Nu mai aveam nici un motiv special ca să-mi amintesc toate astea și deși îmi plăcea câteodată să scriu iar unii prieteni îmi apreciau versurile ori povestirile, mă întrebam uneori dacă aceste amintiri din copilărie meritau să fie scrise, dacă nu se iveau cumva din inocenta tendință de a crede că lucrurile deveneau mai reale dacă le exprimam în cuvinte pentru a le fixa în felul meu, pentru a le avea la îndemână precum cravatele din dulap ori trupul Felisei noaptea, ceva ce nu se mai putea retrăi dar care devenea mai prezent, de parcă simpla amintire deschidea o a treia dimensiune, o atât de râvnită dar aproape întotdeauna tristă apropiere. N-am știut niciodată prea bine de ce, dar reveneam din când în când la lucruri pe care alții învățaseră să le uite pentru a nu-și încărca atâta memoria. Eram convins că puțini dintre prietenii mei își aminteau de colegii lor din copilărie așa cum mi-l aminteam eu pe Doro, aproape niciodată nu era el cel care mă determina să scriu, ci altceva, ceva care îl transforma pe Doro într-un pretext pentru imaginea surorii Iui mai mari, imaginea Sarei când eu mă jucam cu Doro în curte ori desenam în salonul casei lui Doro.
Eram nedespărțiți pe vremea aceea, într-a șasea, pe la doisprezece, treisprezece ani, încât nu eram în stare să scriu doar despre Doro, acceptându-mă undeva în afara paginii și povestind despre Doro. Văzându-l însemna să mă văd simultan ca Anibal cu Doro și n-aș fi putut să-mi amintesc nimic despre Doro dacă n-aș fi simțit totodată că Aníbal se afla acolo în clipa aceea, că Anibal era cel care izbise cu piciorul mingea care spărsese geamul casei lui Doro într-o seară de vară, spaima și dorința de a se ascunde sau de a nega, apariția Sarei făcându-i bandiți și trimijându-i să se joace la izlaz. Și toate astea erau Banfield, firește, pentru că totul se petrecuse acolo, nici Doro nici Aníbal n-ar fi putut exista în altă parte, doar în Bánfield unde casele și izlazurile erau pe atunci mai mari decât lumea întreagă.
Un sat, Bánfield, cu străzi de pământ și cu gară, cu terenuri părăsite pe care se prăjeau ia soare lăcuste multicolore la vremea siestei, un sat ascuns noaptea, temător parcă, în jurul celor câtorva felinare din colțuri, cu fluierăturile paznicilor călare și cu haloul vertiginos al insectelor zburătoare din dreptul fiecărui felinar. La așa o mică distanță între casele lui Doro și Aníbal, strada devenea pentru ei un coridor în plus, ceva care îi unea zi și noapte, pe izlaz jucau fotbal în timpul siestei iar la lumina felinarului din colț priveau broaștele râioase dând târcoale insectelor amețite de atâta zbor în jurul luminii galbene. Iar vara, întotdeauna vara vacanțelor, libertatea jocurilor, timpul aparținându-le doar lor, timpul lor, fără orar sau clopoțel de intrat la ore, parfumul verii în aerul cald al serilor și al nopților, fețele asudate după ce au câștigat sau au pierdut, după ce s-au certat sau au alergat, după ce au râs și uneori după ce au plâns, dar împreună întotdeauna și întotdeauna liberi, stăpâni în lumea lor de zmei și mingi și colțuri de stradă și trotuare.
