
sunând, Preciosa vine.
Și văzând-o, s-a stârnit
vântul cel neadormit.
Iar San Cristobald, gol pușcă
plin de limbi cerești de foc,
privește fata cântând
dintr-un flaut dulce,-absent.

Fată, lasă-mă să-ți salt
rochia, să văd. Deschide
mâinii mele-mbătrânite
roza-albastră-ascunsă-n pântec.

Ea aruncă tamburina
și aleargă înainte.
Tânăr, vântu-o urmărește
cu o sabie fierbinte.

Marea, vuietul și-a stins.
Se îngălbenesc măslinii.
Cântă flautele umbrei
și-al zăpezii gong întins.

Preciosa, fugi, Preciosa,
că te prinde vântul verde !
Preciosa, fugi, Preciosa !
Uită-te pe unde-apare !
Satirul de stele joase
și cu limbi strălucitoare.
*
Preciosa-nspăimântată
intră-n casa ce o are
dincolo de pini, mai sus,
consulul englez, spre mare.

Speriați de țipăt vin
trei carabinieri în goană,
mantii negre strânse-n talii
și bonete pe sprînceană.

Lapte cald, să bea, o cană
englezul țigăncii-i dă
și o cupă de ienupăr.
Preciosa nu le bea.

Când le spune-acelor oameni
întâmplarea sa, plângând,
din olanele de-ardezie
vântul mușcă, furibund