Bine că e Ramos și nu alt medic, cu el am făcut un pact, nu știam că atunci când va fi vremea, mi-o va spune sau cei puțin mă va lăsa să înțeleg, fără să mi-o spună pe șleau. I-a fost greu, bietului de el, cincisprezece ani de prietenie și nopți de poker și week-end-uri la țară, aceeași problemă; dar asta e, ora adevărului, și între bărbați asta valorează mai mult decât minciunile de la consultație, colorate precum pastilele ori lichidul roz care îți pătrunde, picătură cu picătură, în vene.
Trei sau patru zile, fără să mi-o spună, știu că el va avea grijă să nu existe ceea ce numim agonie, să lași câinele să moară ușor, pentru ce; pot avea încredere în el, ultimele pastile vor fi întotdeauna verzi sau roșii dar conținutul va ascunde altceva, marele somn pentru care îi sunt deja recunoscător, în timp ce Ramos continuă să mă privească de la capul patului, puțin pierdut pentru că adevărul l-a secătuit, săracul de el. Să nu-i spui nimic Lilianei, de ce s-o facem să plângă înainte de vreme, nu crezi? Lui Alfredo, da, poți să-i spui ca să-și facă puțin timp, să se ocupe de Liliana și de mama. Și mai roag-o, dragă, pe asistentă să nu mă deranjeze când scriu, e singurul lucru care mă face să uit de durere, pe lângă farmacopeea ta eminentă, Firește. Ah, și să mi se dea cafea când o cer, clinica asta ia lucrurile prea în serios.
E clar că scrisul mă calmează oarecum, poate de asta scriu atâta condamnații la moarte, cine știe. Și chiar mă amuz imaginându-mi, în scris, lucruri care doar gândite te cutremură, ca să nu mai vorbim de lacrimi; mă observ dincolo de cuvinte de parcă ar fi vorba de altcineva, pot concepe orice de îndată ce aștern pe hârtie, deformație profesională ori ceva care se estompează în creier. Mă întrerup doar când vine Liliana, cu ceilalți sunt mai puțin amabil, cum nu am voie să vorbesc mult îi las pe ei să povestească dacă e frig sau dacă Nixon va câștiga în fața lui McGovern, cu creionul în mană îi las să vorbească și chiar și Alfredo își dă seama și-mi spune să continui, de parcă ei nici n-ar fi de față, are ziarul și mai rămâne o clipa. Dar soția mea nu merită asta, pe ea o ascult, îi zâmbesc și mă doare mai puțin, îi accept sărutul puțin umed și o las să vină, deși pe zi ce trece mă obosește mai mult bărbieritul și trebuie să-i rănesc obrazul, biata de ea. Trebuie să recunosc că tăria Lilianei este singura mea consolare, dacă m-aș vedea mort în ochii ei, m-ar părăsi și bruma de curaj cu care îi vorbesc și o sărut la rândul meu, care mă ajută să continui să scriu de cum o văd plecată, lăsând loc rutinei injecțiilor și trăncănelilor simpatice. Nimeni nu îndrăznește să-și bage nasul în caietul meu, știu că îl pot ține sub pernă sau pe măsuța de noapte, după cum mă taie capul, trebuie să-l las la îndemâna doctorului Ramos, bineînțeles că trebuie să-l las, bietul de el, abia se mai distrează puțin.
