Buboși, zdreliți, cu ochii încinși cu verzi inele,
Cu degetele boante crispate pe femur,
Cu scăfârlia plină de aspre coji de piele
Ca florile de lepră pe câte-un antic mur;

Li-s oasele-altoite pe neagra osatură
A unor mari fotolii;picioarele, sub ea,
De dimineață până spre seară, nu se-ndură
Să lase bara ce le slujește drept proptea.

Acești moșnegi, cu jilțu-mpletiți de-o veșnicie
Simt cum le crapă pielea la soare; alteori,
Privind pe geam zăpada murdară, cenușie,
Sunt scuturați ca broasca, de dureroși fiori.

Dar ce plăcut e jilțul, când fundul lui de paie
Cedează pe la colțuri, sub șalele ce-l rod!
Al vechilor sori suflet se-aprinde iar, văpaie,
În spicele acestea, cândva mustind de rod.

Zăcând așa, cu gura genunchilor aproape,
Cu degetele-nfipte sub fundul vuitor,
Ei bat câte-o romanță pe-nchipuite clape,
Iar capul li se-nvârte-ntr-un vals amețitor.

Nu-i puneți să se scoale: ar fi o mare dramă!
Ca mâțele lovite, țâșnesc, c-un mieunat.
Ai zice omoplații că-ncet li se destramă;
Nădragii li se umflă pe șale, dintr-odat'

Și îi auzi cum capul pleșuv li se izbește
De zidurile negre, când trec șonticăind
Prin coridor, și-ai crede că-un ochi de lup lucește
În fiecare nastur al hainei lor, pândind!

O nevăzută mână-ți întind, ucigătoare;
Privirea lor filtrează veninul negricios
Din ochii unei javre bătute; în sudoare
Scăldat, ca într-o pâlnie te zbați, neputincios.

La-ntoarcere, cu pumnii în mâneca murdară,
Se-așază, blestemându-i pe cei ce l-au trezit;
Ciorchini de amigdale, din zori și până-n seară
Le saltă sub bărbie, zvâcnind necontenit.

Când somnul grav le-nchide pleoapele, visează
Lăsându-și capul moale pe-al jilțului cald braț,
Iubirile-unor scaune pe care se așază
Modelul lor în viață: trufașii birocrați;

Flori de cerneală-și scuipă polenul din corole
Și-i leagănă: în ele culcați, se văd zburând
Ca niște libelule pe-un șir de gladiole –
Când, gâdilat de spice e membrul lor plăpând.


Traducere Petre Solomon

(vol. ”Integrala Poetică”)