Îi rămăseseră puține imagini cu Sara dar fiecare se decupa ca un vitraliu când soarele era sus pe cer, cu albastru și roșu și verde străpungând spațiul și provocându-i durere; Aníbal vedea uneori părul ei blond căzându-i pe umeri ca o mângâiere pe care și-ar fi dorit-o pe față, alteori îi apărea pielea ei atât de albă căci Sara nu ieșea niciodată la soare, cu atâtea treburi prin casă, mama bolnavă și Doro care venea în fiecare seară cu hainele murdare, genunchii juliți și pantofii înnoroiați. Nu știa vârsta Sarei pe vremea aceea, știa doar că era deja o domnișoară, o tânără mamă a fratelui ei care se copilărea și mai mult când îi vorbea ea, când îl mângâia pe cap înainte de a-l trimite să-i cumpere ceva sau când îi ruga pe amândoi să nu mai țipe atâta prin curte. Aníbal o saluta timid, dându-i mâna și Sara i-o strângea cu amabilitate, aproape fără să-l privească dar acceptându-l ca pe o a doua jumătate a lui Doro care venea aproape zilnic pe la ei ca să citească sau să se joace. La ora cinci îi chema să le dea o cafea cu lapte și biscuiți, întotdeauna la măsuța din curte sau în salonul întunecat; Aníbal o văzuse doar de vreo două, trei ori pe mama lui Doro, din scaunul ei cu rotile le spunea cu blândețe bună ziua copii, feriți-vă de mașini, deși erau atât de puține mașini în Bánfield și ei zâmbeau atât de siguri pe nebuniile lor din stradă, simțindu-se invulnerabili ca jucători de fotbal sau alergători. Doro nu vorbea niciodată de mama lui, aproape întotdeauna ea era în pat ori asculta radioul în salon, casa erau curtea și Sara, câteodată vreun unchi în vizită care îi întreba ce învățaseră la școală și le dădea cincizeci de centime. Și pentru Aníbal era vară întotdeauna, de ierni nici nu-și mai amintea, casa lui devenea un loc trist și cenușiu în care doar cărțile mai contau, familia cu treburile ei și lucrurile fixe la locul lor, găinile, de care el trebuia să aibă grijă, bolile cu regimuri de durată și ceaiuri și numai câteodată Doro, fiindcă lui Doro nu-i plăcea să stea mult într-o casă în care nu-l lăsau să se joace ca la el acasă.
A început să simtă lipsa Sarei când a făcut bronșita aceea de cincisprezece zile, când Doro venea să-l viziteze și îl întreba de ea iar Doro îi răspundea distrat că era bine, singurul lucru care îl interesa era dacă puteau să se joace din nou împreună pe stradă în săptămâna aceea. Aníbal ar fi vrut să știe mai multe despre Sara dar nu îndrăznea să întrebe și altceva, lui Doro i s-ar fi părut ciudat că se interesa de cineva care nu se juca așa ca ei, care era atât de departe de tot ce făceau și gândeau ei. Revenind acasă la Doro, slăbit încă, Sara i-a dat mâna și l-a întrebat cum se simte, nu trebuia să se joace cu mingea, să nu se obosească, să deseneze mai bine sau să citească în salon; vocea ei era gravă, îi vorbea cum o făcea întotdeauna cu Doro, afectuoasă dar îndepărtată, sora cea mare, atentă și aproape severă, în noaptea aceea, înainte de a adormi, Aníbal simți că ceva îi urca în ochi, perna devenea Sara și o dorință de a o strânge în brațe și de a plânge cu fața lipită de a Sarei. de părul Sarei, dorind ca ea să fie acolo și să-i aducă medicamentele și să se uite la termometru, așezată la capul patului. Când maică-sa veni dimineață să-i frecționeze pieptul cu alcool și mentol, Aníbal închise ochii și fu mâna Sarei ridicându-i pijamaua, mângâindu-l ușor, vindecându-l.
Era iarăși vară, curtea lui Doro, vacanța cu romane și jocuri, cu timbre și colecția de jucători de fotbal pe care-i lipeau într-un album, în după-amiaza aceea vorbeau de pantaloni lungi, aveau să-i poarte nu peste mult timp, cine să meargă la liceu cu pantaloni scurți. Sara i-a chemat pentru cafeaua cu lapte și lui Aníbal i s-a părut că ascultase discuția lor, gura ei ascundea încă urma unui zâmbet și se distra poate auzindu-i vorbind despre asta și își bătea puțin joc de ei. Doro îi spusese că avea deja un logodnic, un domn voinic care o vizita sâmbăta dar el nu-l văzuse niciodată până atunci. Aníbal și-l închipuia: cineva care îi aducea Sarei bomboane și vorbea cu ea în salon ca logodnicul Lolei, verișoara lui; se vindecase de curând de bronșită și putea să se joace din nou la izlaz cu Doro și cu alți prieteni. Dar noaptea era trist și plăcut totuși, singur în camera lui înainte să adoarmă, își spunea că Sara nu era acolo, niciodată n-avea să-l vadă nici sănătos, nici bolnav, tocmai atunci
82
când el o simțea atât de aproape, privind-o cu ochii închiși fără ca vocea Iui Doro ori strigătele celorlalți copii să se amestece cu acea prezență a Sarei, doar ea singură pentru e], atât de aproape de el și plânsul transformându-se în dorința de a se dărui, de a fi Doro în mâinile Sarei iar părul Sarei atingându-i ușor fruntea și vocea ei spunându-i noapte bună iar Sara ridicându-i cearșaful înainte de a pleca.