Așadar va fi luni sau marți, iar locșorul în criptă miercuri sau joi. În plină vară, Cacharita o să fie un adevărat cuptor și băieții vor suporta greu, îl văd pe Pincho cu sacoul lui dungat și cu bretelele care îl amuză atâta pe Acosta, care la rândul lui va trebui să se înțolească oricât de greu i-ar veni, regele pastoral punându-și cravată și sacou pentru a mă însoți, asta va fi de pomină. Și Fernandito, trioul complet și bineînțeles Ramos, până la sfârșit, și Alfredo ținându-le de braț pe Liliana și pe mama, plângând cu ele. Și va fi pe bune, știu cât de mult mă iubesc, cât am să le lipsesc; nu vor merge ca la înmormântarea grăsunului de Tresa, obligația partizană și câteva vacanțe petrecute împreună, să isprăvească repede cu familia spre a reveni iute la viață și a da totul uitării. Firește că vor avea o foame de lup, mai ales Acosta pe care la mâncare nu-l întrece nimeni; cu toate că-i doare și blestemă absurdul de a muri tânăr și în plină carieră, mai presus de toate e reacția pe care o cunoaștem cu toții, plăcerea de a merge din nou cu metroul sau cu mașina, de a face un duș și de a mânca înfometați și rușinați totodată și cum să te opui foamei după atâtea nopți nedormite, miros de flori de priveghi, țigări aprinse una după alta și plimbări interminabile pe stradă, un fel de revanșă pe care ți-o iei în momentele astea pe care eu n-am tăgăduit-o nicicând pentru că ar fi însemnat să fiu ipocrit, îmi place să mă gândesc că Fernandito, Pincho și Acosta vor merge împreună să mănânce un grătar, să bea un litru de vin și să-și dea seama în fine cât de proastă e carnea; la naiba, parcă îi văd, Fernandito va începe primul să glumească, făcându-i pe ceilalți să înfulece o jumătate de cârnat, căindu-se, dar deja prea târziu și Acosta privindu-l chiorâș deși Pincho a izbucnit în râs, niciodată nu se poate abține, și atunci Acosta care e pâinea lui Dumnezeu își va spune că nu trebuie să se supere, începând la rându-i să râdă înainte de a-și aprinde o țigară. Și vor vorbi mult despre mine, vor fi atâtea lucruri de care să-și amintească fiecare, viața care ne-a fost dat s-o trăim împreună, despărțindu-ne totuși adesea, neîmpărtășind uneori importante evenimente, de toate astea amintindu-și Acosta sau Pincho, atâția ani de nebunii și iubiri, ani de gașcă. Le va fi greu să se despartă după masă, pentru că atunci nu vor mai putea evita lucrul de care se tem, momentul întoarcerii acasă, ultima, definitiva îngropăciune. Pentru Alfredo va fi altceva și nu pentru că nu face parte din gașcă, dimpotrivă, dar Alfredo se va ocupa de Liliana și de mama și asta nici Acosta nici ceilalți nu pot s-o facă, viața creează legături speciale între prieteni, toți au venit pe la mine, dar Alfredo e altceva, apropierea aceea care întotdeauna mi-a făcut bine, plăcerea lui de a zăbovi să sporovăiască cu mama, de a-l duce pe Pocho la grădina zoologică sau la circ, burlacul disponibil, pachetul cu prăjituri și medicamente când mama nu se simțea bine, familiaritea lui timidă și neîndoielnică față de Liliana, prietenul prietenilor care va trebui să-și petreacă aceste două zile înghițindu-și lacrimile, ducându-l poate pe Pocho la el la fermă și întorcându-se imediat pentru a sta cu mama și cu Liliana până la capăt. La urma urmelor, el va trebui să fie bărbatul în casă și să suporte toate complicațiile începând cu funeraliile, asta ar trebui să se întâmple tocmai când bătrânul va fi în Mexic sau Panama, cine știe dacă va ajunge la timp să suporte soarele de la unsprezece din Cacharita, bietul de el, așa încât Alfredo o va însoți pe Liliana, pentru că nu cred că o vor lăsa pe mama să vină, o va ține pe Liliana de braț, simțind-o tremurând ca și el, șoptindu-i cam ceea ce i-am șoptit și eu soției grăsunului de Tresa, inutila retorică necesară care nu e nici consolare, nici minciună, nici măcar coerență în fraze, e pur și simplu prezentă, care înseamnă atât de mult.
Va fi greu și pentru ei la întoarcere, la început sunt ceremonia și florile, contactul cu lucrul acela de neconceput cu mânere și poleială aurită, popasul în fața criptei, operație corect efectuată de cei în drept, apoi este însă mașina cu care te întorci și mai ales casa, să revii din nou acasă știind că ziua se va împotmoli, fără telefon și fără clinică, fără vocea lui Ramos dându-i speranțe Lilianei, Alfredo făcând cafea și spunându-i că Pocho e fericit la fermă, că îi plac poneii și că se joacă cu copiii lucrătorilor, va trebui să se ocupe de mama și de Liliana, dar Alfredo cunoaște fiecare colțișor din casă și va rămâne sigur să vegheze pe canapeaua din birou, pe aceeași canapea pe care l-am întins odată pe Fernandito, victimă a unui poker în care nu câștigase nimic, cu excepția celor cinci coniacuri compensatorii. Liliana doarme singură de atâtea săptămâni încât oboseala o va învinge poate. Alfredo nu va uita să le dea calmante Lilianei și mamei, mătușa Zulema va împărți ceaiuri de mușețel și de tei, încetul cu încetul Liliana se va lăsa pradă somnului în liniștea instalată în casa pe care Alfredo o va încuia cu grijă înainte de a merge să se întindă pe canapea și de a-și aprinde încă o țigară din pachetul din care nu îndrăznește să fumeze în fața mamei din pricina fumului care o face să tușească.
