Mi-aduc aminte timpul cînd seminția lui
Umbla pe lume goală, ca albele statui.
Părechile cinstite, cu frunțile senine,
Se-mbrățișau la soare, și nu era rușine.
Curata sănătate, ca fluturii și crinii,
Nu se sfia de văzul și-atingerea luminii.
Nici muma,-mbelșugată ca strugurii pe rod,
Nu-și sugruma copiii în pîntece, din plod.
Lupoaică, bucurată să-i joace și ațîțe,
Ea-și adăpa în poală, popoarele la țîțe.
Omul putea fi mîndru de sine, să se vadă
Pe-atîta frumusețe stăpîn fără tăgadă,
Cînd poamele pietroase, cu carnea tare, toate
Voiau a fi furate, cuprinse și mușcate.

Ai căuta acuma părechile acelea,
Să nu-și îmbrace trupul, să nu-și ascunde pielea,
Te trece groaza. Rece o negură te-ngheață.
Stai cu momîia-n față, gătită, o paiață.
Atîrnă dintr-un umăr o arătare strîmbă,
Pornesc dintr-o cocoașă și-n șolduri se scălîmbă.
Strigoi uscați și stîrvuri corcite-ntre măscări
De coapse-ncovoiate și frînte din spinări.
Un Dumnezeu al scîrbei și mare temnicer
Le-a pus de mici o fașă și scutece de fier.
Noi frumuseți, de noapte, pe timpuri neștiute,
Se zbat în umbra zilei de-acu să ne sărute.
Obraji mîncați de-o bubă ascunsă, moștenită,
Măduva vătămată, scînteia ofilită,
Păcate necitite și rîvne ticăloase,
Tot frumuseți corcite de putredele oase,
E născocirea noastră, chircită și bolnavă,

Să închinăm prinosul ei fără de zăbavă
Omului vechi și vremii de mare sănătate
Și tinereții celei de-a pururi preacurate,
Cu ochii cum îi unda de limpede, și care
Împrospătează viața cu murmur și răcoare,
Cu fragede miresme, și darnică-n neștire,
Ca pasărea, ca floarea, ca vîntul cel subțire.