Și-a luat inima în dinți și l-a întrebat pe Doro, oarecum în treacăt, cine îl îngrijea când era bolnav căci Doro avusese o infecție intestinală și stătuse cinci zile în pat. L-a întrebat de parcă ar fi fost normal ca Doro să-i spună că l-a îngrijit mama, știind prea bine că asta era imposibil și că atunci Sara, medicamentele și toate celelalte lucruri. Și Doro răspunzându-i că soră-sa îi făcea de toate, dar schimbând apoi subiectul și începând să vorbească despre filme. Aníbal însă voia să știe mai multe, dacă Sara îl îngrijise de când era mic și firește că îl îngrijise fiindcă maică-sa era aproape invalidă de opt ani și Sara se ocupa de amândoi. Deci ea te spăla când erai mic? Bineînțeles, de ce mă întrebi prostiile astea? De-aia, de curiozitate, cred că e tare ciudat să ai o soră mai mare care îți face baie. Nu-i nimic ciudat, dragă. Și când te îmbolnăveai, copil fiind, ea te îngrijea și îți făcea de toate? Da, desigur. Și nu-ți era rușine că soră-ta te vedea și-ți făcea de toate? Nu, de ce să-mi fie rușine, eram mic pe atunci. Dar acum? Și acum la fel, de ce să-mi fie rușine dacă sunt bolnav.
De ce, firește. Când închidea ochii și și-o imagina pe Sara intrând seara în camera lui, apropiindu-se de patul lui era ca și cum și-ar fi dorit ca ea să-l întrebe cum se simțea: punându-i mâna pe frunte, dându-i la o parte cearșafurile pentru a-i vedea rana de pe pulpă și a-î schimba bandajul și a-l face tont fiindcă se tăiase într-un ciob. O simțea ridicându-i pijamaua și privindu-l gol, pipăindu-i burta spre a vedea dacă nu se umflase, acoperindu-l din nou ca să adoarmă, îmbrățișând perna se simțea brusc atât de singur, iar când deschidea ochii în camera deja goală fără Sara era ca o maree de neliniște și plăcere căci nimeni, absolut nimeni nu putea ști de iubirea lui, nici măcar Sara, nimeni nu-i putea înțelege acea durere și dorință de a muri pentru Sara, de a o salva de un tigru sau de un incendiu și de a muri pentru ea, ca ea să-i mulțumească și să-l sărute plângând. Iar când mâinile lui coborau și începea să se mângâie ca Doro și ca toți băieții, Sara nu apărea în închipuirile lui, era fata băcanului sau verișoara Yolanda, asta nu se putea întâmpla cu Sara care venea să-l îngrijească seara așa cum îl îngrijea pe Doro, cu ea nu era altceva decât plăcerea aceea de a și-o imagina aplecându-se asupra lui și mângâindu-l și iubirea era asta, deși Anibal știa deja ce putea fi dragostea și și-o imagina cu Yolanda, tot ceea ce avea el să-i facă într-o bună zi Yolandei sau fiicei băcanului.