În fine, asta e bine, Liliana și mama nu vor fi atât de singure și nu vor simți nici singurătatea aceea și mai cumplită datorată invadării casei îndoliate de către rudele îndepărtate; va fi mătușa Zulema care a locuit întotdeauna în apartamentul de sus și Alfredo care a stat mereu cu noi fără să-i simțim prezența, prietenul cu cheie la casă; în primele ore va simți, poate, mai puțin dur, irevocabila absență pricinuită de potopul de îmbrățișări și ghirlande verbale, Alfredo va avea grijă să se mențină distanța, Ramos va veni din când în când să le vadă pe mama și pe Liliana, le va ajuta să doarmă și îi va lăsa pastile mătușii Zulema. La un moment dat liniștea va pune stăpânire pe casa aflată în întuneric, abia dacă se va auzi ceasul din turnul bisericii, vreun claxon în depărtare, cartierul fiind atât de liniștit, îmi face bine gândul că așa va fi, că treptat, abandonân-du-se unei toropeli fără griji, Liliana se va întinde cu gesturile ei lente de pisică, o mână pierdută pe perna udă de lacrimi și apă de colonie iar cealaltă la gură într-un gest copilăresc, repetat înainte de somn. Mi-e atât de bine când mi-o imaginez așa. Liliana dormind, Liliana la capătul tunelului negru, simțind confuz că azi a încetat a mai fi ziua de ieri, că lumina pătrunzând prin perdele nu va mai fi cea care te izbea din plin când mătușa Zulema deschidea cuferele de unde ieșea negrul sub formă de haine și voaluri, amestecându-se pe pat cu plânsul înnebunitor, ultimul, inutilul protest împotriva a ceea ce trebuia să se întâmple. Acum lumina din fereastră va pătrunde înainte de toate, înaintea amintirilor risipite în vis, care își croiau abia confuz drum în ultima somnolență. Singură, știindu-se cu adevărat singură în acest pat și în această cameră, în ziua aceasta care începea altfel, Liliana putea să plângă îmbrățișând perna, fără ca cineva să vină s-o mai calmeze, lăsând-o să-și epuizeze plânsul până la capăt, și abia mult după aceea, un vis înșelător reținând-o în cearșaful făcut ghem, golul zilei umplându-se treptat cu cafea, perdele trase, mătușa Zulema, vocea lui Pocho telefonând de la fermă cu vești despre floarea-soarelui și cai, un pește prins în năvod după o luptă dură, o așchie în mână, dar nu era nimic grav, don Contreras îi dăduse cel mai bun leac pentru chestiile astea. Și Alfredo așteptând în living cu ziarul în mână, spunând că mama dormise bine și că Ramos va veni la prânz, propunându-i să meargă după-amiază să-l vadă pe Pocho, pe vremea asta merită să mergi la fermă și într-o zi ar putea s-o ia chiar și pe mama, i-ar face bine aerul de țară, poate vor petrece sfârșitul de săptămână la fermă, de ce nu cu toții împreună, cu Pocho care ar fi fericit să-i aibă lângă el acolo. Era totuna dacă accepta sau nu, cu toții știau asta, așteptând răspunsuri și evenimente care făceau ca dimineața să treacă, ajungând pasivi la prânz ori comentând grevele textiliștilor, cerând mai multă cafea și răspunzând la telefonul care la un moment dat a trebuit conectat din nou, telegrama socrului din străinătate, o izbitură puternică în colțul străzii, țipete și fluierături, orașul acolo afară, ora două și jumătate, să meargă cu mama și Alfredo la fermă pentru că așchia aceea în mână, nu se știe niciodată cu copiii. Alfredo liniștindu-le de la volan, don Contreras era mai sigur ca un medic pentru lucrurile astea, străzile din Ramos Mejia și soarele asemeni unui sirop fierbinte până să ajungi în încăpătoarele camere văruite, ceaiul mate de la cinci și Pocho cu peștele lui care începea să miroasă, dar atât de frumos, atât de mare, ce chin să-l scot din râu, mamă, aproape să-mi rupă firul, îți jur, ia uite ce dinți. Ca și cum ai răsfoi un album sau ai