CE ȘOPTEȘTI ATÂT DE TAINIC...

Ce șoptești atât de tainic,
Tu, izvor de cânturi dulci?
Repezind bălaia undă
Floarea țărmului o smulgi

Și o duci, o duci cu tine,
Vâjâind încet pe prund;
Ale tale unde floarea
Cine știi unde - o ascund?

Astfel trece și viața-mi,
Dar o floare 'n valu-i nu e,
Nici nu spun ca tine doru-mi
Nimănuie, nimănuie.

Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munți;
Scrisă-i soarta mea în creții
Întristatei mele frunți.

Numai colo, unde teiul
Lasă floarea-i la pământ,
Eu încep să mișc din buze
Și trimit cuvinte 'n vânt.

Vis nebun, deșarte vorbe !
Floarea cade, rece cântu-i
Și eu știu numai atâta
C'aș dori odat' să mântui !