Povestea cu balta a fost spre sfârșitul verii când, după ce se jucaseră pe izlaz, se despărțiseră de banda de copii și o apucaseră pe un drum pe care îl cunoșteau doar ei, pe care îl numiseră drumul lui Sandokan, și s-au pierdut atunci prin hățișul unde întâlniseră odată un câine spânzurat de un copac de care fugiseră înspăimântați. Zdrelindu-și mâinile, și-au croit drum prin pădurea adâncă, înfundându-și fața în crengile atârnânde ale sălciilor până au ajuns la marginea bălții cu apă tulbure unde speraseră întotdeauna să pescuiască ceva, dar fără a reuși vreodată. Le plăcea să se așeze pe mal, să fumeze țigările pe care le făcea Doro din pănuși de porumb, să vorbească despre romanele lui Salgari și să pună la cale excursii și alte lucruri. Dar în ziua aceea n-au avut noroc, lui Aníbal i s-a prins un pantof într-o rădăcină și, înaintând, s-a agățat de Doro și au alunecat amândoi în baltă, afundându-se până la brâu, nu era nici un pericol dar era ca și cum ar fi fost, dădură disperați din mâini și în cele din urmă se prinseră de creanga unei sălcii, se agățară de ea cățărându-se și ridicându-se tot mai sus, noroiul îi murdărise peste tot, prelingându-se pe sub cămăși și pantaloni și mirosea a putred, a șobolan mort.
Se întoarseră acasă aproape fără să-și vorbească și intrară prin spatele grădinii lui Doro, sperând să nu fie nimeni în curte și să se poată spăla pe ascuns. Sara întindea rufele lângă coteț și i-a văzut venind, Doro parcă speriat și Aníbal în urma lui, mort de rușine și vrând din tot sufletul să moară, să fie Ia mii de leghe de Sara în clipa aceea când ea îl privea strângând din buze, într-o tăcere care îi făcea să se simtă ridicoli și derutați în lumina soarelui din curte.
— Asta e tot ce mai lipsea, zise Sara adresându-se lui Doro dar și lui Aníbal care îngăima deja primele cuvinte, o mărturisire, era vina lui, i se prinsese un pantof și atunci, Doro nu era deloc vinovat că, asta se întâmplase din cauză că totul era atât de alunecos.
— Duceți-vă să vă spălați chiar acum, spuse Sara de parcă nu l-ar fi auzit. Scoateți-vă pantofii înainte de a intra și spălați-vă apoi hainele la spălătorul de lângă coteț.
La baie se priviră și Doro începu primul să râdă, dar era un râs neconvingător, se dezbrăcară și dădură drumul la duș, sub apă puteau să râdă de-adevărat, să se certe pe săpun, să se privească de sus în jos și să se gâdile. Noroiul curgea spre canal și se dilua treptat, săpunul făcea spumă și se distrau de minune; în primul moment nu-și dădură seama că ușa se deschisese și că Sara stătea acolo privindu-i și apropiindu-se de Doro ca să-i ia săpunul din mână și să-i frece spatele încă plin de noroi. Aníbal nu știa ce să facă, înțepenit în cadă își puse mâinile pe burtă după care se întoarse brusc ca să nu-l vadă Sara și fu și mai rău, dintr-o parte și cu apa curgându-i pe față, schimbându-și locul și iarăși cu spatele până ce Sara i-a întins săpunul și spală-ți mai bine urechile, ai noroi peste tot.
În noaptea aceea n-a mai putut s-o vadă pe Sara ca în celelalte nopți, deși strângea pleoapele, îl vedea doar pe Doro stând cu el în cada de baie și Sara apropiindu-se pentru a-i studia de sus până jos și apoi el ieșind din baie cu hainele murdare în brațe și ea însăși ducându-se generoasă să i le clătească la spălător și strigându-le să se acopere cu prosoapele de baie până se usucă hainele, servindu-le cafea cu lapte fără nici un cuvânt, nici supărată, nici amabilă, instalând masa de călcat sub glicine și uscând treptat pantalonii și cămășile. Cum de n-a putut să-i spună ceva la sfârșit când i-a trimis să se îmbrace, să-i zică doar mulțumesc, Sara, ce bună ești, îți mulțumesc cu adevărat, Sara. N-a putut să spună nici măcar atât și nici Doro, s-au dus să se îmbrace tăcuți și apoi timbrele și avioanele de hârtie fără ca Sara să mai apară, îngrijind-o mereu pe mamă pe înserat, pregătind cina și fredonând câteodată un tango printre farfurii și cratițe, absentă ca și acum, dincolo de pleoapele care n-o mai puteau face să vină ca să știe cât de mult o iubea și cât de mult și-ar fi dorit să moară după ce a văzut-o privindu-i la duș.