vedea un film, imagini și cuvinte derulându-se unele după altele, umplând golul, să vedem cum a ieșit grătarul lui Carmen, ușor și atât de gustos, o salată de lăptuci și asta e, nu-ți trebuie mai mult, pe căldura asta mai bine să mănânci puțin, adu insecticidul, pentru că la ora asta, țânțarii. Și Alfredo acolo tăcut, dar Pocho, Alfredo aplaudându-l pe Pocho, tu bătrâne ești un campion al pescuitului, mâine mergem împreună în zori, și cine știe, un țăran mi-a povestit că a prins odată un pește de două kilograme. E bine aici sub umbrar, mama poate adormi o clipă în balansoar, dacă vrea, don Contreras avea dreptate, nu mai ai nimic la mână, arată-ne cum călărești poneiul vărgat, uită-te, mamă, privește-mă cum galopez, de ce nu vii mâine să pescuiești cu noi, o să te învăț eu, vei vedea, și vineri cu un soare roșu și peștișori, alergând între Pocho și băiatul lui don Contreras, mâncarea din traistă la prânz și mama curățând încet știuleții de porumb, dând sfaturi pentru fata lui Carmen, cu tusea ei rebelă, siesta în încăperile goale mirosind a vară, întunericul contrastând cu cearșafurile puțin aspre, pe înserat, sub umbrar și focul împotriva țânțarilor, Alfredo întotdeauna discret prin apropiere, cu felul lui de a fi prin preajmă, ocupându-se de Pocho, îngrijindu-se ca totul să fie plăcut, chiar și liniștea pe care vocea lui o întrerupe la răstimpuri, mâna lui oferind un pahar cu ceva răcoritor, o batistă, aprinzând radioul pentru a asculta știrile, grevele și Nixon, era de așteptat, ce mai țară.
Sfârșit de săptămână și mâna lui Pocho abia păstrând urmele așchiei, s-au întors la Buenos Aires luni foarte devreme pentru a evita căldura, Alfredo i-a lăsat acasă ca să meargă în întâmpinarea socrului. Ramos era și el de față și veni și Fernandito pentru că e bine să fie cât mai mulți prieteni în casă în momentele astea. Acosta apăru la nouă cu fiică-sa care putea să se joace cu Pocho în apartamentul mătușii Zulema, totul atenuându-se, revenind în trecut, dar altfel, cu Liliana obligată să se gândească mai mult la bătrâni decât la ea, controlându-se, și Alfredo între ei cu Acosta și Fernandito evitând atacurile directe, căzând de acord pentru a o ajuta pe Liliana, spre a-l convinge pe bătrân că trebuie să se odihnească după așa o călătorie lungă, plecând pe rând, lăsând în fine casa tăcută, doar Alfredo și mătușa Zulema, Liliana acceptând o pastilă, lăsându-se convinsă să meargă la culcare, fără să fi cedat o singură dată, adormind aproape imediat, ca după ceva îndeplinit până la capăt. Și dimineața Pocho alergând prin living, târșâitul în papucii bătrânului, primul telefon, aproape întotdeauna Clotilde sau Ramos, mama plângându-se de căldură ori umezeală, vorbind despre prânz cu mătușa Zulema, la ora șase Alfredo, uneori Pincho cu soră-sa sau Acosta pentru ca Pocho să se joace cu fiică-sa, colegii de laborator chemând-o pe Liliana, trebuia să revină la lucru și nu să stea în continuare închisă în casă, s-o facă pentru ei, duceau lipsă de chimiști și Liliana era necesară, oricum, să vină măcar o jumătate de zi până își mai revenea; Alfredo a dus-o prima oară, Liliana nu avea chef să conducă, n-a mai vrut să-l deranjeze apoi și a scos în fine mașina, Alfredo cu Pocho la grădina zoologică ori la cinematograf, îi erau recunoscători la laborator pentru că le dădea o mână de ajutor la noile vaccinuri, un focar epidemic pe litoral, lucrând până seara târziu, prinzând gustul muncii, și Alfredo și Pocho alergând contra cronometru, douăzeci de cutii de fiole pentru Rosario, și am reușit, Pocho la școală și Alfredo protestând, pe copiii ăștia îi învață altfel la aritmetică, îmi pune niște întrebări de mă lasă fără replică, și