„Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...
Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor.”


„Atunci rămâneam multă vreme alături, aproape lipiți unul de altul, ascultându-ne trupurile, și ea îmi punea mâna pe frunte, și ghiceam întrebările ei nerostite, încercările ei de a pătrunde în zone pe care nici o pasiune și nici un extaz nu i le întredeschideau.
- La ce te gândești, mă întreba uneori, surâzând ironică, știind prea bine că n-am să pot niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici? întreba iarăși, prinzându-mi tâmpla în palma ei mică, palidă.
Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aș fi aruncat-o unei femei frumoase, ci o munceau subteranele acelea în care trăiam eu, singur, cu desăvârșire singur, solitudinea aceea care nutrea absențele mele, cărțile mele...”


„... I-am luat mâna foarte decent, aproape rugător. Simțeam din privirile ei că refuzase cu multă greutate, că luptase și ea, că se temuse și ea. În clipa când i-am luat mâna și i-am înălțat ușor brațul ca s-o cuprind pentru dans, muzica a încetat. Am rămas o clipă cu palma ei strânsă într-a mea, în aer...”

„... Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaților: să nu aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezența bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva. Dar se întâmplă în viața oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deșteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, și totuși firească, într-un văzduh necunoscut...”

„... Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea izbutise să ne izoleze și să ne topească unul într-altul. Pentru că, firește, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit în acea clipă suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma... Nici măcar nu o strângeam : o păstram pur și simplu, înghițită în palma mea...”

„... mi-am dat seama că ochii ei nelămuriți și mari sunt umezi, adânci, clătinați uneori de o lucire caldă, feminină. Îi văzusem altfel până atunci. Îi vedeam altfel în fiecare ceas; poate pentru că nu știam încă cum să-i privesc. Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi cum să-i privești ochii. Uneori privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, și mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalț colorat...”

„... Apoi am auzit deodată muzica. Ne-am ridicat amândoi, brusc, în aceeași clipă, privindu-ne clar în ochi. Am cuprins-o aproape fără să-mi dau seama, căci mi se părea peste putință de închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare atingere. Dar din alunecarea ei simplă și întreagă în brațele mele am ghicit cât de desăvârșit trăisem împreună aceeași așteptare, cât de asemenea fusese dorul nostru...”

„... I-am prins cu mare mirare mijlocul, neobișnuit de subțire, și am simțit alături de mine, întreagă, „forma” ei însuflețită. Trebuie să spun formă, trebuie să-mi ierți cuvântul acesta în aparență atât de impropriu, atât de vulgar poate, pentru că nu simțeam nici carnea, nici căldura, nici măcar prezența trupului ei, ci o intuiam, cu totul și cu totul femeie, întreagă, desăvârșită, fără a simți nimic altceva, fără a avea senzația că-i ating coapsa, bunăoară, sau că îi apropii ușor sânul. Nimic din senzațiile acelea parțiale și fracturate ale dansului. Nici o discontinuitate în forma aceea fără greș, nici un obstacol...”

„... Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, ești sigur dintr-o singură privire că ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Și se mai spune, de asemenea, că sunt femei în sufletul cărora citești într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de munte. Probabil că toate lucrurile acestea sunt adevărate. Dar pe mine m-a fascinat, la ceasurile acelea, presentimentul că Ileana are o nesfârșită putință de mărturisire, că e una din acele ființe pe care le poți cunoaște, că nici o taină nu-ți va mai rămâne nedescifrată ascultând-o... Firește, în bună parte nu m-am înșelat. Femeia aceasta n-avea pentru mine secrete și, în tot cursul dragostei noastre, a suferit cu atât mai mult că eu le păstram pe ale mele. Tot ce știa mi-a spus... Dar cât de puține lucruri știa despre sine, față de tot ce ascunsese și păstrase trupul ei, inima ei, ființa întreagă...”

„... Când m-am ridicat să sting lampa, am avut sentimentul că totul s-a schimbat, definitiv. Cred că așa au simțit unii tineri în clipa mobilizării din 1914: că nu-și mai aparțin, că viața a pornit năvalnică, pe căi demente, că orice se poate de acum întâmpla, în orice clipă, și că totul va părea firesc, ca un destin, absurd care se împlinește...”

„... Mi-ar fi fost peste putință de închipuit, mai înainte de a o fi cunoscut și iubit pe Ileana, că omul se poate uni atât de desăvârșit, că dragostea poate împlini într-atât ființa. Prezența aceea, de care mă temusem atât, pe care o știam macerată ca piatra iadului, prezența femeii iubite – care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire – am simțit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a ființei mele...”



„Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrățișare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respirația, mistuiți amândoi de o singură – însângerată și nesățioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am știut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În puținele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese și un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoașterile trupești de până atunci mi s-au părut un simplu și nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai și numai pentru mine.
Am avut atunci revelația adevăratului înțeles al strigătului : a mea - al meu !
Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoașteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condițiuni fizice și pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putință o regăsire desăvârșită în îmbrățișare, ca și cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ți altă experiență a lumii, îmbogățită cu alte, noi dimensiuni.....
Pentru că revelația unirii desăvârșite aceasta e: te regăsești pe tine în clipa când te pierzi. Dar nu-ți regăsești experiența ta cotidiană, profilul tău spiritual, așa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simți ființă desăvârșită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanțe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoșteam mi se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunții, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu. Și totuși, cât de vagă formula aceasta : al meu, a mea!... De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă, liberă.
În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic și viu – creștea din taina și cu trupul Ilenei. Și cu toate acestea cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ilenei, ca și când l-aș fi simțit, întreg, ca și cum aș mai fi fost conștient că-l strâng în brațe, înfometat. Dar simțurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume și linii, nu mai recepționau senzații și emoții, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, și, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o „prezență”, din care nu mă puteam smulge... Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!... Simțeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică și liberă, născută din îmbrățișare, este, ea însăși, „moartea noastră”; și ea nu poate ființa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieșire din noi...
De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realități concrete. Dar am știut de atunci că nici un om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă... „


„ Ne-am strâns speriați în brațe și ne căutam privirile, parcă am fi fost legați amândoi prin destăinuirea unui mare secret, cu neputință de comunicat altor oameni..... Secretul care ne lega acum era singurul înspăimântător; taina care se desăvârșise prin unirea noastră era cu adevărat de nepătruns pentru ceilalți oameni...”

„Ich spur’in mir
Ich fuhl’in dir
Das gleiche wilde Blut...”