Trebuie să fi fost ultima vacanță înainte de a merge la colegiul național, fără Doro pentru că Doro urma să meargă la școala normală, dar amândoi își promiseseră să se revadă în fiecare zi deși aveau să meargă la școli diferite, ce conta dacă se jucau seara împreună ca întotdeauna, fără a ști că nu, că într-o zi de februarie sau martie aveau să se joace pentru ultima oară în curte la Doro fiindcă familia lui Aníbal se muta la Buenos Aires și puteau să se vadă numai la sfârșit de săptămână, negri de furie din pricina unei schimbări pe care n-o puteau admite, a unei despărțiri pe care cei mari le-o impuneau ca pe atâtea alte lucruri, fără să le pese de ei, fără să-i consulte.
Totul se petrecea cu repeziciune, schimbându-se ca și ei, cu primii lor pantaloni lungi, când Doro i-a spus că Sara urma să se căsătorească la începutul lui martie, i-a spus-o ca pe ceva lipsit de importanță și Aníbal n-a făcut nici un comentariu, au trecut câteva zile până a îndrăznit să-l întrebe pe Doro dacă Sara avea să locuiască în continuare cu el după ce se căsătorea, dar ce tâmpit ești, cum o să rămână aici, tipul are parale și o s-o ia la Buenos Aires, mai are o casă în Tandil iar eu o să rămân cu mama și cu mătușa Faustina care o să aibă grijă de ea.
În acea ultimă sâmbătă din vacanță l-a văzut pe logodnic, era îmbrăcat în albastru, gras și cu ochelari, cobora din mașină cu un pachețel de prăjituri și un buchet de crini. Cei de-acasă îl chemau ca să înceapă să-și împacheteze lucrurile, trebuiau să se mute luni și nu făcuse încă nimic. Ar fi vrut să meargă acasă la Doro fără să știe de ce, pur și simplu să fie acolo, dar maică-sa l-a obligat să-și împacheteze lucrurile, globul pământesc, insectarele, îi spuseseră că va avea o cameră mare, numai a lui, cu vedere la stradă, îi spuseseră că putea să meargă pe jos la școală. Totul era nou, totul avea sa fie altfel, totul se învârtea încet iar acum Sara era pesemne în salon cu grăsanul în costum albastru, servind ceaiul cu prăjiturile pe care i le adusese el, atât de departe de curte, atât de departe de Doro și de el, fără a-i mai chema vreodată ca să le dea cafea cu lapte sub glicine.
La sfârșitul primei săptămâni petrecute în Buenos Aires (avea într-adevăr o cameră mare, doar a lui, cartierul era plin de magazine, avea un cinematograf la distanță de două străzi) luă trenul și se întoarse la Bánfield ca să-l vadă pe Doro. O cunoscu pe mătușa Faustina care nu i-a servit cu nimic când au terminat joaca prin curte, s-au dus să se plimbe prin cartier și Aníbal a așteptat o vreme înainte de a-l întreba de Sara. Ei bine, da, se căsătoriseră la sfat și se aflau deja în luna de miere în casa din Tandil. Sara avea să vină acasă o dată la două săptămâni ca s-o vadă pe maică-sa. Și nu ți-e dor de ea? Ba da, dar ce vrei. Doar acum e căsătorită. Doro se amuza, schimba subiectul și Ambal nu știa cum să aducă din nou vorba de Sara, poate rugându-l să-i spună cum a fost la cununie și Doro râzând, de unde să știu eu, fusese ca de obicei, după ceremonie s-au dus la hotel și apoi a urmat noaptea nunții, s-au culcat și atunci tipul. Aníbal îl asculta privind grilajele și balcoanele, nu voia ca Doro să-i vadă fața iar Doro își dădea seama, sunt sigur că tu nu știi ce se întâmplă în noaptea nunții. Pe naiba, bineînțeles că știu. Știi, dar prima oară e altfel, mie mi-a povestit Ramirez, lui i-a spus frate-su care e avocat și s-a căsătorit anul trecut, i-a explicat totul. Era o bancă goală în piață, Doro cumpărase țigări și continua să povestească și să fumeze, Aníbal consimțea, trăgea fumul care îl amețea deja, nu trebuia să mai închidă ochii ca să vadă dincolo de frunziș corpul Sarei pe care nu și-l imaginase niciodată ca pe un trup, să-și închipuie noaptea nunții din cuvintele fratelui lui Ramirez, din vocea lui Doro care îi povestea în continuare.