bătrânii cu jocul de domino, pe vremea noastră totul era altfel, Alfredo, ne învățau caligrafia și uite ce litere face băiatul ăsta, unde o să ajungem. Răsplata tăcută privind-o pe Liliana pierdută pe canapea, o simplă privire pe deasupra ziarului, zâmbindu-i, complice fără cuvinte, dându-le dreptate bătrânilor, ea continuând să-i zâmbească, asemeni unei puștoaice. Pentru prima oară însă un zâmbet adevărat, din toată inima, când l-au dus pe Pocho la circ, pentru că luase note mai bune la școală și i-au cumpărat înghețată și s-au plimbat prin port. Vremea se răcise, Alfredo venea mai rar pe acasă pentru că erau probleme sindicale și trebuia să meargă mult prin provincie, uneori Acosta venea cu fîică-sa iar duminicile Pincho sau Fernandito, deja nu mai conta, toți aveau atâta de lucru și zilele se scurtaseră, Liliana venea târziu de la laborator și îl ajuta pe Pocho pierdut printre zecimale și bazinul Amazonului, în fine, mereu Alfredo, micile cadouri pentru bătrâni, liniștea aceea niciodată mărturisită de a sta alături de el în fața focului, până seara târziu, vorbind despre problemele din țară, despre sănătatea mamei, și Alfredo luând-o pe Liliana de braț, te obosești prea mult, nu arăți prea bine, zâmbetul recunoscător, negând, într-o zi vom merge la fermă, frigul ăsta nu poate ține o veșnicie, nimic nu poate ține o veșnicie deși Liliana își retrage brațul încet pentru a-și căuta țigările pe măsuță, cuvinte aproape fără sens, ochii întâlnindu-se altfel de astă dată, mâna alunecând iarăși pe brațul lui Alfredo, capetele apropiindu-se, lunga tăcere, sărutul pe obraz.
Nu era nimic de spus, se întâmplase așa și nu era nimic de spus. Aplecându-se pentru a-i aprinde țigara care îi tremura printre degete, așteptând pur și simplu fără cuvinte, știind poate că nu vor fi cuvinte, că Liliana va face un efort pentru a trage din țigară scoțând fumul cu un suspin, că va începe să plângă înăbușit, fără să-și desprindă fața de fața lui Alfredo, fără să-l respingă și plângând tăcută, acum doar pentru el, venind de undeva de unde celălalt înceta să mai fie și el înțelegea asta. Inutil să șoptească lucruri deja știute, Liliana plângând era punctul final, momentul din care începea un alt fel de a trăi. S-o calmezi, să-i redai liniștea, e tot atât de simplu precum e să scrii cuvintele aliniindu-le într-un caiet asemeni secundelor congelate, desene minuscule ale timpului ce ajută seara interminabilă să treacă, și dacă ar fi numai asta, dar vine noaptea și o dată cu ea și Ramos, incredibilă fața lui Ramos în timp ce citește analizele tocmai primite, luându-mi pulsul, brusc schimbat, incapabil să disimuleze ceva, Ramos smulgând cearșafurile de pe mine spre a mă consulta în întregime, palpându-mă, dându-i ordine de neînțeles asistentei, o ușoară, neîncrezătoare recunoștință la care asist parcă de undeva, de departe, aproape amuzat, știind că nu poate fi adevărat, că Ramos se înșeală, că adevărul era celălalt, termenul pe care n-a putut să mi-l ascundă, râsul lui Ramos, felul în care mă palpează fără să-i vină să creadă, speranța lui absurdă, nimeni n-o să mă creadă bătrâne, iar eu străduindu-mă să recunosc că uneori se poate întâmpla, mai știi, privindu-l pe Ramos care se ridică și râde din nou și dă ordine cu o voce pe care nu i-am auzit-o niciodată în penumbra și somnolența asta, trebuind să mă convingă încetul cu încetul că atunci da, eu va trebui să-i cer, de îndată ce pleacă asistenta, să-i lase să aștepte puțin, să aștepte până se luminează de ziuă, înainte de a-i spune Lilianei, înainte de a o smulge din visul ei, în care pentru prima oară nu mai e singură, de a o smulge din brațele acelea care o țin strâns la piept în timp ce doarme.