În ziua aceea n-a îndrăznit să-i ceară adresa Sarei din Buenos Aires, a lăsat-o pentru o altă vizită fiindcă îi era frică de Doro în clipa aceea, dar n-a mai fost nici o altă vizită, a început colegiul, și noii prieteni, Buenos Aires l-a copleșit treptat pe Aníbal , ocupat cu cărți de matematică și atâtea cinematografe din centru și terenul de sport din River și primele plimbări nocturne cu Beto, care era un adevărat locuitor al capitalei. Și lui Doro i se întâmpla poate la fel în La Plata iar Anibal se tot gândea să-i scrie câteva rânduri fiindcă Doro n-avea telefon dar apoi venea Beto sau trebuia să pregătească vreo lucrare practică, au trecut luni, primul an, vacanța în Saladillo, din Sara nu mai rămânea decât vreo imagine izolată, vreo rafală din Sara când ceva din Maria sau din Felisa îi amintea pentru o clipă de Sara. Într-o zi din al doilea an o văzu ivindu-se limpede dintr-un vis și simți o durere amară, sfâșietoare, în fond și la urma urmei nu fusese chiar atât de îndrăgostit de ea, pe atunci nu era decât un copil iar Sara nu-i acordase niciodată atâta atenție ca acum Felisa ori blonda de la farmacie. Nu fusese niciodată cu el la dans ca verișoară-sa Beba sau Felisa când sărbătorise intrarea în anul patru, nu-l lăsase niciodată s-o mângâie pe păr ca Maria, nu dansase la San Isidro și nu se pierduse la miezul nopții printre copacii de pe coastă. Acolo o sărutase pe Felisa pe gură, între râsete și proteste, sprijinind-o de trunchiul unui copac și mângâind-o pe sâni, coborând până ce mâna se pierduse în acea căldură îndepărtată și apoi după un alt dans și multe filme, găsind un refugiu în fundul grădinii Felisei și alunecând cu ea pe pământ, simțindu-i în gură gustul sărat și lăsându-se în voia unei mâini care l-a călăuzit, firește că n-avea să-i spună că era pentru prima oară, că-i fusese frică, era deja în primul an de politehnică și nu-i putea spune asta Felisei iar apoi n-a mai fost nevoie fiindcă totul se învăța atât de repede cu Felisa și câteodată cu verișoară-sa Beba.
N-a mai știut nimic despre Doro și nu i-a păsat, îl uitase și pe Beto care preda istoria undeva în provincie, vremea jocurilor trecuse fără surprize și, ca toată lumea, Aníbal se conforma fără să accepte ceva ce trebuia să fie viața acceptată de el; o diplomă, o hepatită gravă, o călătorie în Brazilia, un proiect important într-un birou cu doi, trei asociați. Tocmai se despărțea de unul dintre ei în ușă înainte de a merge să bea o bere după serviciu când a văzut-o pe Sara pe trotuarul de vizavi, își aminti brusc că o visase pe Sara cu o noapte în urmă și că era tot în curte la Doro, nu se întâmpla nimic chiar dacă Sara era acolo întinzând pur și simplu rufele ori chemându-i să-și bea cafeaua cu lapte și visul se sfârșea așa, fără să fi început aproape. Poate tocmai pentru că nu se întâmpla nimic imaginile erau de o precizie sfredelitoare sub cerul văratic din Bánfield care în vis nu era la fel ca cel din Buenos Aires; poate de aceea sau poate în lipsă de ceva mai bun și-o amintise pe Sara după atâția ani de uitare (dar n-o uitase, își repetase ursuz toată ziua) și văzând-o acum îmbrăcată în alb, neschimbată, cu părul căzându-i pe umeri la fiece pas, într-un joc de lumini aurite, înțelegea că se lega de imaginile din vis, creând o continuitate care nu-l surprindea, având ceva necesar și previzibil. Să traverseze strada și să-i iasă în cale, să-i spună cine e iar ea să-l privească surprinsă, nu-l recunoaște și deodată da, zâmbește brusc și îi întinde mâna, o strânge cu putere și continuă să zâmbească.
— Incredibil, zise Sara. Cum să te recunosc după atâția ani?
— Dumneavoastră nu, firește, îi răspunse Aníbal. Dar vedeți, eu v-am recunoscut imediat.
— Logic, continuă Sara. Dacă nici măcar nu trecuseși la pantaloni lungi. Cred că și eu m-am schimbat destul, dar se pare că te pricepi la fizionomii.
O clipă a stat pe gânduri apoi și-a dat seama că era o prostie să i se adreseze în continuare cu dumneavoastră.
— Nu, nu te-ai schimbat. Nici măcar pieptănătura. Ești aceeași.
— Te pricepi la fizionomii, dar ești cam miop, zise vechea voce în care se amestecau bunătatea și ironia.
Îi ardea soarele, nu puteau sta de vorbă între oameni și trafic. Sara îi spuse că nu se grăbea și că i-ar plăcea să bea ceva într-o cafenea. Au fumat prima țigară, cea a întrebărilor generale și a subiectelor diverse, Doro era învățător în Adrogue, mama murise ca un puișor în timp ce citea ziarul, el se asociase cu câțiva ingineri, le mergea bine în ciuda crizei, firește. La a doua țigară Aníbal puse întrebarea care îi ardea buzele.
— Și soțul tău?
— Bea, zise.
Nici amărăciune, nici suferință, era o simplă informație și atunci din nou Sara în Bánfield înainte de toate astea, înainte de distanță și de uitare și de visul nopții anterioare, exact ca în curte la Doro și acceptându-i al doilea whisky, fără să-i vorbească aproape, lăsându-l pe el să continue fiindcă el avea mult mai multe de povestit, anii fuseseră atât de plini pentru el, ea era ca și cum n-ar fi trăit mult timp și nu merita să explice de ce. Poate pentru că tocmai o spusese cu un singur cuvânt.
Imposibil de precizat când a încetat totul de a mai fi dificil, joc de întrebări și răspunsuri, Aníbal întinsese mâna peste fața de masă iar mâna Sarei nu i-a respins-o, a lăsat-o acolo, în vreme ce el își pleca privirea fiindcă nu se putea uita în ochii ei, vorbindu-i despre curte, despre Doro, povestindu-i nopțile din camera lui, termometrul, plânsul în pernă, îi spunea toate astea cu o voce egală și monotonă, amestecând momente și episoade, dar nu mai conta, m-am îndrăgostit atât de tare de tine și nu pu-team să ți-o spun, tu veneai noaptea și mă îngrijeai, tu erai mama cea tânără pe care eu n-o aveam, tu îmi luai temperatura și mă mângâiai ca să adorm, tu ne serveai cafeaua cu lapte în curte, îți amintești, tu ne certai când făceam prostii iar eu aș fi vrut să-mi spui numai mie o mulțime de lucruri dar tu mă priveai de la așa o înălțime, îmi zâmbeai de atât de departe, o barieră imensă exista între noi doi și tu nu puteai face nimic ca s-o înlături, de aceea te chemam noaptea și tu veneai să mă îngrijești, să stai cu mine, să mă iubești așa cum te iubeam eu pe tine, mângâindu-mă pe cap, făcându-mi ceea ce-i făceai lui Doro, ceea ce-i făcuseși întotdeauna lui Doro, dar eu nu eram Doro și doar o singură dată, Sara, o singură dată și a fost oribil, n-o să uit niciodată fiindcă aș fi vrut să mor atunci, dar n-am putut și n-am știut cum, firește că nu voiam să mor dar asta era dragostea, îmi doream moartea fiindcă tu mă priviseși din cap până-n picioare ca pe un copil, intraseși în baie și mă priviseși pe mine care te iubeam, te uitaseși la mine cum te uitai întotdeauna la Doro, tu care aveai deja logodnic, tu care urma să te căsătorești și eu acolo în timp ce îmi întindea! săpunul și mă trimiteai să mă spăl pe urechi, mă priveai gol ca pe un copil ce eram și nu te interesam câtuși de puțin, nici măcar n-aveai ochi pentru mine fiindcă vedeai doar un copil și plecai de parcă nu m-ai fi văzut niciodată, ca și cum eu n-aș fi fost acolo iar eu nu știam unde să mă ascund în timp ce tu te tot uitai la mine.
— Îmi amintesc foarte bine, zise Sara. Tot așa de bine ca tine, Aníbal.
— Da, dar nu-i același lucru.
— Cine știe dacă nu-i același lucru. Tu nu puteai să-ți dai seama atunci, dar eu simțisem că tu mă iubeai astfel și că te făceam să suferi și de-asta trebuia să mă port cu tine ca și cu Doro. Erai un copil, dar uneori îmi părea așa de rău că erai un copil, mi se părea nedrept, cam așa simțeam. Dacă ai fi fost cu vreo cinci ani mai mare... O să ți-o spun pentru că acum pot s-o fac și fiindcă așa trebuie. În seara aceea am intrat înadins în baie, nu era nevoie să vin să văd dacă vă spălați, am intrat pentru că așa puteam să termin cu toate astea, să te vindec de visul tău, să-ți dai seama că tu nu puteai să mă vezi niciodată așa în timp ce eu aveam dreptul să te privesc din toate părțile, așa cum se privește un copil. De-asta am făcut-o, Aníbal, ca să te vindeci o dată pentru totdeauna și să nu mă mai privești așa cum mă priveai, crezând că eu nu-mi dădeam seama. Și acum da, încă un whisky, acum că suntem mari amândoi.

***

De seara până noaptea târziu, cu cuvinte care veneau și plecau, cu mâini care se întâlneau pentru o clipă pe fața de masă înainte de a râde și cu alte țigări și apoi un drum cu taxiul, vreun loc pe care-l cunoștea ea sau el, o cameră, totul topit parcă într-o singură imagine instantanee, dizolvându-se în albul cearșafurilor și aproape imediata, furioasa convulsie a trupurilor într-o interminabilă întâlnire, în pauzele întrerupte, și alte pauze și alte îmbrățișări și de fiecare dată mai puțin credibile cu fiecare răbufnire care îi lăsa fără vlagă și îi consuma, secătuindu-i până la ultima țigară aprinsă în zori. Când am stins lampa de pe birou și am privit paharul gol totul era încă pura negație a orei nouă seara, a oboselii de după o nouă zi de muncă. De ce să mai scriu dacă de o oră cuvintele alunecau deja pe această negație, așternându-se pe hârtie așa cum erau, simple desene lipsite de orice suport? Până la un moment dat existaseră, atingând realitatea, umplându-se de soare și vară, cuvinte curte în Bánfield, cuvinte Doro și jocuri și baltă, stup zumzăitor al unei memorii fidele. Doar că ajungând la un timp care nu mai era Sara și nici Bánfield, revenirea devenise cotidiană, prezent practic, fără amintiri și vise, viața pur și simplu. Aș fi vrut să continuu iar cuvintele să accepte continuarea până la ziua de azi, la oricare dintre zilele care se scurg monoton în biroul meu de inginer, dar atunci mi-am amintit de visul din noaptea anterioară, de acel vis în care eram iarăși cu Sara, de apariția Sarei de departe și de demult și n-am putut să rămân în acest prezent în care urma să mai ies o dată seara de la birou ca să beau o bere la cafeneaua din colț, cuvintele prinseseră din nou viață și deși mințeau, deși nimic nu era adevărat, le-am scris mai departe fiindcă o pomeneau pe Sara, Sara apărând pe stradă, atât de frumos să continuu chiar dacă e absurd, să scrii că traversasem strada cu cuvintele care urmau să mă facă s-o întâlnesc pe Sara și să fiu recunoscut, singurul mod de a mă întâlni în fine cu ea și de a-i spune adevărul, să ajung la mâna ei și să i-o sărut, să-i ascult vocea și să-i văd părul fluturându-i pe umeri, să intru cu ea într-o noapte în care cuvintele se umplu de cearșafuri și mângâieri, dar cum să mai continuu, vrea să vadă la televizor pe rățoiul Donald câteva minute. Rățoiul Donald la zece și douăzeci.